Treceți la conținutul principal

Postări

Se afișează postări din octombrie, 2008

RECUNOASTEREA NOIMEI

Un soi de neputinta spirituala, psihica, o greutate a simtirii, zilnic, permanent, ca un pustiu ce se intinde, ti se agata de umeri, de spate, de ochi, de auz. O lehamite sociala si o deznadejde sufleteasca, chiar daca realizezi pericolul caderii in tine insuti.

Un timp al nimanui, trait laolalta si uneori fara rost. Traim superficialul si superficialitatea cu farmec si degajare. Inspaimantati si inspaimantatori de atata ignoranta si nesupunere la Legile divine.
Ne lasam acaparati de plosnite, dar avem curaj sa ripostam firescului, pentru ca am invatat sa ne negam pe noi insine, sa nu ne mai recunoastem, sa nu ne dezvaluim fiorii in fata rugaciunii, sa nu recunoastem Minunea tocmai pentru ca ne-au invatat ca ea dureaza doar trei zile.

Maria (fragment de roman)

Chiar dacă nu era decât o acţiune susţinută mental, Maria se confesa cu toată încrederea lui Traian. Cu fiecare amintire reconstruită, îi transmitea bărbatului mai mult absent din viaţa ei întreaga trăire prăbuşită pe altarul unei existenţe alambicate, neînţelese, frustrante de multe ori, dar de un specific feminin frapant, atât de feminin încât, deseori, credea că trăieşte banal, şters, terestru, fără înălţarea spiritelor dansante întru dezlipirea de palpabil şi concret.

După ani de zile, Traian încă era în viaţa Mariei o mare necunoscută, purtată şi menţinută zilnic de sentimente contradictorii, de la iubire profundă, clară şi aproape vitală, sentimente care o menţineau în văzul lumii concrete, până la stări confuze, amestecate, afundătoare într-o mocirloasă agonie. În acele zile alegea fuga. De oameni, de colegi, de Traian, de privirile câinilor de pe stradă, de vietăţi cu ochi, cu simţuri, care ar putea ghici agitaţia din sufletul ei. Erau zilele în care nu ridica privirea când tre…

Botosanii, un oras de langa Ipotesti

Botosanii au devenit, dupa caderea aproape dramatica a economiei si subculturalizarea fortata din perioada comunista, un oras care mai fiinteaza prin trecut. Botosanii au devenit, incet-incet, un oras de langa Ipotesti

Inca de la intrarea in sat, oamenii aduc cel mai bine cu trecutul, cu dulceata Eminescului cel pururi mediatizat, adulat, strigat, pitigaiat, si totusi atat de putin cunoscut.

Oamenii satului stiu cel mai bine ce inseamna sa fii ipotestean. Nu s-au simtit niciodata exclusi, chiar daca au privit peste gardul manifestarilor patriotarde sau electorale, de atatea zeci de ani.


Calea spre Dumnezeu

Gardul Complexului muzeal de astazi leaga strans intre ele cladirile cu semnificatii nationale, culturale sau sentimentale: Casa memoriala a poetului Mihai Eminescu, desi este o cladire reconstruita abia prin anii 70-80, pe fundatia veche a casei copilariei lui Mihai, casa Papadopol, a ultimilor proprietari ai domeniului Eminovici, noua cladire a muzeului sau Biblioteca Nationala „La…

tabloul albastru

privim amandoi spre acelasi albastru
tu van gogh ratacit in lanul de floarea soarelui
eu femeia pierduta din Tahiti
pe umeri suflarea lui gauguin curge in valuri

albastru tempera ulei vopsea de un leu totuna albastru
daca privirile ni se rasucesc din parti opuse
se amesteca
se murdaresc
se curata apoi arunca pe panza peisaje in gri

amagiri de zi si de noapte

nici o nastere nu e mai grea decat moartea
trupul tau ingropat macina nisip de ganduri

la multi ani!

vantul imprastie printre dinti un rest de caleasca
ti-au scapat caii desfraului adapa-i cat inca fiori mai ai in privire

nu mai am ingeri de schimb, altfel ti-as fi trimis mesageri la poarta
diminetile gudura plansuri pe gardurile tale, de mi-as fi inger as strecura aripi

dar unde alergi, pamantul e rotund, masa intinsa, doar painea...

doar painea ramane pe altadata

repetabila moarte

toamna cu mainile intinse a ploaie


Van Gogh isi strange florile in tabloul de dupa usa
de dimineata si-a baut cafeaua pana la zat


acum mesteca frunze de maslin sa-si intregeasca auzul

albastru mov galben

drumul prafuieste tonuri inramate


in copilarie ai visat o iubire agatata in gard
fiecare mar intregea un barbat


fiecare barbat isi are propriile urme

povestea se spune rapid, mai devreme de rabufnitul papadiilor
pentru o viata e de ajuns sa infloresti o data
a doua oara repeti cuvintele

Petru Maxim, artistul care se traieste pe sine

Atat de mare, incat nu poate fi perceput decat de dincolo de timp.
In societatea bulversata si bulversanta deopotriva, Petru Maxim, Artistul din Dorohoi, traieste intr-un anonimat aproape suspect.
Asta in timp ce arta de trotuar violenteaza, la cateva luni o data, armoniile galeriilor orasulului, intr-o incercare disperata de a impune artisti si de a crea CV-uri profesionale, care sa inlocuiasca, eventual, si talentul.

Petru Maxim ascunde produsele artei sale cu o dibacie ludica. Si nu dintr-o timiditate frustranta. Arta lui Maxim pur si simplu se cere ascunsa. Pentru ca, apoi, sa se descopere pe sine, mister dupa mister, inteles dupa inteles.

Cine il cunoaste pe dorohoian stie ca, dincolo de ceramistul de exceptie, Petru Maxim se intrece pe sine ca pictor, grafician, fotograf si, mai nou, poet. Un artist complet, intr-o lume ciuntita de esente.

Poate ca anonimatul ii ofera tocmai aceasta liniste, de a crea nestingherit, de a plasmui nestiut si in nestire. Poemele sale, fie ele in ceram…