joi, 30 octombrie 2008

RECUNOASTEREA NOIMEI

Un soi de neputinta spirituala, psihica, o greutate a simtirii, zilnic, permanent, ca un pustiu ce se intinde, ti se agata de umeri, de spate, de ochi, de auz. O lehamite sociala si o deznadejde sufleteasca, chiar daca realizezi pericolul caderii in tine insuti.

Un timp al nimanui, trait laolalta si uneori fara rost. Traim superficialul si superficialitatea cu farmec si degajare. Inspaimantati si inspaimantatori de atata ignoranta si nesupunere la Legile divine.

Ne lasam acaparati de plosnite, dar avem curaj sa ripostam firescului, pentru ca am invatat sa ne negam pe noi insine, sa nu ne mai recunoastem, sa nu ne dezvaluim fiorii in fata rugaciunii, sa nu recunoastem Minunea tocmai pentru ca ne-au invatat ca ea dureaza doar trei zile.


duminică, 26 octombrie 2008

Maria (fragment de roman)

Chiar dacă nu era decât o acţiune susţinută mental, Maria se confesa cu toată încrederea lui Traian. Cu fiecare amintire reconstruită, îi transmitea bărbatului mai mult absent din viaţa ei întreaga trăire prăbuşită pe altarul unei existenţe alambicate, neînţelese, frustrante de multe ori, dar de un specific feminin frapant, atât de feminin încât, deseori, credea că trăieşte banal, şters, terestru, fără înălţarea spiritelor dansante întru dezlipirea de palpabil şi concret.

După ani de zile, Traian încă era în viaţa Mariei o mare necunoscută, purtată şi menţinută zilnic de sentimente contradictorii, de la iubire profundă, clară şi aproape vitală, sentimente care o menţineau în văzul lumii concrete, până la stări confuze, amestecate, afundătoare într-o mocirloasă agonie. În acele zile alegea fuga. De oameni, de colegi, de Traian, de privirile câinilor de pe stradă, de vietăţi cu ochi, cu simţuri, care ar putea ghici agitaţia din sufletul ei. Erau zilele în care nu ridica privirea când trecea pe lângă biserică şi nici mâna, în semnul crucii. Erau zilele în care nu exista.

Noaptea cu Domnul Stratis corăbierul al lui Sepheris a rămas în viaţa lor un reper pe care îl evocă de fiecare dată când are nevoie de o justificare a legăturii dintre ei. De ce a acceptat să îl primească, de ce a dansat cu el, de ce a rămas în braţele lui începând cu noaptea aceea, o mulţime de întrebări care o adulmecau şi astăzi. De ce Dumnezeu a strigat atunci: acesta e omul tău, iubeşte-l! De ce tocmai acesta, de ce tocmai atunci?


Maria terminase de câţiva ani facultatea, făcuse o licenţă mistuitoare, despre actualitatea picturii bizantine şi pericolul degradării ei în modernitatea picturală. Între timp se întorsese la o veche dragoste, poezia. Săptămânal recita la un post de radio, într-o emisiune dedicată exclusiv poeziei. Picta mult, în general peisaje şi portrete, într-o combinaţie de grafică şi culoare, tonuri austere, reci, dar care lăsau să trăiască priviri, stări, ca într-o muzică pentru pian, simplă, lipsită de complexitate tehnică, însă sfâşietoare prin simplitate.



Aşa o găsise Traian, un bărbat care căuta cu disperare feminitatea, care se lăsase cucerit de pălăria ei cu boruri largi, de vară, de rochiile ei mai mereu lungi, până în pământ, de discuţiile diverse pe care le purtau ocazional. Atunci când se vedeau întâmplător, Maria simţea că vrea să ştie mai multe despre el, că îi place sensibilitatea lui, pe care nu o mai regăsise în alţi bărbaţi, o sensibilitate aproape feminină, dublată de o atitudine masculină care ieşea la suprafaţă când te aşteptai mai puţin.


***
Într-o dimineaţă, pe când străbătea absentă cu privirea lumina ceţoasă de afară, auzi bătăi în uşă. Privi ceasul. Prea dimineaţă ca să fie vreo prietenă, prea târziu ca să fie instalatorul pe care îl tot chema de câteva zile. Un firişor de apă îşi făcea loc pe lângă chiuvetă şi nu-i dădea de capăt, aşa că se hotărâse să apeleze la un profesionist, înainte de a se întâmpla vreo minune în baie.
Deschise uşa fără să privească prin vizor şi un timp nu ştiu cum să reacţioneze. În prag, Traian o privea într-un fel aparte, de parcă nici el nu conştientiza unde se află, de ce se află acolo şi, mai ales, ce urmează să facă mai departe. Maria aştepta cu uşa deschisă şi crezu, câteva clipe, că Traian nu venise ca să intre, ci doar să o vadă şi să plece.
- Bună dimineaţa, îi spuse simplu. M-am trezit cu gândul la tine şi am îndrăznit să vin. Poţi să nu spui nimic şi voi pleca sau poţi să te bucuri şi să bem o cafea. Ce spui?
- Intră şi mă voi bucura. Va trebui, însă, să inventezi un motiv mai bun ca să primeşti şi o cafea, îi răspunse Maria şi lăsă liber cadrul uşii.
Îl urmărea cu coada ochiului. Era îmbrăcat lejer, un tricou negru, lăsat în umeri cât să îi dea un aer de aparentă neglijenţă sau mai degrabă de voit nonconformism, lăsat să curgă tinereşte peste nişte blugi clasici, un fel de negru catifea, toate oferindu-i o eleganţă actoricească, de personaj cuminte, însă de la care toată lumea aşteaptă să vină surpriza care, de altfel, sprijină întreaga poveste.
- Ciudată ceaţa de afară, nu crezi?
- Da, mă mir chiar cum de ai ieşit pe o vreme ca asta, încercă Maria o conversaţie din care aştepta doar să afle motivul venirii lui Traian în casa ei.
Departe de a încerca să dezvăluie secretul vizitei matinale, bărbatul invadase, cu o familiaritate pe care Maria o observa consternată, tot spaţiul casei. Fără a pătrunde fizic în fiecare cameră, casa se transformase brusc într-o clepsidră uriaşă în care se scurgea cu precizie de ceasornic englezesc fiecare privire a lui Traian. Oricât ar fi încercat să se ascundă de el, să afişeze indiferenţa şi stăpânirea de sine de care se credea capabilă, oricât s-ar fi străduit să nu-i arate ce simte, clepsidra acţiona cu perfidie în ciuda ei. Într-un târziu se lăsă furată de vârtej şi trecută prin gâtul îngust al timpului până în partea cealaltă, viaţa fără clipe numărate, fără încăperi şi pereţi care au darul de a limita, ascunde sau, poate, proteja. Maria se lăsă prinsă în braţe, chiar dacă vârtejul clepsidrei o năucise, o aruncase fără plasă de siguranţă, ca într-un număr de risc maxim, în urma căruia poţi deveni nemuritor sau, dimpotrivă, veşnic vulnerabil.
- De ce ai folosit aşa mult albastru?
Maria tresări puternic, aruncă în spate toate gândurile şi se întoarse spre Traian, care studia cu atenţie ultimul ei tablou, atârnat lejer pe un perete al camere de zi. Îi plăcuse să picteze pânza aceea tocmai pentru că folosise mult albastru, în multe tonuri, un joc floral optimist. Întreaga imagine, o vază cu flori albe şi albastre, accentuate cu două picături de galben şi câteva mărgele de roşu, o lumina de fiecare dată şi îi crea o stare de bine.
- Albastrul, chiar dacă pare o culoare rece, mă purifică. Totdeauna am simţit asta.
- Da, dar predomină albastrul. Ai putea să-l numeşti Tabloul albastru…
- N-ar fi rău! Chiar îmi place cum sună, mulţumesc!
Traian râse şi Maria îi aruncă o privire caldă. Până la urmă, ce contează pentru ce a intrat în casa ei? Ce importanţă are că e dimineaţă, de vreme ce amândoi vieţuiesc în acelaşi timp? Cât va conta întâmplarea asta peste vreme, ce va rămâne în sufletul lor din ceaţa de afară, din discuţia despre tabloul albastru?
- Crezi că merit o cafea? De fapt, nu prea beau cafea şi, dacă nu par snob sau pretenţios, aş prefera un ceai.
- Pai, dacă tot ai criticat aşa de mult tabloul meu, se cade să impunem un protocol, întru îmbunarea criticului! Aşadar, ceai să fie.
Îi arătă lui Traian un fotoliu nu prea departe şi se îndreptă spre aragaz, pentru a pune apa la fiert. Alese în grabă felul de ceai, între numeroasele pliculeţe îmbietoare din comerţ şi frunzele de mentă aduse de la sute de kilometri distanţă de mama ei, din grădina casei părinteşti, se opri la cele din urmă. Garnisi cana înaltă cu o felie de lămâie şi aşeză pe masă tăviţa, presărând alături câteva bucăţele de nucă sfărâmată şi prăjită, care împrăştia, alături de mirosul de mentă, o mireasmă plăcută.
- Uite motivul pentru care am bătut la uşa ta. Pentru nimic în lume nu aş fi ratat frumuseţea acestei clipe, şi Traian o cuprinse firesc de după umeri.
Era pentru prima dată când îi intra în casă, după noaptea cu Domnul Stratis corăbierul. De atunci, fiecare a evitat să creeze ocazii de a rămâne împreună în aceeaşi încăpere, considerând că era nevoie de un răgaz pentru limpezirea sentimentelor.



Viaţa se aşezase cumva şi Maria ezita să şi-o complice inutil. Un soi de conservatorism o menţinea într-o linişte controlată, deşi în tot mai multe zile se voia dorită, căutată, chemată. Şi pentru că toţi bărbaţii din jurul ei păreau să caute altceva decât era ea, se mulţumea să observe cu detaşare manifestările prietenelor, ale bărbaţilor care îi străbăteau episodic zilele, întâmplător sau nu, să se convingă tot mai mult că a crea o relaţie ca cea pe care o visa ea necesita o adevărată artă a comicării şi, mai ales, a răbdării.
Nu nega furnicăturile care o năpădeau când în minte i se furişa chipul lui Traian. Nu se sfia să-şi recunoască sieşi că imaginaţia o lua razna şi că, în sufletul ei, îşi dorea să fie iubită de el. Foarte repede, însă, cobora cu picioarele pe pământ. Traian nu s-ar fi oprit niciodată la ea. În primul rând pentru că toată viaţa cucerise orice femeie dorise, dar mai ales pentru că ea se simţea mult prea ştearsă pentru el, poate neinteresantă, ca să nu spună modestă. Totdeauna a crezut că bărbaţii pot fi cuceriţi de o imagine, de o prefacere a trupului care nu ţine de interior, ci de o investiţie materială pe care o implică îmbrăcămintea, coafura, cosmeticalele.


Observa cum prietenele ei reuşeau să se transforme în femei cu adevărat cuceritoare, chiar dacă, atunci când le vedea nearanjate, nu exprimau mare lucru. Cu toate acestea, îşi propusese să nu cedeze niciodată acestor ispite, chiar dacă asta însemna că nu are nici o şansă în faţa unui om ca Traian.
Acum îl privea sorbindu-şi ceaiul şi se întreba câte din gândurile ei de atunci mai au susţinere logică. Îi plăcea cum ţine cana cu delicateţe, de parcă ar vrea să se hrănească din căldura pe care o emana porţelanul pictat cu uleiuri chiar de ea, într-o zi de Paşti în care se simţise singură. O privea adânc, fără să o fixeze, mai degrabă se simţea cuprinsă de privirile lui, ca şi cum nu ar putea face nici un pas în afara spaţiului delimitat de el, ca într-o sferă care, în funcţie de starea ei, se dilată sau, dimpotrivă, o sufocă brusc.


****
Nimic din misterul acesta, care o străbătea de când îl cunoştea pe Traian, nu mai trăise până atunci, şi poate că aici greşise atât de mult. Totdeauna, în trecut, îşi proiectase mental un viitor aşa cum ar fi crezut ea că poate fi. Nu se lăsase niciodată în voia lui Dumnezeu, nu se dăruise neprevăzutului, tocmai din teama de a nu se mai lăsa surprinsă de propriul destin.


La opt ani, când a murit tatăl ei, a rămas multe zile într-o aşteptare mută, sticloasă, încordată. În fiecare noapte aştepta să adoarmă pentru ca dimineaţa să reaşeze cubuleţele pe care Dumnezeu, nu ştia de ce, le încurcase într-un mod numai de El înţeles.


De atunci, inconştient, se străduia să-şi aranjeze singură întâmplările, să nu se mai lase surprinsă de nimic, să-şi facă viaţa previzibilă.

joi, 23 octombrie 2008

Botosanii, un oras de langa Ipotesti

Botosanii au devenit, dupa caderea aproape dramatica a economiei si subculturalizarea fortata din perioada comunista, un oras care mai fiinteaza prin trecut. Botosanii au devenit, incet-incet, un oras de langa Ipotesti

Inca de la intrarea in sat, oamenii aduc cel mai bine cu trecutul, cu dulceata Eminescului cel pururi mediatizat, adulat, strigat, pitigaiat, si totusi atat de putin cunoscut.

Oamenii satului stiu cel mai bine ce inseamna sa fii ipotestean. Nu s-au simtit niciodata exclusi, chiar daca au privit peste gardul manifestarilor patriotarde sau electorale, de atatea zeci de ani.


Calea spre Dumnezeu

Gardul Complexului muzeal de astazi leaga strans intre ele cladirile cu semnificatii nationale, culturale sau sentimentale: Casa memoriala a poetului Mihai Eminescu, desi este o cladire reconstruita abia prin anii 70-80, pe fundatia veche a casei copilariei lui Mihai, casa Papadopol, a ultimilor proprietari ai domeniului Eminovici, noua cladire a muzeului sau Biblioteca Nationala „Laurentiu Ulici”, locas de frumoasa amintire a celui ce a fost Laurentiu Ulici, de la a carui donatie de sute de volume a pornit ideea acestei biblioteci.
In centrul acestora, insa, un fel de paideuma ipotesteana, ridica varful drept si semet biserica satului. Alaturi de cea veche, mica si alba, Bisericuta familiei Eminovici.
Oamenii tacuti ai Ipotestiului si-au pastrat dreptul de a trece prin spatiul Complexului si nimic nu-i poate intoarce din drumul lor spre biserica sau spre cimitir.


Biserica ctitorita de Nicolae Iorga

La aproape 50 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu, o subscriptie publica, initiata de scriitorul Cezar Petrescu, alaturi de unul dintre marii oameni ai Romaniei, istoricul Nicolae Iorga, facuta prin intermediul revistei Neamul romanesc, aduna bani pentru terminarea bisericii noi din Ipotesti.

O biserica unicat in spatiul ortodoxiei romanesti, si nu numai: un locas inchinat unui poet, care avea sa poarte hramul Sfintilor Mihail si Gavril.

Constructia bisericii noi a inceput inca prin anii 1928, insa lipsa banilor a facut ca lucrarile sa tergiverseze neingaduit de mult.

Potrivit martorilor vremii, Nicolae Iorga a venit de doua ori la Ipotesti, prima data sa urmareasca lucrarile. Prezenta-i foarte cunoscuta, cu vesnica palarie si bastonul nelipsit, a umplut aerul Ipotestiului de uriasa-i prestanta pe care statura inalta, aproape masiva, o impunea celor din jur. A doua oara a venit la inaugurarea bisericii, posibil prin anii 1939, cu doar un an inainte ca destinul sa i se franga nedrept la marginea unei paduri de langa Ploiesti, unde a fost ucis de un grup de legionari.

Istoricul a sadit, la inaugurarea bisericii noi din Ipotesti, un brad argintiu, aproape de intrare. Brad preluat in legendele ipotestenilor, transformat in mit, o impletire intre adevar si poveste. Putin dupa anii 1990, un batran, sa tot fi avut vreo 80 de ani, a intrat greu pe aleea bisericii. S-a prezentat scurt, Dan Smantanescu, fostul secretar personal al lui Nicolae Iorga. A vrut sa vada bradul argintiu din fata bisericii.


Cimitirul care uneste

Biserica satului Ipotesti intregeste tezaurul cultural al tinutului Botosanilor. Un turism cultural bine manageriat si valorificat ar crea spre Ipotesti cai nesfarsite de pelerini, contribuind astfel la refacerea zonei atat de vitregite politic, economic si cultural.

Pasii parasesc strada si intra, prin aleea verde, curata si dreapta, urcand lin, spre usa mare a bisericii. O discretie rar intalnita, cultivata de tacerea linistita a ipotestenilor, de parca cel mai mult ar tine la tihna lacasului lor, la frumusetea slujbei de fiecare duminica. Cand ies din biserica, drumul e acelasi, desi ii prinzi cum trag taraneste cu ochiul la lumea boiereasca ce se perinda prin spatiul poetic.

Sirurile de oameni ies, strabat aceeasi alee, unii ocolesc biserica si mai poposesc vreme indelungata in cimitir. Cimitirul lor, singurul care i-a unit cu adevarat de familia Eminovici, aici odihnind Gheorghe si Raluca Eminovici, parintii lui Mihai, doi frati si, posibil, inca vreo doi, dintre cei mici, prapaditi prea curand.


Un unicat al ortodoxiei romanesti

Biserica din Ipotesti este un unicat al Romaniei, un fapt cultural discret, trecut nedrept in necunoastere de un spatiu comunist robust si atoatestiutor. Singura biserica din lume inchinata unui poet are pe pereti sfinti ca niciunde in alta parte.

In semn de doliu pentru pierderea ipotesteanului Mihai, ctitorii au hotarat ca sfintii pictati sa poarte, pe vesnicie, aureole negre, in locul celor aurii. Familia regala strajuieste peretele pe care, in toate lacasurile ortodoxe, se odihnesc spre vesnica cinstire ctitorii.
Pe celalalt perete, insa, care incadreaza intrarea dinspre naos, stapaneste mareata imaginea lui Mihai Eminescu, in marime aproape naturala, pictat in postura unui tanar de vreo douazeci de ani, atitudine nicidecum rigida, asa cum scoala ni l-a cultivat zeci si zeci de ani.


Ipostestii mai au rabdare

Un spatiu crestin, necunoscut inca Romaniei, pentru ca spatiul acesta s-a nimerit sa fie aruncat intr-un nord cel mai nord al unei Romanii care traieste azi o politica europeana, mondiala, a globalizarii absolute si cu orice pret. O Romanie a carei religie devine, pe zi ce trece, cea a proiectului european degraba datator de bani, unica rugaciune promovata fiind cea a valorilor europene.

Ipotestii mai au, inca, rabdare. Ca responsabilii judetului sa atarne macar pe undeva, la intrarile in oras, harti cu punctele turistice ale locului, trasee care ar convinge turistii nestiutori sa se apropie de Ipotesti.

Iar programele europene sa aduca, eventual, bani pentru dezvoltarea agroturistica a zonei, pentru ca satenii sa fie, astfel, inclusi in dezvoltarea economica a satului eminescian. Sa dispara, in acest fel, frustrarea si incrancenarea ca de pe urma lui Eminescu, „tarna din tarna lor”, profita astazi doar o categorie inchisa de oameni.

miercuri, 8 octombrie 2008

tabloul albastru


privim amandoi spre acelasi albastru

tu van gogh ratacit in lanul de floarea soarelui

eu femeia pierduta din Tahiti

pe umeri suflarea lui gauguin curge in valuri


albastru tempera ulei vopsea de un leu totuna albastru

daca privirile ni se rasucesc din parti opuse

se amesteca

se murdaresc

se curata apoi arunca pe panza peisaje in gri

marți, 7 octombrie 2008

amagiri de zi si de noapte

nici o nastere nu e mai grea decat moartea
trupul tau ingropat macina nisip de ganduri

la multi ani!

vantul imprastie printre dinti un rest de caleasca
ti-au scapat caii desfraului adapa-i cat inca fiori mai ai in privire

nu mai am ingeri de schimb, altfel ti-as fi trimis mesageri la poarta
diminetile gudura plansuri pe gardurile tale, de mi-as fi inger as strecura aripi

dar unde alergi, pamantul e rotund, masa intinsa, doar painea...

doar painea ramane pe altadata

duminică, 5 octombrie 2008

repetabila moarte



toamna cu mainile intinse a ploaie



Van Gogh isi strange florile in tabloul de dupa usa
de dimineata si-a baut cafeaua pana la zat



acum mesteca frunze de maslin sa-si intregeasca auzul

albastru mov galben

drumul prafuieste tonuri inramate



in copilarie ai visat o iubire agatata in gard
fiecare mar intregea un barbat



fiecare barbat isi are propriile urme

povestea se spune rapid, mai devreme de rabufnitul papadiilor
pentru o viata e de ajuns sa infloresti o data
a doua oara repeti cuvintele

sâmbătă, 4 octombrie 2008

Petru Maxim, artistul care se traieste pe sine

Atat de mare, incat nu poate fi perceput decat de dincolo de timp.

In societatea bulversata si bulversanta deopotriva, Petru Maxim, Artistul din Dorohoi, traieste intr-un anonimat aproape suspect.

Asta in timp ce arta de trotuar violenteaza, la cateva luni o data, armoniile galeriilor orasulului, intr-o incercare disperata de a impune artisti si de a crea CV-uri profesionale, care sa inlocuiasca, eventual, si talentul.

Petru Maxim ascunde produsele artei sale cu o dibacie ludica. Si nu dintr-o timiditate frustranta. Arta lui Maxim pur si simplu se cere ascunsa. Pentru ca, apoi, sa se descopere pe sine, mister dupa mister, inteles dupa inteles.


Cine il cunoaste pe dorohoian stie ca, dincolo de ceramistul de exceptie, Petru Maxim se intrece pe sine ca pictor, grafician, fotograf si, mai nou, poet. Un artist complet, intr-o lume ciuntita de esente.

Poate ca anonimatul ii ofera tocmai aceasta liniste, de a crea nestingherit, de a plasmui nestiut si in nestire. Poemele sale, fie ele in ceramica, in vers sau culoare, poarta marca unui artist atipic.

Figura brancusiana, Petru Maxim nu cauta notorietatea, joaca dupa reguli, dar si le respecta doar pe ale sale. Are un inestimabil rol in mentinerea, primenirea si popularizarea ceramicii Cucuteni, specialistii afirmand ca este singurul artist care reda intocmai vasul Cucuteni, respectand traditia si introducand inovatia doar cu masura si talent.

De la Cucuteni se implineste, insa, spiritul artistic al lui Maxim. Pentru ca ceea ce nu a putut exprima in ceramica, dorohoianul a aratat prin culoare.
Fost ceramist la Portelanul dorohoian, Petru Maxim si-a luat in serios, dupa 1990, viata de artist, de atunci traind doar din arta sa. A creat un loc mirific la Vama, in judetul Suceava, numit Casa Olarului, pentru a sta, astfel, in calea turistilor. Munceste in atelierul sau din Dorohoi, pentru o capodopera, la fel de dedicat ca atunci cand isi lucreaza propriul suflet. Petru Maxim este botosaneanul care va dainui.
Modestia si cumintenia sunt firesti. Artistul nu are pentru ce sa se lupte. Locul sau exista deja, bine conturat in galeria valorilor autentice.
Noi insa, cei care il insotim trecator, ar fi bine sa-l cunoastem, dar mai ales sa-l REcunoastem!
Ne respectam, astfel, pe noi.