luni, 17 noiembrie 2008

Poveste de noiembrie

Azi mi-a daruit Dumnezeu o intamplare frumoasa. Intr-un supermarket din Botosani. O doamna de care ma lega pana acum doar o cunostinta comuna, Maica Marina de la Schitul Fetesti, m-a bucurat in mod cu totul neasteptat. Intalnirea vine dupa zile intregi in care parca ne zaream, dar nu ne vedeam cu adevarat. Asta-seara am stat fata in fata. Nu stiu despre doamna decat ca este procuror.

In mijlocul unui supermarket, am discutat despre Maica Marina, despre Maica Benedicta (Zoe Dumitrescu Busulenga), Cezar Ivanescu, Manastirea Guranda si Maica Gabriela.

Cu cosurile de cumparaturi atarnate de noi, de parca nu stiam ce sa mai facem cu ele... Sprijinite de frigiderul de inghetata, ferindu-ne de cumparatorii grabiti si preocupati.


Abia tarziu, la cateva ore, am realizat ca Dumnezeu mi-a facut azi un dar. Si ca nu pot sa nu Ii multumesc, cu drag.

duminică, 16 noiembrie 2008

Maria (fragment de roman)

Fiecare zi o apropia tot mai mult de trecut, îndepărtând-o, însă, de cea care fusese, de parcă abia acum începea să se cunoască cu adevărat, abia acum învăţa să iubească, ca şi cum viaţa ei nu fusese decât o repetiţie pentru ce urma să i se întâmple cu adevărat important. Poate că nici acum nu era mulţumită, nu se simţea împlinită, dar iubea, şi iubirea ei nu mai depindea de un bărbat, nu se mai hrănea din prezenţa fizică a celuilalt. Se desprinsese de material, de manifestări, de dureri provocate de atitudini sau reacţii de care totdeauna se legase în trecut.

Îi era recunoscătoare lui Traian că o învăţase ce înseamnă iubirea. Îi era dragă această iubire, tocmai pentru că o trăia într-un plan subtil, nu la vedere, pentru că nu era o stare care o expune privirilor, remarcilor, răutăţilor. Era un mister al trăirii interioare pe care nu-l mai simţise niciodată şi care o apăra chiar şi de ea însăşi.

Poate că chiar şi Traian era mirat de această iubire. Pentru că nu înţelegea la început de ce Maria îl privea îndelung, în tăcere, la sfârşit şoptind doar:
- Mi-eşti drag, om…
Pictura o izola într-un fel de lume şi, în egală măsură, o apăra de manifestările publice ale unei bresle aflată în concurenţă cu ea însăşi. Maria refuza să participe la expoziţiile de grup, tocmai pentru că grupul, în accepţiunea confraţilor ei, nu reprezenta o uniune artistică, ci mai degrabă o motivaţie socială şi un orgoliu bine ascuns.

Observase cu atenţie felul în care se formau aceste grupuri şi constatase, cu părere de rău, că de fiecare dată exista un lider de expunere, un pictor nu atât de bine cotat încât să se prezinte singur cu succes, şi nici atât de căutat încât să stârnească interesul eventualilor colecţionari sau cumpărători de artă. Aşa că se alegea varianta expunerii în grup, iar scopul se definea de fiecare dată în ziua vernisajului.

Criticii erau aleşi pe o singură sprânceană, presa invitată cu mare atenţie şi motivată pe măsură, prietenii şi familia în primul rând, şi reţeta funcţionează, aluatul creşte fără alte ingrediente artificiale. Astfel, nimeni nu se mai mira că, dintr-un grup de patru-cinci expozanţi, întâmplător sau nu, se vorbea aproape exclusiv despre unul singur. Şi toată adunarea găseşte acest drept meritat, de vreme ce lucrările celorlalţi, iarăşi întâmplător sau nu, sunt mult sub nivelul vedetei manifestării.

Fără a expune, dar şi fără a se expune inutil, Maria picta într-o intimitate glorioasă a propriei camere, un atelier atent luminat, bine aranjat şi structurat încât să folosească spaţiul cât mai util. În aglomeraţia aparent dezordonată, reuşise să armonizeze volumul interiorului cu un aer personal, discret, punctat de sofaua de dimensiuni mici, portocalie, care lumina mijlocul camerei, pe duşumeaua de culoarea frunzelor de cireş în toamna târzie.

Pe cadrul uşii, la intrare, atârnase un nud mic, o lucrare foarte lungă şi extrem de îngustă, pe fond verde rupt delicat cu nuanţe de roşu închis, mai mult un cărămiziu cuminte, asortat cu frunzele naturale lipite alături, pe perete.
Aici o vizita Traian, după dimineaţa cu ceaiul de mentă alintat de nucile sfărâmate şi prăjite. De fiecare dată venea pe neanunţate, cu flori albastre de câmp în braţe, buchete mari, uriaşe, care-i acopereau faţa până ajungea în atelier. De cele mei multe ori le aranja singur, căuta vasele cele mai potrivite, locul cel mai de efect.

Maria îl urmărea curioasă, descoperise în el un bărbat cu un simţ artistic nebănuit, un critic documentat, un prieten sincer şi, în ultimul timp, un om drag, tot mai drag. Se simţeau bine împreună, chiar dacă stăteau minute în şir îmbrăţişaţi, fără să se fi sărutat vreodată, sau doar sporovăiau la nesfârşit, până târziu în noapte, despre pictură sau literatură.

Traian era un spirit aproape enciclopedic, cu răbdare, subiectele abordate fiind mai mereu epuizate până la cele mai mici aspecte. Maria ar fi vrut să recunoască adevărul, că se îndrăgostise de el din noaptea în care îi citise poezii, sau din dimineaţa în care îi bătuse la uşă, sau poate din prima seară în care i-a umplut casa cu flori…

Îl dorea lângă ea, să i se chircească în inimă, să-l simtă odată cu fiecare bătaie a inimii lui, să-i curgă apoi prin vene, prin fiecare fibră, până în talpă, să i se scurgă cu fiecare pas, să-i fie astfel trecere prin lume.

Ea, Maria, să fie urma lui de paşi printre oameni.

sâmbătă, 15 noiembrie 2008

Cezar Ivanescu - strigatul vietii! ULTIMUL

Pentru gloria Clarei
(Sutrele muteniei)

!de trei ori Moartea
mi-ai luat-o cu mana
ca pe o panza
de paianjen
de pe fata:
acuma Moartea
ma tine in Moarte,
Fiica mea, Clara,
tine-ma-n viata!

(poemul apartine Clarei Arustei, fiica Poetului)

duminică, 9 noiembrie 2008

Viata sunt eu!

Minunile nu se intampla niciodata degeaba. De asta nici nu ai cum sa ceri, daca nu ai pentru ce sa le traiesti. Se intampla sa te saturi uneori de tine, sa te certi si sa te dezici, ca si cum simti nevoia sa te desparti de sinele tau. Se intampla sa gresesti atunci, dar niciodata nu vei sti ce ar fi daca Dumnezeu chiar te-ar asculta.

Exista, probabil, un sens al fiecaruia, o viata a sinelui dincolo de aparente, dincolo de certitudine si concret. In plan subtil, fiecare clipa adanceste sau inalta, functie de ganduri, vise sau pustietati hazlii.

Am o stare de lehamite aruncata la intamplare. Ca si cum as privi prin camera si nu as recunoaste nimic. Acum ma nasc si nici macar nu sunt constienta de asta. Cred ca, de fapt, m-am saturat. Cred ca azi mi-am bagat bine in cap ca am nevoie de altceva. Ca nu-mi place ce fac tocmai pentru ca nu asta sunt eu. Daca mai stiu cine sunt eu. Nu cred ca mai stiu. Poate ca e momentul sa risc. Oricum nu mai conteaza.

Dar e bine sa ne gandim mai des ca pana dimineata s-ar putea sa nu mai fim. NU cred ca imi doresc sa muncesc pentru bani, sa imi amanetez viata. Imi lipseste libertatea de a muri. Asta simt.

sâmbătă, 8 noiembrie 2008

Ziua impacarii

Ziua Sfintilor Arhangheli Mihail si Gavriil. E frig afara, atmosfera de noiembrie. Zi de impacari cu sufletul nostru si al altora deopotriva.
Ar trebui sa ne imprietenim cu Sfintii astazi, sa invatam sa ne zambim noua insine, sa facem repetitii de dragoste si, astfel, sa ne daruim lumii.
Astazi suntem cel mai aproape de Dumnezeu, astazi avem portile deschise catre El.
Bucuria si Pacea. Iubirea si Tacerea prin cuvinte.

LA MULTI ANI MIHAIL, MIHAELA, GABRIEL, GABRIELA!

luni, 3 noiembrie 2008

Parinte, eu pana la Pasti voi fi un inger!

Am un sentiment ciudat in legatura cu un om pe care nu il cunosc decat in plan subtil. Recunosc, e o indrazneala sa folosesc aceste cuvinte in contextul social de astazi. Dar totdeauna m-au fascinat provocarile de acest gen. M-au stimulat si m-au facut atenta la fiecare gand aparent fara rost, intamplator, la acel flash ratacit, care ti se agata de haine intr-un iritant joc al subintelesurilor.

L-am admirat fascinata pe Cezar Ivanescu, din mai multe motive: pentru ca era din Barlad, adica la 15 kilometri de satul meu, Tutova, pentru ca in preajma lui m-am simtit mereu mult mai constienta de mine insami decat m-as fi simtit oriunde in alta parte, tocmai pentru ca imi doream sa traiesc constient apropierea de el, imaginandu-mi cum se simt cei care au trecut, chiar si numai in lungul strazii, pe langa Nichita Stanescu, Marin Preda, Steinhardt, Noica. Cezar le stia masura, le stia maretiile. Cezar a fost singurul care si-a stiut propria masura, care si-a recunoscut propria maretie.

In ziua de 24 aprilie ma aflam in fata unei manastiri vechi, o manastire chinuita aspru de comunisti. Printr-un telefon, era spre seara, aflu ca a murit Cezar Ivanescu, la Spitalul Floreasca. Poate ca a fost prima lumanare pe care cineva a aprins-o in biserica pentru sufletul sau. Poate, cine stie, zic si eu. Am postat si aici imaginea manastirii. Se afla la cativa kilometri de Botosani. Manastirea Agafton, un loc unde Mihai Eminescu poposea des la matusile lui, maici in manastire, care se odihnesc astazi in cimitirul acestui locas.

Abia peste cateva zile, de fapt in ziua trecerii sale in Pamant si ridicarea la Ceruri, indraznesc sa scriu un text. L-am publicat. Un text pe care, peste un timp, l-am regasit in mai toate evocarile despre Cezar Ivanescu. Nu stiam cine il preluase. Intre timp mi-am facut acest blog, mai mult din dorinta de a-mi depasi propria teama fata de tehnica informatiei, din frustrarile mele fata de nepriceperea in lumea internetului. De fapt, am deschis o usa, fara sa imi dau seama. Pe aceasta usa a intrat, destul de repede, Clara Arustei. Fiica adoptiva a Poetului, care mi-a povestit cum a preluat textul despre Cezar Ivanescu. Ca mentiunea care insotea peste tot textul meu: Redau cel mai succint, frumos si trist articol scris la moartea lui Cezar Ivanescu - ii apartine.

Legatura dintre noi s-a refacut peste cateva luni, la fel de spectaculos spiritual. Acelasi sentiment greu de definit, aparut intr-o seara de octombrie, m-a lamurit asupra a ceea ce simteam: am socotit rapid si mi-am dat seama: se implineau sase luni de la plecarea din lume a lui Don Cezar. Am mai scris un text, dupa care a mai urmat unul, in ziua de 24 octombrie.

Acum, parca rostul meu s-a terminat. Asta simt si s-ar putea sa gresesc. Desi in aceasta seara am simtit ca vreau sa scriu despre Clara. Sa spun ca mi-a facut bine sa ascult, intr-o seara, la telefon, frumuseti din viata Poetului, frumuseti tragice, sfasietoare, dar frumuseti, pentru ca doar ingerii le pot trai.

Asa cum, mi-a spus Clara, Cezar Ivanescu scrisese intr-o scrisoare: Parinte, eu pana la Pasti voi fi un inger! Si s-a sfarsit in Vinerea Mare! Mi-am dorit, cateva zile la rand, sa ma intalnesc cu Clara, imi imaginam ca imi va povesti la nesfasit, fara capat si fara mantuire.

Acum cred ca nu mai vreau. E acea zona de nedefinit, de infinit. E acea voce de niciunde, asa cum mi-a spus: ciudat cum am inceput sa vorbim, ciudat cum, dintre toate textele, acela al tau a fost altfel. Mi-ar placea sa ascult la radio, sa existe inregistrari cu zilele Poetului povestite de Clara.

Povestile Clarei, asa s-ar numi. Le astept.

duminică, 2 noiembrie 2008

Despre altceva as fi vrut sa scriu!

Ce lipseste si ce prisoseste unei societati adanc infipte in cutume, prejudecati, false valori si reale carente de educatie, cultura si civilizatie?

Ar prisosi increderea in sine a fiecarui participant activ la spectacolul strazii, o incredere care atinge deseori limitele orgolioase ale ipocriziei, dar si ale badaraniei condimentate abundent de cuvinte incluse de curand in vocabularul de baza al romanului.

Ar prisosi ignoranta care inlocuieste cu succes calitatea oricarui act de bun simt. O dictatura a poporului de dragul multimii si a gloatei ca valoare suprema.

O victorie a prostiei, girata viclean de niste conducatori constienti de puterea ei, a prostiei, in campaniile electorale, folosita ca hrana subliminala a celor multi.

Lipseste din societate decizia. Lipsa de reactie a fiecaruia la pomeni, la prostie, la lideri injumatatiti de capacitatea lor intelectuala si culturala. Lipsa de bun simt. Lipsa de educatie. Lipsa de civilizatie. Lipsa de dragoste. Lipsa de daruire.

Lipsa de responsabilitate in viata, la locul de munca, in iubire, in colectiv, pe strada, pe stadion, pe ecranele TV, pe hartia de ziar, in pat, in tramvai, la stopul de la intersectie, la telefon, pe mess...

Putin cate putin, invatam sa ne prisosim si sa ne lipsim de noi insine.