miercuri, 28 ianuarie 2009

Manifest. Eu manifest, ei manifesta. Toti manifestam degeaba...

Nu cred ca suntem mediocri. Nici toleranti, ingaduitori, analfabeti, prosti, idioti, ignoranti sau incapabili de o minima judecata.
Decenta nu este nici pe departe o regula de bun simt intr-o societate bazata pe principiul smecheriei la vedere. Nu cred ca ce se intampla in urma cu 50 de ani poate fi considerat mai grav decat ce se intampla in aceste zile.
Nu cred ca mai-marii politici nu realizeaza anomalia in care incepem sa traim, urmarile care incep deja sa apara, malformatiile intelectuale si comportamentale majore, la o varsta care ar fi trebuit sa fie a deplinei maturitati sociale.
O politica distructiva, murdara.
Un oras, o tara, milioane de oameni dati pe mana unor politruci care au singurul merit, declarat si recunoscut, ca au lipit afise, au fost disciplinati si catelandri ascultatori.
Toata stima si mandria! Nu are nimeni nimic cu ei! Sunt in curtea lor, nu in a noastra!
Dar sa dai cultura, sanatatea, sportul pe mana unor nepriceputi care nu au urmat nici macar etapele bunului simt, este de neinteles! Asta in timp ce un tanar cu scoala, diplome, inteligenta - a nu se confunda cu produsele pe banda rulanta ale facultatilor de container - un tanar ca cel despre care povesteam nu reuseste sa treaca de furcile caudine ale unei birocratii de carton.
Insa cartonul este fabricat in laboratoarele subterane si subversive ale partidelor, fiecare dupa interes si putinta financiara.
Pentru ca, daca e prea destept, nu are destula vechime. Daca are prea multe diplome, nu o are exact pe cea care trebuie. Si tot asa!
Iar cand va avea destui bani sa isi cumpere postul, tanarul inteligent, daca e destul de inteligent, va sti ce sa faca cu banii...

duminică, 25 ianuarie 2009

POEZIE DIN TEMNITA COMUNISTA

Caut de multa vreme o poezie care, odata, m-a cutremurat, din care retineam si deseori imi fugeau prin minte si prin inima ultimele versuri. Am gasit-o astazi si v-o daruiesc, chiar daca este doar a doua parte a poemului. Apartine lui Demostene Andronescu.

În jurul meu, stufoşi, ceilalţi fârtaţi
Peste zăplazuri mă privesc miraţi,
Dar de-nţeles nu mă-nţelege unul
Si zic foşnind în sinea lor: nebunul.


Nemaigăsind pe coaja mea crăpată
Nici gâze, nici omizi ca altădată,

Mă ocolesc şi mierla şi lăstunul
Zicând în ciripitul lor: nebunul.


Şi vântul sur, nomadul, călătorul,
În frunza mea vrând să-şi doinească dorul
Şi-a destrămat prin crengi uscate fumul
Şi-a zis trecând pe-alăturea: nebunul.


Şi prietenii mei buni ce până-acum
Mi-au fost tovarăşi nelipsiţi de drum
Au dat din cap şi, unul câte unul,
M-au părăsit zicând încet: nebunul.


Şi când, mişcându-mi singurul meu ram,
Foşnesc din frunzele ce le mai am
Şi-ngân sfios o melodie sfântă
Ei, dându-şi coate, zic: nebubul cântă.


Iar când omida îndoielii moale
Şi duhul deznădejdii-mi dau târcoale,
Foşnesc uscat şi sec din ramuri ciunge,
Ei dau din cap zicând: nebunul plânge.


Nebun, da sunt nebun, dar lume, dacă
N-ar fi nebuni ai fi de tot săracă,
Ţi s-ar usca şi ramuri şi tulpină
De n-ai avea prin ei, sus, rădăcină
Şi-ai fi de tot comună şi banală
Căci cei cuminţi n-ar face rod nici unii
De n-ar muri in locul lor nebunii.


Demostene Andronescu s-a născut la 3 Decembrie 1927, în comuna Câmpuri, jud. Vrancea. Şcoala primară o urmează în satul natal, iar în 1941 intră copil de trupă la Manutanţa Centrală a Armatei din Bucureşti. Urmează cursurile liceale în Bucureşti, iar în 1948 se înscrie la Facultatea de Istorie, pe care o absolvă în 1952. Imediat după absolvirea facultăţii, în Mai 1952, este arestat, judecat şi condamnat la 5 ani temniţă grea pentru activitate anticomunistă. În noiembrie 1955 se eliberează din închisoarea Gherla cu un decret de graţiere şi, ieşit afară, în "libertate", se înscrie pentru a-şi completa studiile, la Facultatea de Filologie clasică. Dar, la niciun an de la eliberare, este rearestat, de data aceasta fiind implicat în manifestaţiile studenţeşti care au avut loc cu ocazia evenimentelor din Ungaria. Este judecat şi condamnat la 20 de ani muncă silnică. A trecut prin penitenciarele Jilava, Gherla, Cluj şi Aiud. Din acest ultim penitenciar s-a eliberat în Iulie 1964, odată cu ultimul lot de deţinuţi politici. După eliberare a fost permanent hărţuit de securitate prin percheziţii domiciliare, anchete şi o strictă supraveghere. În 1969 i se permite, în sfârşit, să-şi susţină examenul de licenţă în istorie, dar niciodată nu i s-a permis să-şi exercite profesiunea de profesor pentru care s-a pregătit. Ani de-a rândul a lucrat ca muncitor necalificat şi de-abia în 1972 a reuşit să-şi găsească un post de redactor la o revistă de istorie a Centrului de Informare şi Documentare al Academiei de Ştiinţe Sociale. Actualmente este pensionar şi, împreună cu un grup de prieteni, editează şi asigură apariţia revistei "Puncte Cardinale". (Literatura si detentie)

duminică, 18 ianuarie 2009

IARNA LA MANASTIREA PROBOTA





































duminică, 11 ianuarie 2009

IARNA LA MANASTIREA VORONA





































marți, 6 ianuarie 2009

CONSTANTIN DRACSIN, omul care si-a daruit mainile ingerilor

!Mori cu adevarat
cand incepe sa te uite lumea...


Constantin Dracsin, cu numele real Costache Gugoasa, s-a nascut la 20 iulie 1940, in satul Draxini, comuna Baluseni, judetul Botosani, si s-a stins din viata la 7 ianuarie 1999, in ziua Sfantului Ioan Botezatorul.

Este inmormantat la Cimitirul Eternitatea, din Botosani.

A fost poet, grafician, membru al Uniunii Scriitorilor din Romania si al Asociatiei Artistilor Plastici Amatori din Bucuresti.

A publicat in timpul vietii opt volume (primul in 1981), numeroase grupaje de poeme in reviste literare ("Cronica", "Ateneu", Luceafarul", Romania literara"), iar desenele sale au fost expuse pe diverse simeze si au ajuns in variate colectii particulare.


Daca ar fi trait intr-un alt timp, intr-un alt oras, intr-o alta tara, Constantin Dracsin ar fi fost un simbol. Al victoriei in fata infrangerii, al putintei in fata neputintei, al bucuriei in fata intunecimii.

Dracsin a fost omul care si-a plimbat intotdeauna manecile in buzunarele goale. Pentru ca mainile si le imprumutase ingerilor.

Asa si-a inceput joaca. Joaca de-a poezia, de-a chinul, de-a viata.

Un poet care si-a trecut cuvintele printre dinti si le-a prefacut in poem. Un artist care, pentru ca nu avea maini, a desenat cu ochii. Poetul care a creat minuni cu creionul intre dinti.


Un confrate de generatie care scrie cu creionul intre dintii sai albi si puternici de moldovean asa cum lucra Luchian in anii sai din urma. Sunt miscat de seninatatea verbului sau, de curatenia si candoarea cu care strabate veacul si viata ce i s-a dat..., scria Ioan Alexandru in aprilie 1976.


Am dat peste un om

care nu stie sa faca un rau bine;

fericit pentru acest lucru

in fericirea lui

fara margini.


Astfel povestea despre sine Constantin Dracsin, in Autoportret. Cuvinte de o curatenie biblica, intocmai Fericirilor: Fericit in fericirea fara margini!


Prea putin cunoscut printre botosaneni, aproape uitat de strazile pe care le-a strabatut, Poetul isi urmeaza acum nemurirea pentru care se pregatise amanuntit timp de 59 de ani.


ZBUCIUMUL JUGULUI


Totdeauna am preferat mai intai

joaca, -

dupa aceea moartea.

Odata chiar murisem

nejucat; -

ca sa ma intorc nejucat

la oile mele.

Se spune ca hartia fiecaruia

este scrisa,

de la cap la coada,

din inceputuri;

jugul ma tine

dupa ce-l duc

prin zi si noapte

zbuciumat.

Hai,

priviti-ma unde ma doare;

de jocul meu sa-si bata joc

numai

cuvantul, mama,

si tot ce iese in ei,

frumos!


DUMNEZEU SA TE ODIHNEASCA IN PACE, CONSTANTINE!

sâmbătă, 3 ianuarie 2009

IARNA LA MANASTIREA GOROVEI






















Maria (fragment de roman)

De unde vine această nefirească înţelegere a ceea ce ne este dat? De unde porneşte sentimentul de siguranţă, de acceptare a unui om pe care l-ai văzut pentru prima oară, l-ai simţit o clipă şi ţi-ai deschis inima fără teamă, pentru că el este, Dumnezeu îţi trimite gândul acesta, că el este!
Pe Traian îl ştia de multă vreme, deşi mai mult din auzite, iar vorbele ce-i treceau pe lângă urechi Mariei erau departe de a o face să-l placă în vreun fel. Prima dată a vorbit cu el întâmplător, sau mai degrabă într-o circumstanţă socială, pentru că se nimeriseră împreună la un prieten comun. Un prieten mai mult al lui, decât al ei.
De aceea, poate, Traian îşi asumase şi rolul de gazdă, cât timp Luca plecase până jos, la un chioşc de reviste. De fapt, Maria realiză că trecuse ceva vreme şi îşi dădu seama că Luca, avea ea o presimţire, va întârzia mult…
Traian, abia acum îl privea cu atenţie, se plimba fără rost prin cameră, într-o agitaţie alungată din când în când de o abia simţită amabilitate. Maria se aşezase pe o canapea. Îşi aşeză alături pălăria cu boruri largi, era vară şi vara îi plăcea să poarte pălăria aceea mare, pe care o simţea acoperindu-i uneori o grămadă de gânduri. Mergea pe stradă, astfel, într-o intimitate cu ea însăşi, cu gândurile neamăgite de vreo iubire zăludă. Furişa, din când în când, priviri scurte către bărbatul înalt, frumos, timid şi total dezorientat, care nu semăna cu nimic din ce aflase de la prea mulţii prieteni despre el.
Nu au vorbit mai deloc şi Maria hotărî să plece, deşi gestul ei putea părea nepoliticos pentru gazdă.

Se mai vedeau întâmplător, păcăliţi de conjuncturi sau de proastele evenimente care se mai organizau, când şi când, prin oraş.
Într-o seară, Traian i-a bătut în uşă. Maria a deschis fără să verifice vizorul, tocmai pentru că ştia că el este. Deşi nu vorbiseră mai deloc, amândoi ştiau că, mai devreme sau mai târziu, el va suna la uşă.
Într-un fel, Maria îşi încălecă dureros buza de jos, cu ciudă şi, puţin, cu durere. Dacă chiar a venit, atunci e adevărat tot ce se spunea despre el. Dacă a venit, cum va credita ea tot ce urma să i se spună? Cum să aibă încredere în tot soiul de vorbe care, oricât de frumoase ar fi, urmăresc aşternutul şi cămaşa ei de noapte scurtă, de vară?
- Bună seara!
- Bună!
Maria nu avea nici un motiv să nu îi lase liber cadrul uşii, măcar dintr-o ospitalitate umană, meschină, ca a tuturor participanţilor la acest trafic uman, fără semnalizatoare luminoase pentru pericole sau măcar indicatoare ce ar putea să-ţi schimbe destinul, la un moment dat. Dacă i s-ar fi cerut să aleagă ceva, ar fi afişat, pentru acel moment, un avertisment de genul Atenţie! Risc maxim!, punctat de un început de Mozart, ca o agonie asemănătoare nebuniei. Nebunie pe care, însă, Maria o accepta.
- Ţi-am adus ceva!
- Intră mai întâi, se ruşină Maria brusc de toate gândurile care circulau bezmetice, peste limita admisă, prin mintea care, nu ştia de ce, îi scăpase de sub control.
- Nu stau mult, dar vreau să îţi arăt ceva.
Şi scoase, cu o delicateţe care îi transmise Mariei fiori umblători prin inimă, o carte mică, albă, din colecţia veche „Cele mai frumoase poezii”.
Autorul era greu de descifrat din pricina uzurii cărţii, dar reuşi, dintr-o privire, să citească: Octavio Paz. Nu auzise niciodată de el, de asta nici nu se lăsă foarte afectată de marea surpriză.