Manifest. Eu manifest, ei manifesta. Toti manifestam degeaba...

Nu cred ca suntem mediocri. Nici toleranti, ingaduitori, analfabeti, prosti, idioti, ignoranti sau incapabili de o minima judecata.
Decenta nu este nici pe departe o regula de bun simt intr-o societate bazata pe principiul smecheriei la vedere. Nu cred ca ce se intampla in urma cu 50 de ani poate fi considerat mai grav decat ce se intampla in aceste zile.
Nu cred ca mai-marii politici nu realizeaza anomalia in care incepem sa traim, urmarile care incep deja sa apara, malformatiile intelectuale si comportamentale majore, la o varsta care ar fi trebuit sa fie a deplinei maturitati sociale.
O politica distructiva, murdara.
Un oras, o tara, milioane de oameni dati pe mana unor politruci care au singurul merit, declarat si recunoscut, ca au lipit afise, au fost disciplinati si catelandri ascultatori.
Toata stima si mandria! Nu are nimeni nimic cu ei! Sunt in curtea lor, nu in a noastra!
Dar sa dai cultura, sanatatea, sportul pe mana unor nepriceputi care nu au urmat nici macar etapele bunului simt, este de neinteles! Asta in timp ce un tanar cu scoala, diplome, inteligenta - a nu se confunda cu produsele pe banda rulanta ale facultatilor de container - un tanar ca cel despre care povesteam nu reuseste sa treaca de furcile caudine ale unei birocratii de carton.
Insa cartonul este fabricat in laboratoarele subterane si subversive ale partidelor, fiecare dupa interes si putinta financiara.
Pentru ca, daca e prea destept, nu are destula vechime. Daca are prea multe diplome, nu o are exact pe cea care trebuie. Si tot asa!
Iar cand va avea destui bani sa isi cumpere postul, tanarul inteligent, daca e destul de inteligent, va sti ce sa faca cu banii...

POEZIE DIN TEMNITA COMUNISTA

Caut de multa vreme o poezie care, odata, m-a cutremurat, din care retineam si deseori imi fugeau prin minte si prin inima ultimele versuri. Am gasit-o astazi si v-o daruiesc, chiar daca este doar a doua parte a poemului. Apartine lui Demostene Andronescu.

În jurul meu, stufoşi, ceilalţi fârtaţi
Peste zăplazuri mă privesc miraţi,
Dar de-nţeles nu mă-nţelege unul
Si zic foşnind în sinea lor: nebunul.


Nemaigăsind pe coaja mea crăpată
Nici gâze, nici omizi ca altădată,

Mă ocolesc şi mierla şi lăstunul
Zicând în ciripitul lor: nebunul.


Şi vântul sur, nomadul, călătorul,
În frunza mea vrând să-şi doinească dorul
Şi-a destrămat prin crengi uscate fumul
Şi-a zis trecând pe-alăturea: nebunul.


Şi prietenii mei buni ce până-acum
Mi-au fost tovarăşi nelipsiţi de drum
Au dat din cap şi, unul câte unul,
M-au părăsit zicând încet: nebunul.


Şi când, mişcându-mi singurul meu ram,
Foşnesc din frunzele ce le mai am
Şi-ngân sfios o melodie sfântă
Ei, dându-şi coate, zic: nebubul cântă.


Iar când omida îndoielii moale
Şi duhul deznădejdii-mi dau târcoale,
Foşnesc uscat şi sec din ramuri ciunge,
Ei dau din cap zicând: nebunul plânge.


Nebun, da sunt nebun, dar lume, dacă
N-ar fi nebuni ai fi de tot săracă,
Ţi s-ar usca şi ramuri şi tulpină
De n-ai avea prin ei, sus, rădăcină
Şi-ai fi de tot comună şi banală
Căci cei cuminţi n-ar face rod nici unii
De n-ar muri in locul lor nebunii.


Demostene Andronescu s-a născut la 3 Decembrie 1927, în comuna Câmpuri, jud. Vrancea. Şcoala primară o urmează în satul natal, iar în 1941 intră copil de trupă la Manutanţa Centrală a Armatei din Bucureşti. Urmează cursurile liceale în Bucureşti, iar în 1948 se înscrie la Facultatea de Istorie, pe care o absolvă în 1952. Imediat după absolvirea facultăţii, în Mai 1952, este arestat, judecat şi condamnat la 5 ani temniţă grea pentru activitate anticomunistă. În noiembrie 1955 se eliberează din închisoarea Gherla cu un decret de graţiere şi, ieşit afară, în "libertate", se înscrie pentru a-şi completa studiile, la Facultatea de Filologie clasică. Dar, la niciun an de la eliberare, este rearestat, de data aceasta fiind implicat în manifestaţiile studenţeşti care au avut loc cu ocazia evenimentelor din Ungaria. Este judecat şi condamnat la 20 de ani muncă silnică. A trecut prin penitenciarele Jilava, Gherla, Cluj şi Aiud. Din acest ultim penitenciar s-a eliberat în Iulie 1964, odată cu ultimul lot de deţinuţi politici. După eliberare a fost permanent hărţuit de securitate prin percheziţii domiciliare, anchete şi o strictă supraveghere. În 1969 i se permite, în sfârşit, să-şi susţină examenul de licenţă în istorie, dar niciodată nu i s-a permis să-şi exercite profesiunea de profesor pentru care s-a pregătit. Ani de-a rândul a lucrat ca muncitor necalificat şi de-abia în 1972 a reuşit să-şi găsească un post de redactor la o revistă de istorie a Centrului de Informare şi Documentare al Academiei de Ştiinţe Sociale. Actualmente este pensionar şi, împreună cu un grup de prieteni, editează şi asigură apariţia revistei "Puncte Cardinale". (Literatura si detentie)

RADU DORULEȚ: ”Cei fără de greseală sunt pictați pe icoane, nu fac presă!”

Face presă de aproape 15 ani. Jurnalist experimentat, a încercat și a reușit cu succes să facă ziaristică, radio și televiziune. Sau mai multe la un loc. Astăzi este redactor-șef la Jurnalul de Botoșani și realizator al emisiunii Taverna lu`Radu, de la TeleM. Radu a răspuns cu promptitudine provocării de a ne vorbi despre profesia de jurnalist.


"Criza asta ne va revizui atitudinea față de ban, față de muncă!"

-E clar, subiectul zilei este criza economică. Față de oamenii simpli, un ziarist este informat, atent la detalii, dar, mai ales, are capacitatea de a privi altfel lucrurile. Este situația actuală serioasă, gravă sau nu imposibil de depășit? Ai un sfat pentru prieteni, la vreme de criză?
-Situația e destul de gravă. Unii poate încă nu realizează, dar eu o iau destul de în serios. Avalanșa încă nu a pornit. Deocamdată, singurele efecte sunt cele provocate de faptul că patronii au devenit mai prudenți, mai chibzuiți cu banii, chiar speriați unii, și nu mai au dare de mână. Oamenii care nu le sunt strict necesari sunt puși pe liber, sarcinile angajaților rămași cresc, iar salariile sunt înghețate, cheltuielile curente la fel. Însă prudența lor în afaceri e exagerată, banii nu mai circula, și asta va duce la cădere, efectul va fi cel al bulgărelui de zăpadă și va fi mult mai rău un timp. Vor fi victime.
Dar, ca după orice furtună, situația se va stabiliza, însă nimic nu cred că va mai fi ca înainte. Noi am mai fost în criză când aveam dobânzi la credite de o sută și ceva la sută, dar nu eram atât de îndatorați ca acum.
Ce sfaturi să le dau? Să cheltuiască cu cap. Atenție la datorii și, pe cât posibil, să nu facă altele, să nu cheltuiască bani pe care nu-i au. Să fie serioși la serviciu, și dacă pot să mai facă și altceva pentru a câștiga un ban, e bine! Eu muncesc de regulă de dimineață până la miezul nopții ca să fac față și, cât am să pot, am s-o țin așa. Desi mi-ar plăcea și mie program de opt ore, weekend liber, vacanțe de o lună și ceva. Dacă se poate, și prima de vacanță.
S-au dus vremurile când stăteam cu băieții în cârciumi până dimineața sau cumpărăm tot felul de prostii care nu ne trebuiau. Până la urmă criza asta ne va revizui atitudinea față de ban, față de muncă. Chestia: Noi ne facem că muncim, ei se fac că ne plătesc nu mai merge! Oamenii serioși, muncitori și pricepuți au o șansă în plus.

"Vor fi și ziariști șomeri!"

-Ești unul dintre cei mai buni jurnaliști din presa locală. O profesie invidiată de unii, blamată de alții, dar în care se pătrunde tot mai greu. Din experiență, știi că un redactor-sef își găsește, în condițiile actuale, foarte greu reporteri, dar și mai greu oameni dispuși să învețe, să aibă răbdare și să muncească la modul serios într-o redacție. Ce îi recomanzi unui tânăr fără experiență, care ar dori să urmeze această profesie?
-Lucrez în branșă de vreo 14 ani. Sincer, la început nici nu credeam că asta e o profesie. Eram prost plătiți și făceam treaba asta mai mult din entuziasm. Nici nu se punea atunci problema de mașină și telefon de serviciu. Am rupt multe perechi de papuci făcând talpa, adică teren.
Apoi lucrurile au devenit serioase, presa a devenit o putere și jurnalismul o meserie. Cât am răspuns de redacții, la radio sau la ziare, am avut întotdeauna o grijă în plus, să caut oameni și să fac ehipa. Mulți au venit, puțini au rămas, dar cu cei care au rămas nu mi-e rușine. Din păcate, acum, foarte mulți tineri fac facultăți de jurnalism, dar nu vor profesa niciodată. Se duc la scoală fară să știe nimic despre meseria asta, fară să aibă talent.
Cei care se visează totuși jurnaliști trebuie să știe că începutul e greu, alergătură de teren, nu cunoști oamenii, nu ai surse, programul de lucru e nedeterminat, lucrezi și în zilele de weekend, câștigi puțin pentru că, fiind novice, nu prea produci.
Doar cei care se îndrăgostesc de meseria asta rămân. Farmecul ei constă în faptul că te simți mai liber, mai puțin supus decât ceilalți. Abia când capeți ceva experiență ajungi să poți trăi decent din munca asta. Chestia e că, acum, criza vă lovi necruțător și presa. Vor fi și ziariști șomeri.

"Un câine învățat slobod e mai greu să îl pui în lanț!"

-Un jurnalist are satisfacții, împliniri și numeroase dezamăgiri. Cum ți-ai manifestat bucuriile, dar mai ales cum ai depășit neimplinirile? Ai avut momente în care ai simțit că renunți, că ești gata să părăsești breasla?

-Cea mai mare satisfacție a unui om de presă este să fie respectat, apreciat, să simță că nu scrie, că nu vorbește în van. Îmi aduc aminte de multe momente frumoase alături de colegi. Situațiile grele au fost și ele suficiente. Proiecte care nu au mers așa cum aș fi vrut, oameni cu care am lucrat și care m-au dezamăgit. Am demisionat de patru ori. Niciodată nu a fost ușor, au fost și despărțiri cu lacrimi.
Dar viața merge înainte și, indiferent ce a fost atunci, îi respect pe oamenii cu care am lucrat. Cât de plecat din breaslă, recunosc că m-am gândit de multe ori și încă mă mai gândesc că aș putea face și altceva, poate macar la fel de bine. Sunt de părere că e greu să te pensionezi din meseria asta. Dar un câine care s-a învățat slobod e greu să-l mai pui în lanț.

"Fac o emisiune pe care o încep azi și o termin mâine!"

-Taverna de la Tele M te arată într-o postura nouă, atât ca om, cât și ca jurnalist, emisiunea fiind o noutate în spațiul media local. Te caracterizează acest tip de format, iți oferă mai multe satisfacții decât ancheta jurnalistica, de exemplu?

-E adevărat că e ceva nou și nu stiu încă în ce măsură prinde asta. E clar că acele eterne talk-show-uri cu unul sau doi invitați la o masa sunt demodate. Șeful m-a chemat o dată la el și mi-a zis să-mi iau câteva zile de concediu, ca să mă gândesc la un format pentru o emisiune de noapte. Și atât m-a dus pe mine mintea.
E foarte greu într-un oraș, într-un județ ca Botoșani, să faci o astfel de emisiune. Să ai seară de seară invitați, s-o începi azi și s-o termini mâine. Și apoi publicul mai vrea să fii și amuzant, și spiritual. Nu știu în ce măsură reușesc. Eu aș vrea să scot în față oameni care până acum au stat în umbră. Oameni care fac sau au de spus ceva interesant. Uneori mă simt în elementul meu, dar sunt și momente în care mă întreb ce caut acolo.
Mi-am propus să fac asta, ca un experiment, macar un sezon. Dacă prinde continuăm, dacă nu, poate încercăm altceva. Fac și o emisiune de călătorii, pentru că îmi place să trăiesc în natură. De partea sobră a meseriei nu mă rup însă. Momentan sunt și redactor șef la Jurnalul de Botoșani.

"Conțac și Roman s-au prins de cumătri!"

-Botoșănenii se manifestă deseori violent la greșelile jurnaliștilor, dar și la subiectele cu care nu sunt de acord. Cum ai prefera să fii corectat? Te deranjează atitudinea grosolană, ești gata să te așezi la masa rotundă și să oferi explicații sau pur și simplu ignori situația respectivă? Vorbim în calitatea ta de redactor-șef, care își asumă răspunderea față de eventuala greșeală a unui reporter din subordine.
-Atitudinea grosolană evident că mă deranjează. Dacă am greșit pot să recunosc. Îmi asum răspunderi și, dacă ceva nu e clar, se poate discuta civilizat. Cei fară de greșeală sunt pictați pe icoane, nu fac presă.
Dar întreb ce s-ar întâmpla dacă în țara asta, timp de o lună, absolut toate ziarele, fie tipărite, online, buletinele de știri de la radio sau jurnalele de la televiziune ar dispărea. Un fel de grevă a ziariștilor. Atunci să vedeți criză. Efectiv nu am mai ști pe ce lume trăim.

-Este de notorietate pasiunea ta pentru pescuit. Ce subiect mare ți-ar plăcea să prinzi dacă arunci undița în politica botoșăneană? Nu mai vorbim despre momeala folosită...
-Ha! Ha! Constantin Conțac și Cristian Roman s-au prins de cumătri. Nu stiu, subiectele vin zilnic, nu le visăm, nu le inventăm. Important e să ai surse și baftă, chiar intuiție, să le afli la timp.

-Planuri pentru noul an și o vorbă bună pentru cititori!
-Pentru că vine criza… să rezist. Aa! Și să fac ceva, o nebunie, nu stiu, să merg cu barca pe Prut până la Dunăre, să prind somn pe Ebru sau știucă în Laponia.
Să fiți sănătoși și să gândiți pozitiv!
Să fiți iubiți și să vi se împlinească visele!

CONSTANTIN DRACSIN, omul care si-a daruit mainile ingerilor

!Mori cu adevarat
cand incepe sa te uite lumea...


Constantin Dracsin, cu numele real Costache Gugoasa, s-a nascut la 20 iulie 1940, in satul Draxini, comuna Baluseni, judetul Botosani, si s-a stins din viata la 7 ianuarie 1999, in ziua Sfantului Ioan Botezatorul.

Este inmormantat la Cimitirul Eternitatea, din Botosani.

A fost poet, grafician, membru al Uniunii Scriitorilor din Romania si al Asociatiei Artistilor Plastici Amatori din Bucuresti.

A publicat in timpul vietii opt volume (primul in 1981), numeroase grupaje de poeme in reviste literare ("Cronica", "Ateneu", Luceafarul", Romania literara"), iar desenele sale au fost expuse pe diverse simeze si au ajuns in variate colectii particulare.


Daca ar fi trait intr-un alt timp, intr-un alt oras, intr-o alta tara, Constantin Dracsin ar fi fost un simbol. Al victoriei in fata infrangerii, al putintei in fata neputintei, al bucuriei in fata intunecimii.

Dracsin a fost omul care si-a plimbat intotdeauna manecile in buzunarele goale. Pentru ca mainile si le imprumutase ingerilor.

Asa si-a inceput joaca. Joaca de-a poezia, de-a chinul, de-a viata.

Un poet care si-a trecut cuvintele printre dinti si le-a prefacut in poem. Un artist care, pentru ca nu avea maini, a desenat cu ochii. Poetul care a creat minuni cu creionul intre dinti.


Un confrate de generatie care scrie cu creionul intre dintii sai albi si puternici de moldovean asa cum lucra Luchian in anii sai din urma. Sunt miscat de seninatatea verbului sau, de curatenia si candoarea cu care strabate veacul si viata ce i s-a dat..., scria Ioan Alexandru in aprilie 1976.


Am dat peste un om

care nu stie sa faca un rau bine;

fericit pentru acest lucru

in fericirea lui

fara margini.


Astfel povestea despre sine Constantin Dracsin, in Autoportret. Cuvinte de o curatenie biblica, intocmai Fericirilor: Fericit in fericirea fara margini!


Prea putin cunoscut printre botosaneni, aproape uitat de strazile pe care le-a strabatut, Poetul isi urmeaza acum nemurirea pentru care se pregatise amanuntit timp de 59 de ani.


ZBUCIUMUL JUGULUI


Totdeauna am preferat mai intai

joaca, -

dupa aceea moartea.

Odata chiar murisem

nejucat; -

ca sa ma intorc nejucat

la oile mele.

Se spune ca hartia fiecaruia

este scrisa,

de la cap la coada,

din inceputuri;

jugul ma tine

dupa ce-l duc

prin zi si noapte

zbuciumat.

Hai,

priviti-ma unde ma doare;

de jocul meu sa-si bata joc

numai

cuvantul, mama,

si tot ce iese in ei,

frumos!


DUMNEZEU SA TE ODIHNEASCA IN PACE, CONSTANTINE!

IARNA LA MANASTIREA GOROVEI






















Maria (fragment de roman)

De unde vine această nefirească înţelegere a ceea ce ne este dat? De unde porneşte sentimentul de siguranţă, de acceptare a unui om pe care l-ai văzut pentru prima oară, l-ai simţit o clipă şi ţi-ai deschis inima fără teamă, pentru că el este, Dumnezeu îţi trimite gândul acesta, că el este!
Pe Traian îl ştia de multă vreme, deşi mai mult din auzite, iar vorbele ce-i treceau pe lângă urechi Mariei erau departe de a o face să-l placă în vreun fel. Prima dată a vorbit cu el întâmplător, sau mai degrabă într-o circumstanţă socială, pentru că se nimeriseră împreună la un prieten comun. Un prieten mai mult al lui, decât al ei.
De aceea, poate, Traian îşi asumase şi rolul de gazdă, cât timp Luca plecase până jos, la un chioşc de reviste. De fapt, Maria realiză că trecuse ceva vreme şi îşi dădu seama că Luca, avea ea o presimţire, va întârzia mult…
Traian, abia acum îl privea cu atenţie, se plimba fără rost prin cameră, într-o agitaţie alungată din când în când de o abia simţită amabilitate. Maria se aşezase pe o canapea. Îşi aşeză alături pălăria cu boruri largi, era vară şi vara îi plăcea să poarte pălăria aceea mare, pe care o simţea acoperindu-i uneori o grămadă de gânduri. Mergea pe stradă, astfel, într-o intimitate cu ea însăşi, cu gândurile neamăgite de vreo iubire zăludă. Furişa, din când în când, priviri scurte către bărbatul înalt, frumos, timid şi total dezorientat, care nu semăna cu nimic din ce aflase de la prea mulţii prieteni despre el.
Nu au vorbit mai deloc şi Maria hotărî să plece, deşi gestul ei putea părea nepoliticos pentru gazdă.

Se mai vedeau întâmplător, păcăliţi de conjuncturi sau de proastele evenimente care se mai organizau, când şi când, prin oraş.
Într-o seară, Traian i-a bătut în uşă. Maria a deschis fără să verifice vizorul, tocmai pentru că ştia că el este. Deşi nu vorbiseră mai deloc, amândoi ştiau că, mai devreme sau mai târziu, el va suna la uşă.
Într-un fel, Maria îşi încălecă dureros buza de jos, cu ciudă şi, puţin, cu durere. Dacă chiar a venit, atunci e adevărat tot ce se spunea despre el. Dacă a venit, cum va credita ea tot ce urma să i se spună? Cum să aibă încredere în tot soiul de vorbe care, oricât de frumoase ar fi, urmăresc aşternutul şi cămaşa ei de noapte scurtă, de vară?
- Bună seara!
- Bună!
Maria nu avea nici un motiv să nu îi lase liber cadrul uşii, măcar dintr-o ospitalitate umană, meschină, ca a tuturor participanţilor la acest trafic uman, fără semnalizatoare luminoase pentru pericole sau măcar indicatoare ce ar putea să-ţi schimbe destinul, la un moment dat. Dacă i s-ar fi cerut să aleagă ceva, ar fi afişat, pentru acel moment, un avertisment de genul Atenţie! Risc maxim!, punctat de un început de Mozart, ca o agonie asemănătoare nebuniei. Nebunie pe care, însă, Maria o accepta.
- Ţi-am adus ceva!
- Intră mai întâi, se ruşină Maria brusc de toate gândurile care circulau bezmetice, peste limita admisă, prin mintea care, nu ştia de ce, îi scăpase de sub control.
- Nu stau mult, dar vreau să îţi arăt ceva.
Şi scoase, cu o delicateţe care îi transmise Mariei fiori umblători prin inimă, o carte mică, albă, din colecţia veche „Cele mai frumoase poezii”.
Autorul era greu de descifrat din pricina uzurii cărţii, dar reuşi, dintr-o privire, să citească: Octavio Paz. Nu auzise niciodată de el, de asta nici nu se lăsă foarte afectată de marea surpriză.

Evgheni Vodolazkin - LAUR. "Calea ta e grea, căci istoria dragostei tale abia începe"

"Laur" poate fi deopotrivă cartea vindecătorilor și a celor vindecați. "Laur" poate fi, asemenea, cartea inițierii. Î...