Ceea ce nu imi place la voi provine din mine, din neparticiparea si indiferenta mea

Voi inceta sa ii mai acuz, sa ii mai dispretuiesc, sa imi mai acord mie insami importanta pe care, de fapt, nu am avut-o niciodata. Ce se intampla acum cu noi, ca popor, comunitate, familie, individ, nu este decat consecinta sutelor de ani de involutie umana.
Ne displace tot ce vedem in jur pentru ca, subconstient, ne displacem profund pe noi insine.
Fiecare dintre noi am contribuit la dezordinea si la haosul universal. Individual, si apoi colectiv, am cultivat si dezvoltat necugetat o forma de iresponsabilitate pe care acum o negam, transferand-o asupra structurilor superioare – stat, autoritate, sef.
Salvarea sta de fapt in fiecare particica, adica trebuie sa facem drumul inapoi. In plan subtil, drumul a inceput. Simtim acest lucru tocmai prin lupta indarjita pe care o ducem cu timpul.
Ne impotrivim si cred ca de aici apar problemele. Societatea de astazi este imaginea noastra in oglinda, fie ca ne place sau nu. Dar cred ca de aici trebuie sa plecam. Ne-am nascut singuri, am crescut singuri.
Am venit pe lume inzestrati cu o informatie bruta pe care trebuie doar sa o descifram, sa ne educam spiritual in asa fel incat sa depistam eu-l nostru, acel ceva care ne domina. Dinauntru in afara, si nu invers. Iar haosul din asta se naste: neacceptarea celuilalt, fiecare cu eu-l sau dominator, deseori distructiv.
Atitudinea societatii nu este decat raspunsul celorlalti la faptele si gandurile mele. Proiectiile se extind de la mine la ceilalti si de la ceilalti la mine. E usor sa iubesti dar in acelasi timp sa iti urasti vecinul, sa iti blestemi tara, sa te frigi in propriul tau pamant.
Sa iubesti un om inseamna sa te transformi, sa iradiezi si sa transmiti iubire. O floare frumos mirositoare si adanc luminoasa nu deranjeaza, nu supara privirea, nu usuca pamantul, nu otraveste aerul. Asta inseamna iubire.
Ce se intampla acum in jurul nostru este aproape normal. Acesta este mersul firesc. E de ajuns sa ii privim pe cei ce ne conduc si ne recunoastem in fiecare gest, actiune, plans, zambet. Am ignorat, de fapt, spiritul si am devenit o societate bazata pe inteligenta, pe pragmatic, pe informatie.
Daca am fi destul de lucizi, am intelege ca, de fapt, cineva ne forteaza sa luam atitudine. Asta nu inseamna ca trebuie sa pornim vreo lupta. Dimpotriva. Avem nevoie de curajul de a ramane singuri. Fara maestru, profesor, duhovnic, prieten, sot, mama, frate, iubit. O singuratate extrema, dura, curata, primordiala.
Abia apoi incepe drumul inapoi. Cu liniste, pace, iubire, daruire.
Astfel, fiecare si toti impreuna vom gasi raspunsul si vom redeveni acea societate pe care o dorim dar ne multumim, acum, sa o cerem imperios ca pe ceva ce ni se cuvine.
De asta m-am hotarat sa nu ii mai judec.
De azi, ceea ce nu imi place la voi provine din mine, din neparticiparea si indiferenta mea.

De ce politist, de ce adjectiv?

"Politist, adjectiv" este, dincolo de un film care ne reprezinta - fie ca ne place sau nu-, un film care trebuie privit fara orgolii personale, romanesti sau de oricare alta factura umana si sociala.
Regizorul Corneliu Porumboiu, sprijinit de actorii Dragos Bucur si Vlad Ivanov, aduce pe marele ecran un film al carui succes se bazeaza pe inteligenta spectatorului, pe capacitatea acestuia de a intelege un parcurs artistic plin de imagini, sensuri si simboluri, dar un parcurs care devine, pe masura desfasurarii evenimentelor, un exercitiu personal al fiecarui privitor.
"Politist, adjectiv" este unul dintre filmele in care, aparent, nu se intampla nimic. De fapt, la propriu, in acest film, pana aproape de final, nu se intampla nimic. Daca initial spectatorul are sentimentul ca rabdarea sa a ajuns la limita, foarte repede realizeaza ca misia lui, de privitor, nu este nici pe departe la fel de usoara cu a personajului principal, politistul Cristi, cel care, in fapt, este supus de catre regizor la o proba de rabdare dificila.
O actiune extrem de inteligent condusa, un personaj construit cu migala, tocmai pentru a justifica, la final, momentul de rabufnire neasteptata. Politistul, din "substantiv" cu pareri proprii, chiar daca simple si bazate pe propria constiinta si propriile-i convingeri, se transforma in "adjectiv" capabil sa preia imediat forma altui substantiv, tocmai pentru ca doar constiinta si bunul-simt sunt repede anulate de capacitatea unui sef de a rostui lucrurile si de a hotari destine folosindu-se doar de… Dictionarul explicativ al limbii romane!
In scene statice, cu personaje lipite de scaun sau cu cadre nesfarsite, riscante din acest punct de vedere, regizorul involbureaza de-a binelea constiinta unui om hotarat sa nu faca in viata decat ceea ce crede el ca nu ar regreta mai tarziu.Pe motive simple si aparent banale - o melodie a Mirabelei Dauer, modificarile impuse de Academia Romana cu privire la scrierea lui "niciun", "nicio", sensurile unor cuvinte care pareau ca nu au nevoie de DEX, ci doar de trairile proprii, regizorul Corneliu Porumboiu se joaca cu mintea politistului, dar si a spectatorului, care in final, pentru ca filmul se sfarseste brusc, nu mai are curajul sa se identifice cu niciunul dintre personaje, alegand sa se aseze in afara actiunii.
Botosaneanul Vlad Ivanov este actorul fara de care acest film ar fi fost, probabil, o productie romaneasca si atat. Cu Vlad Ivanov, filmului lui Corneliu Porumboiu devine un succes international. Vlad Ivanov joaca rolul unui comandant al politiei care rezolva o problema grava de constiinta a subalternului sau doar prin aplicarea maieuticii - aflarea adevarului prin discutii si dialog, presupunandu-se ca interlocutorul cunoaste acest adevar, dar nu isi da seama.
Astfel, doar cu DEX-ul in fata, un politist simplu gaseste un alt adevar decat cel in care credea initial, chiar daca rationamentul este corect din punct de vedere formal, dar gresit tocmai prin evitarea si excluderea esentei.
"Politist, adjectiv" este un film pe care trebuie sa il vedeti, chiar si pentru a va testa capacitatea de a va mentine sau macar descoperi propria constiinta.

Un om de langa mine...

E dificil sa treci peste ne-fiinta unui om. Pe Aurel Dorcu il stiu de putin timp, daca putini pot fi cei vreo 8 ani din viata mea.
Acum imi dau seama ca l-am cunoscut imediat dupa moartea sotiei sale Laura, si ca atunci inca mai vorbea despre ea. Ma impresiona delicatetea si frumusetea ochilor sai cand gandul ii era vizitat de amintirea femeii de care ii era atat de dor.
Intr-o zi mi-a vorbit despre Tonitza si m-a rugat sa ii povestesc despre locurile de unde vin, pentru ca m-am nascut pe meleagurile pictorului copiilor. Am vorbit, apoi intr-o zi i-am aratat o fotografie a tatalui meu, Gheorghe, care semana izbitor cu pictorul. Nu mai stiu din ce an data fotografia lui Nicolae Tonitza, insa stiu ca pictorul a murit in 1940. Tatal meu imi zambea cald. Era o fotografie in care era imbracat in negru, o fotografie dintre putinele care au mai ramas de la el. A murit la 39 de ani.
Domnul Dorcu privea si se minuna: acelasi inceput de chelie, aceeasi privire calda, aceeasi barbie copilaroasa, iar ochii puteau trece de la unul la altul fara sa provoace nicio suparare…
Peste cateva zile, m-a invitat acasa la el. Am mers cu foarte mari emotii. A fost una dintre zilele frumoase. Mai ales atunci cand am inteles motivul invitatiei: pe peretele din partea opusa ferestrei, langa un Luchian, Domnul Dorcu mi-a aratat un Tonitza pe care nu il mai vazusem nicaieri. Niste flori in tonuri vesele, din perioada de mijloc a vietii pictorului.
De asta si simt nevoia sa scriu aceste cuvinte. Pentru bucuria de atunci. Tarziu, peste multi ani, am vazut si alte tablouri de Tonitza. Nici unul nu m-a impresionat ca cel de atunci. Poate pentru ca pe toate celelalte le stiam, le privisem indelung in reproduceri…
In ultimii ani, am avut ocazia sa lucrez mai indeaproape cu Domnul Dorcu, sa ii dactilografiez textele pentru a i le publica. Mi le aducea mereu xerocopiate sau tehnoredactate. Este deja proverbiala exigenta sa in legatura cu orice cuvant. Venea si, impreuna, reluam textul si motiva orice virgula adaugata sau eliminata in ultimul moment.
Intr-o zi, am indraznit sa ii ofer cartea mea, La drum cu ingerii. Stiam ca este de religie catolica si ca reportajele mele, de traire ortodoxa, ar putea sa nu fie bine intelese. Spre surprinderea mea, peste cateva zile a revenit in redactie si mi-a cerut voie sa scrie o cronica la carte. Teama ca ar fi vorba despre un gest de complezenta m-a intristat si m-am decis sa il rog sa nu scrie. Cateva zile, apoi, m-am rusinat. Domnul Dorcu nu a facut niciodata nimic din complezenta, niciodata nu a gratulat inutil. Am decis sa las totul sa se intample de la sine. Peste alte cateva zile a venit cu cronica scrisa si m-a asigurat ca nu are nicio legatura cu prietenia dintre noi.
Era un om care vorbea putin, dar si in vorbire era extrem de ordonat si de atent.
Inainte de a-l dobori boala, am reluat colaborarea. M-a sunat intr-o zi, dupa ce publicasem un text despre el. Mi-a multumit si mi-a spus incet: E cam mult… Facea si asta parte din modestia care il caracteriza…
In ultimele luni, de cand a cazut la pat, a cerut insistent sa ii public mai multe texte. Nu reuseam mereu sa le dactilografiez la timp, era vorba despre texte foarte mari. Atunci insista prin G., intreba de ce si cum. Simteam ca se grabeste si imi stapaneam cat puteam tensiunile. Recunosc, nu mereu reuseam. Apoi ii spuneam lui G., la telefon, ca trebuie sa avem rabdare. Boala, imobilitatea in care se vedea inchis, desi cu mintea lucida, probabil ca facea din distinsul profesor un om care lupta cu propria neputinta.
Pentru mine, Domnul Aurel Dorcu ramane ziua aceea cu un tablou de Tonitza in lumina serii, intr-un mic apartament din Botosani. Nu stiu unde se odihneste acum acea panza. Sa dea Dumnezeu sa fi cazut pe maini drepte si cinstite…
A murit vineri, 4 septembrie.
A fost inmormantat alaturi de sotia Laura, ortodoxa si iubita de omul care i-a supravietuit, cu greu, 8 ani.
Dumnezeu sa ii odihneasca in pace!

Evgheni Vodolazkin - LAUR. "Calea ta e grea, căci istoria dragostei tale abia începe"

"Laur" poate fi deopotrivă cartea vindecătorilor și a celor vindecați. "Laur" poate fi, asemenea, cartea inițierii. Î...