Părintele arhimandrit Teofil Părăian, duhovnicul Mănăstirii Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, a trecut la cele veşnice în noaptea de miercuri spre joi, 29 octombrie (ora 1:45), la Spitalul Militar din Cluj-Napoca.
După o suferinţă de câteva luni, timp în care a fost internat la mai multe spitale din Bucureşti, Deva, Braşov şi Cluj-Napoca, părintele Teofil Părăian s-a mutat din această viaţă la vârsta de 80 de ani, pe care i-a împlinit anul acesta la data de 3 martie.
Înmormântarea părintelui Teofil Părăian va avea loc sâmbătă, 31 octombrie, la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, la ora 12:00, după oficierea Sfintei Liturghii.
Dar al lui Dumnezeu, om al bucuriei, bătrân frumos, duhovnic odihnitor de oameni, echilibrat, realist, cu zâmbetul mereu pe chip, părintele Teofil Părăian a fost un om împlinit, un om fericit. Nevăzător, dar luminat, om al rugăciunii, părintele Teofil şi-a întemeiat viaţa pe credinţă şi cultură.
Părintele Teofil a fost şi rămâne un reper luminos şi sigur, o persoană care a întrupat concret bucuria şi certitudinea credinţei, un propovăduitor al credinţei lucrătoare prin iubire. A fost un ziditor de suflete şi a renăscut pe mulţi la viaţa duhovnicească în Hristos şi în Biserică prin predicile, conferinţele sau îndrumările sfinţiei sale.
Despre oameni, locuri, cărți, filme, teatru. Despre tot ce ne unește. (Florentina Toniță)
Preot SAVATIE BASTOVOI - Cantec pentru baietii ucisi de la Chisinau
Aş vrea să spun ce nu se poate spune
Şi-aş vrea să-ţi dau ce nu se poate da...
Este o stare-a inimii anume
Ce-aş vrea s-ompărtăşesc cu dumneata.
Aş vrea să-ţi scriu cu mâna mea, aceasta
Pe care a zidit-o Ziditorul
Cuvinte pentru veşnicia noastră
Pe care le-nţelege numai dorul...
Aş vrea să te ating cum te-ar atinge
Pe patul cel de moarte Cineva
Când nu mai poţi nici spune şi nici plânge,
Să simţi inima mea ca pe a ta...
ASCULTA AICI CANTECUL
Versuri, chiatara, voce - Preot SAVATIE BASTOVOI
Clape - Sandu Corduneanu
Un cantec de o sensibilitate incredibila, il ascult de cateva zile si simt cum ma faureste treapta cu treapta, inima cu dor deopotriva. O sensibilitate a vocii pe care nu am banuit-o la Parintele Savatie Bastovoi. Un cantec pentru fiecare inceput de zi si pentru fiecare seara de inchinaciune.
Şi-aş vrea să-ţi dau ce nu se poate da...
Este o stare-a inimii anume
Ce-aş vrea s-ompărtăşesc cu dumneata.
Aş vrea să-ţi scriu cu mâna mea, aceasta
Pe care a zidit-o Ziditorul
Cuvinte pentru veşnicia noastră
Pe care le-nţelege numai dorul...
Aş vrea să te ating cum te-ar atinge
Pe patul cel de moarte Cineva
Când nu mai poţi nici spune şi nici plânge,
Să simţi inima mea ca pe a ta...
ASCULTA AICI CANTECUL
Versuri, chiatara, voce - Preot SAVATIE BASTOVOI
Clape - Sandu Corduneanu
Un cantec de o sensibilitate incredibila, il ascult de cateva zile si simt cum ma faureste treapta cu treapta, inima cu dor deopotriva. O sensibilitate a vocii pe care nu am banuit-o la Parintele Savatie Bastovoi. Un cantec pentru fiecare inceput de zi si pentru fiecare seara de inchinaciune.
SAVATIE BASTOVOI - ECLEZIASTUL
E vreme s-arunci pietre şi vreme să le strîngi,
E vreme ca să urli şi vreme e să plîngi.
E vreme să iubeşti, dar şi să te desparţi.
E vreme pentru pace şi vreme să te baţi.
E vreme să vorbeşti şi vreme să asculţi.
E vreme să fii jertfă şi vreme e să lupţi.
E vreme pentru toate şi nu te întrista:
Tu hotărăşti ce vrei să faci cu viaţa ta!
ASCULTA AICI CANTECUL
E vreme ca să urli şi vreme e să plîngi.
E vreme să iubeşti, dar şi să te desparţi.
E vreme pentru pace şi vreme să te baţi.
E vreme să vorbeşti şi vreme să asculţi.
E vreme să fii jertfă şi vreme e să lupţi.
E vreme pentru toate şi nu te întrista:
Tu hotărăşti ce vrei să faci cu viaţa ta!
ASCULTA AICI CANTECUL
Gonflabilii electorali si politicienii
Aveam jocuri in copilarie, gen hotii si vardistii, ratele si vanatorii... Jocuri care starneau patima, orgolii, individualisme greu de controlat, doar ca toate acestea deveneau, la final, delicioase copilarii.
Traim acum aceleasi patimi, orgolii, individualime greu de controlat. Miza este alta si parca din ce in ce mai mare de la un an la altul. Numai ca daca in copilarie, pe ulita satului, eram ori hot, ori vardist, in functie de cum ne manifestam agilitatea in timpul jocului, acum nu iesim din starea de minge aruncata de la unii la altii. Jocul este din ce in ce mai periculos.
Nu prin reguli, nu prin rezultatul jocului, ci prin continua pre-schimbare a personajelor puternice, cele care stabilesc regulile jocului si care parca - in fond - sunt mereu aceleasi. Iar noi, gonflabilii intretinuti zilnic, dar mai ales in anii electorali, cu promisiuni desarte si gaunoase "protectii" sociale, sarim de la unii la altii, ne scalambaim si ne agitam caraghios.
Asistam de 20 de ani la un fenomen devenit aproape firesc in Romania. Politicienii ne folosesc drept pavaza in lupta cu hotii, iar noi sarim plini de importanta, uneori mai dezumflati, alteori pompati bine cu aer electoral. In naivitatea noastra de mingi rumene ajungem sa traim chiar si frumusetea jocului, arboram steaguri - inca tricolore - sau sarim alandala pe strazi cand aflam rezultatele unei runde.
Pana sa ne dezmeticim, incepe din nou jocul. Minune! Hotii sunt acum politicieni, iar politicenii sunt hoti! Nu ai timp sa cugeti pentru ca gonflabilii, ajunsi intre timp scofalciti si trasi la fata, sunt aruncati in lupta.
O lupta post/pre/supra/electorala, flamanda, fara menajamente. Imediat ce au pierdut, hotii-fosti-politicieni nu se mai obosesc prea mult sa ne re/cunoasca, iar politicenii-fosti-hoti ne mai scapa si cate un picior in fund.
Nici unii, nici altii – hotii si politicenii – nu uita cum era inainte. Asa ca nici politicienii nu vor sa ii infunde pe hoti, nici hotii nu vor sa ii tradeze pe politicieni.
Hotii si politicenii este un joc simplu. Nu se bazeaza pe reguli, corectitudine, asumare. E de ajuns sa fii puternic, atat de puternic incat sa nu devii gonflabil. Pentru ca ori hot, ori politician – nu ai pentru ce te plange in Romania!
Traim acum aceleasi patimi, orgolii, individualime greu de controlat. Miza este alta si parca din ce in ce mai mare de la un an la altul. Numai ca daca in copilarie, pe ulita satului, eram ori hot, ori vardist, in functie de cum ne manifestam agilitatea in timpul jocului, acum nu iesim din starea de minge aruncata de la unii la altii. Jocul este din ce in ce mai periculos.
Nu prin reguli, nu prin rezultatul jocului, ci prin continua pre-schimbare a personajelor puternice, cele care stabilesc regulile jocului si care parca - in fond - sunt mereu aceleasi. Iar noi, gonflabilii intretinuti zilnic, dar mai ales in anii electorali, cu promisiuni desarte si gaunoase "protectii" sociale, sarim de la unii la altii, ne scalambaim si ne agitam caraghios.
Asistam de 20 de ani la un fenomen devenit aproape firesc in Romania. Politicienii ne folosesc drept pavaza in lupta cu hotii, iar noi sarim plini de importanta, uneori mai dezumflati, alteori pompati bine cu aer electoral. In naivitatea noastra de mingi rumene ajungem sa traim chiar si frumusetea jocului, arboram steaguri - inca tricolore - sau sarim alandala pe strazi cand aflam rezultatele unei runde.
Pana sa ne dezmeticim, incepe din nou jocul. Minune! Hotii sunt acum politicieni, iar politicenii sunt hoti! Nu ai timp sa cugeti pentru ca gonflabilii, ajunsi intre timp scofalciti si trasi la fata, sunt aruncati in lupta.
O lupta post/pre/supra/electorala, flamanda, fara menajamente. Imediat ce au pierdut, hotii-fosti-politicieni nu se mai obosesc prea mult sa ne re/cunoasca, iar politicenii-fosti-hoti ne mai scapa si cate un picior in fund.
Nici unii, nici altii – hotii si politicenii – nu uita cum era inainte. Asa ca nici politicienii nu vor sa ii infunde pe hoti, nici hotii nu vor sa ii tradeze pe politicieni.
Hotii si politicenii este un joc simplu. Nu se bazeaza pe reguli, corectitudine, asumare. E de ajuns sa fii puternic, atat de puternic incat sa nu devii gonflabil. Pentru ca ori hot, ori politician – nu ai pentru ce te plange in Romania!
ANGAJARE DE CLOVN
ANGAJARE DE CLOVN, prezentat pe scena Teatrului Mihai Eminescu din Botosani, a deschis fara doar si poate o Cutie a Pandorei din care au rasarit, rand pe rand, framantarile, temerile, durerile, toate chinurile unui artist menit sa traiasca in slujba spectatorilor clipa de clipa, condamnat sa isi ascunda lacrima, deziluzia, durerea, pana si moartea.
Dupa un text de Matei Visniec, ultimul scris de autor inainte de a parasi Romania, inainte de 1989, avand la baza o intamplare traita de scriitorul radautean in orasul copilariei sale, cand a trait cu ochii inocentei venirea circului, cu veselia, muzica, extraordinarul sau, actorii botosaneni si-au trait propriul destin, propriile deziluzii, sterpele, trecatoarele si fascinantele prietenii, dar si inevitabila re-unire in fata mortii.
Ideea regizorului Volin Costin, de a-si modela personajele principale pe actrite si nu pe actori, dar pastrand in acelasi timp numele dat de autor clovnilor sai - Filippo, Nicollo si Peppino - nu face decat sa usureze drumul spectatorului catre buna-cunoastere a sufletului artistului.
Joc plastic, expresivitate dusa la extrem tocmai din nevoia de a exagera si transmite, astfel, sentimentul inutilitatii - gesturi repetate in gol, comportari maniacale, disperarea de a fi cel mai bun, cruzimea cu care isi ataca adversarul-prieten in punctele sale slabe, fie ca acestea sunt de natura psihica, artistica sau fizica - nu fac decat sa oblige publicul sa asiste la aspecte chinuitoare din viata de dincolo de scena.
Cele trei actrite, de care de altfel depinde intreg spectacolul, sunt Cristina Ciofu, Gina Patrascu si Andreea Motcu. Regizorul a mizat pe capacitatea fiecareia dintre ele de a-si contrui un personaj credibil tocmai bazandu-se pe constitutia, capacitatile si pe acumularile anterioare.
Apelul la instrumentele muzicale, violoncel si vioara, Cristina Ciofu si Gina Patrascu dovedind reale momente de virtuozitate artistica, a oferit o alta imagine a artistului, o completare fericita a talentului actoricesc de care niciuna dintre fete nu duce lipsa.
Rautatile, concurenta dura, nemiloasele replici aruncate cu rolul de a-si intimida adversarul transmit un sentiment de onestitate, de lupta pe fata, de defulare, in fapt, a fiecaruia in fata celuilalt. Pentru ca totul dispare in momentul magic al spectacolului: Circul.
Circul care vine de niciunde, unde nu te astepti, Circul care nauceste, ameteste, fascineaza si dispare. O scena memorabila reusita de Volin Costin impreuna cu coregrafa Victoria Bucun. Muzica, veselie, farmec, personaje pitoresti - intrupate de Sorin Ciofu, Cezar Amitroaei, Gheorghe Frunza, Ovidiu Ivan. Toate sustinute de mingile uriase, de culori diferite, aruncate in sala. Circul devine, astfel, al tuturor, depasind spatiul de spectacol si rigorile scenei. Publicul devine personaj, traind aceleasi bucurii ca ale actorilor-clovni.
Un moment care se incheie antologic, Volin Costin apeland la scena finala din Circul, cu Charlie Chaplin. O idee care vorbeste despre singuratate, despre conditia artistului, despre latura sa umana.
Circul este, de fapt, liantul care ii impaca pe cei trei clovni, care le aminteste despre frumusetea artei, despre ei, despre eeiiii, cum eram noi odata!. Ii curata de incrancenarea competitiei, de aici si pana la final publicul asistand, de fapt, la adevarata auditie pe care fetele o dau nu in fata cui se pregatisera, ci in fata Mariei Sale spectatorul.
Finalul spectacolului este impresionant. Peppino, interpretat de Andreea Motcu, clovnul care se tine de farse dar caruia farsa ii este fatala, are parte de o iesire din scena memorabila: aplauzele la scena deschisa, intr-un dans de dincolo de moarte, dar care se inscrie perfect in eleganta, rafinamentul si duiosia artistica a intregii povesti.
Angajare de clovn este un spectacol dupa care viata devine serioasa tocmai pentru ca... si bufonii plang.
ANGAJARE DE CLOVN, de Matei Visniec
Regia artistică: Volin Costin.
Mişcarea scenică: Victoria Bucun.
Ilustraţia muzicală: Iurie Andronic.
Scenografia: Mihai Pastramagiu.
În distribuţie: Cristina Ciofu, Gina Patraşcu , Andreea Moţcu, Sorin Ciofu, Cezar Amitroaei, Gheorghe Frunză, Ovidiu Ivan .
Dupa un text de Matei Visniec, ultimul scris de autor inainte de a parasi Romania, inainte de 1989, avand la baza o intamplare traita de scriitorul radautean in orasul copilariei sale, cand a trait cu ochii inocentei venirea circului, cu veselia, muzica, extraordinarul sau, actorii botosaneni si-au trait propriul destin, propriile deziluzii, sterpele, trecatoarele si fascinantele prietenii, dar si inevitabila re-unire in fata mortii.
Ideea regizorului Volin Costin, de a-si modela personajele principale pe actrite si nu pe actori, dar pastrand in acelasi timp numele dat de autor clovnilor sai - Filippo, Nicollo si Peppino - nu face decat sa usureze drumul spectatorului catre buna-cunoastere a sufletului artistului.
Joc plastic, expresivitate dusa la extrem tocmai din nevoia de a exagera si transmite, astfel, sentimentul inutilitatii - gesturi repetate in gol, comportari maniacale, disperarea de a fi cel mai bun, cruzimea cu care isi ataca adversarul-prieten in punctele sale slabe, fie ca acestea sunt de natura psihica, artistica sau fizica - nu fac decat sa oblige publicul sa asiste la aspecte chinuitoare din viata de dincolo de scena.
Cele trei actrite, de care de altfel depinde intreg spectacolul, sunt Cristina Ciofu, Gina Patrascu si Andreea Motcu. Regizorul a mizat pe capacitatea fiecareia dintre ele de a-si contrui un personaj credibil tocmai bazandu-se pe constitutia, capacitatile si pe acumularile anterioare.
Apelul la instrumentele muzicale, violoncel si vioara, Cristina Ciofu si Gina Patrascu dovedind reale momente de virtuozitate artistica, a oferit o alta imagine a artistului, o completare fericita a talentului actoricesc de care niciuna dintre fete nu duce lipsa.
Rautatile, concurenta dura, nemiloasele replici aruncate cu rolul de a-si intimida adversarul transmit un sentiment de onestitate, de lupta pe fata, de defulare, in fapt, a fiecaruia in fata celuilalt. Pentru ca totul dispare in momentul magic al spectacolului: Circul.
Circul care vine de niciunde, unde nu te astepti, Circul care nauceste, ameteste, fascineaza si dispare. O scena memorabila reusita de Volin Costin impreuna cu coregrafa Victoria Bucun. Muzica, veselie, farmec, personaje pitoresti - intrupate de Sorin Ciofu, Cezar Amitroaei, Gheorghe Frunza, Ovidiu Ivan. Toate sustinute de mingile uriase, de culori diferite, aruncate in sala. Circul devine, astfel, al tuturor, depasind spatiul de spectacol si rigorile scenei. Publicul devine personaj, traind aceleasi bucurii ca ale actorilor-clovni.
Un moment care se incheie antologic, Volin Costin apeland la scena finala din Circul, cu Charlie Chaplin. O idee care vorbeste despre singuratate, despre conditia artistului, despre latura sa umana.
Circul este, de fapt, liantul care ii impaca pe cei trei clovni, care le aminteste despre frumusetea artei, despre ei, despre eeiiii, cum eram noi odata!. Ii curata de incrancenarea competitiei, de aici si pana la final publicul asistand, de fapt, la adevarata auditie pe care fetele o dau nu in fata cui se pregatisera, ci in fata Mariei Sale spectatorul.
Finalul spectacolului este impresionant. Peppino, interpretat de Andreea Motcu, clovnul care se tine de farse dar caruia farsa ii este fatala, are parte de o iesire din scena memorabila: aplauzele la scena deschisa, intr-un dans de dincolo de moarte, dar care se inscrie perfect in eleganta, rafinamentul si duiosia artistica a intregii povesti.
Angajare de clovn este un spectacol dupa care viata devine serioasa tocmai pentru ca... si bufonii plang.
ANGAJARE DE CLOVN, de Matei Visniec
Regia artistică: Volin Costin.
Mişcarea scenică: Victoria Bucun.
Ilustraţia muzicală: Iurie Andronic.
Scenografia: Mihai Pastramagiu.
În distribuţie: Cristina Ciofu, Gina Patraşcu , Andreea Moţcu, Sorin Ciofu, Cezar Amitroaei, Gheorghe Frunză, Ovidiu Ivan .
Cu tine prin tine nascuta...
octombrie uitat
un copil isi aseaza geana pe copac
vis de lemn in somn de piatra
aceleasi infinite pareri incolacite in ganduri
gauresc dimineata cearsaful mutilat de iubire
cu femeia isi ingana ziua cu noaptea
cu femeia isi ingemana copiii
fereastra crapa la fiecare atingere de paianjen
cu mana pe coltul casei un copil isi aseaza geana pe copac
stolul dupa care te uiti nu te mai recunoaste asta e regula
ochi de foc in somn de piatra
ti-ai pierdut irisii in camasa de noapte alba
fluturata o data pe an, de sanziene
ochii orbi s-au insanzienit de iubire
degeaba acum ai pierdut cantecul in mare
degeaba florile degeaba zorii
inmiresmat, dorul sta singur in ochiul de geam
demult ne-am vizitat sfintii...
aceleasi infinite pareri incolacite in ganduri
gauresc dimineata cearsaful mutilat de iubire
cu femeia isi ingana ziua cu noaptea
cu femeia isi ingemana copiii
fereastra crapa la fiecare atingere de paianjen
cu mana pe coltul casei un copil isi aseaza geana pe copac
stolul dupa care te uiti nu te mai recunoaste asta e regula
ochi de foc in somn de piatra
ti-ai pierdut irisii in camasa de noapte alba
fluturata o data pe an, de sanziene
ochii orbi s-au insanzienit de iubire
degeaba acum ai pierdut cantecul in mare
degeaba florile degeaba zorii
inmiresmat, dorul sta singur in ochiul de geam
demult ne-am vizitat sfintii...
30 de ani
AIUD. VIATA DE DINCOLO DE MOARTE
AIUD. Acum scriind acest cuvant, pentru prima data il vad altfel. (A)iud. iud(A). La Aiud totul este in afara lumii sau in mijlocul sau absolut.
Expozitia la care am expus nu a fost ceea ce ma asteptam sa fie. Nici nu avea cum, pentru ca nu ma dusesem pentru asta, desi tarziu am realizat acest lucru.
Ma bucur ca am cunoscut-o pe Clara, fiica poetului Cezar Ivanescu. Adica ne-am cunoscut fizic, pentru ca altfel ne stiam de ceva vreme. Ii multumesc Domnului pentru dar. Clara este in sine, din orice parte ai privi-o, un dar de la Dumnezeu.
Sunt sigura ca si Cezar Ivanescu a fost constient de asta.
Dar expozitia… In memoriam Cezar Ivanescu a devenit un soi de spoiala publica. Iertare de cuvinte. Dar am inteles acolo, al Aiud, ca Cezar Ivanescu este de fapt al nostru, al Moldovei. Nu l-am regasit deloc in picturile si discursurile seci, in golul mare si gri de la Muzeul de Istorie Aiud.
Clara nu a fost invitata sa vorbeasca si stiu ca mi-as fi dorit mult sa o aud povestind. Nu a fost sa fie. Oricum, totul incepuse cu un soi de iritare si cu oarece parere de rau ca am acceptat atat de usor sa particip.
Asa ca am decis sa urc sus, la Monumentul Martirilor, pana la vernisaj. Un drum greoi, incurcat, ascuns printre blocuri, garaje, alei, fundaturi. Mi-a fost teama ca voi renunta.
Pana sa ajung insa, cu picioarele inca tremurand din cauza micilor neintelegeri de la muzeu, in mintea mea s-a facut lumina. Fusesem orgolioasa, poate mandra si incununtata inutil de participarea mea la expozitia in memoria Poetului. Si atunci am inteles: nu venisem pentru asta, iar Dumnezeu ma lovea in orgoliu, ma avertiza ca trebuia sa ma pastrez clara pentru ce avea sa urmeze.
Si ce a urmat a fost, realmente, un moment unic. Memorialul de la Aiud a fost coplesitor. Mi-am lasat lacrima si sufletul sa se napusteasca si sa ma curete. Oricat am citi, am cauta, am scotoci, nimic nu se compara cu tarana rascolita in Rapa Robilor, cu urmele scandurilor care si-au imbratisat martirii, cu resturile de ghete care si-au purtat cu sfintenie crestinii pana dincolo de moarte. Totul la Aiud te umple de pace, dar te si doare profund.
M-am intors la vernisaj cu sentimentul ca nu am ca cauta in lume. Mi-a fost greu sa asist, sa nu aud nimic despre Cezar Ivanescu, in afara de date seci de dictionar si o poezie prost aleasa, in acel context, si greu recitata. Gestul Clarei, de a aduce la Aiud coronita pe care Poetul a primit-o la Botosani, cu ocazia decernarii Premiului National de Poezie Mihai Eminescu, sau diploma prin care era desemnat Cetatean de Onoare al Botosanilor, m-au impresionat adanc si cu dragoste.
Multumesc si reverente, Clara!
Pacat ca nu am povestit acolo, in spatiul atat de incarcat de amintiri, despre Poet, despre prietenii sai, despre moartea de dincolo de viata, despre viata de dincolo de moarte. Pacat. Dar, cum spuneam, oamenii primesc ceea ce au nevoie. Eu am primit destul la Aiud si ii sunt, inca o data, recunoscatoare Clarei, Poetului, Aiudului, lui Ioan Ianolide, care m-a umplut de dragoste, Parintelui Iustin, care m-a determinat sa caut.
Expozitia la care am expus nu a fost ceea ce ma asteptam sa fie. Nici nu avea cum, pentru ca nu ma dusesem pentru asta, desi tarziu am realizat acest lucru.
Ma bucur ca am cunoscut-o pe Clara, fiica poetului Cezar Ivanescu. Adica ne-am cunoscut fizic, pentru ca altfel ne stiam de ceva vreme. Ii multumesc Domnului pentru dar. Clara este in sine, din orice parte ai privi-o, un dar de la Dumnezeu.
Sunt sigura ca si Cezar Ivanescu a fost constient de asta.
Dar expozitia… In memoriam Cezar Ivanescu a devenit un soi de spoiala publica. Iertare de cuvinte. Dar am inteles acolo, al Aiud, ca Cezar Ivanescu este de fapt al nostru, al Moldovei. Nu l-am regasit deloc in picturile si discursurile seci, in golul mare si gri de la Muzeul de Istorie Aiud.
Clara nu a fost invitata sa vorbeasca si stiu ca mi-as fi dorit mult sa o aud povestind. Nu a fost sa fie. Oricum, totul incepuse cu un soi de iritare si cu oarece parere de rau ca am acceptat atat de usor sa particip.
Asa ca am decis sa urc sus, la Monumentul Martirilor, pana la vernisaj. Un drum greoi, incurcat, ascuns printre blocuri, garaje, alei, fundaturi. Mi-a fost teama ca voi renunta.
Pana sa ajung insa, cu picioarele inca tremurand din cauza micilor neintelegeri de la muzeu, in mintea mea s-a facut lumina. Fusesem orgolioasa, poate mandra si incununtata inutil de participarea mea la expozitia in memoria Poetului. Si atunci am inteles: nu venisem pentru asta, iar Dumnezeu ma lovea in orgoliu, ma avertiza ca trebuia sa ma pastrez clara pentru ce avea sa urmeze.
Si ce a urmat a fost, realmente, un moment unic. Memorialul de la Aiud a fost coplesitor. Mi-am lasat lacrima si sufletul sa se napusteasca si sa ma curete. Oricat am citi, am cauta, am scotoci, nimic nu se compara cu tarana rascolita in Rapa Robilor, cu urmele scandurilor care si-au imbratisat martirii, cu resturile de ghete care si-au purtat cu sfintenie crestinii pana dincolo de moarte. Totul la Aiud te umple de pace, dar te si doare profund.
M-am intors la vernisaj cu sentimentul ca nu am ca cauta in lume. Mi-a fost greu sa asist, sa nu aud nimic despre Cezar Ivanescu, in afara de date seci de dictionar si o poezie prost aleasa, in acel context, si greu recitata. Gestul Clarei, de a aduce la Aiud coronita pe care Poetul a primit-o la Botosani, cu ocazia decernarii Premiului National de Poezie Mihai Eminescu, sau diploma prin care era desemnat Cetatean de Onoare al Botosanilor, m-au impresionat adanc si cu dragoste.
Multumesc si reverente, Clara!
Pacat ca nu am povestit acolo, in spatiul atat de incarcat de amintiri, despre Poet, despre prietenii sai, despre moartea de dincolo de viata, despre viata de dincolo de moarte. Pacat. Dar, cum spuneam, oamenii primesc ceea ce au nevoie. Eu am primit destul la Aiud si ii sunt, inca o data, recunoscatoare Clarei, Poetului, Aiudului, lui Ioan Ianolide, care m-a umplut de dragoste, Parintelui Iustin, care m-a determinat sa caut.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Evgheni Vodolazkin - LAUR. "Calea ta e grea, căci istoria dragostei tale abia începe"
"Laur" poate fi deopotrivă cartea vindecătorilor și a celor vindecați. "Laur" poate fi, asemenea, cartea inițierii. Î...
-
S-a scurs mai bine de o jumătate de secol de când a fost realizat filmul "Ora 25" (1967), înfăptuit de Henri Verneuil după cartea ...
-
Moartea unui pictor vorbeşte lămuritor şi deschis despre cei rămaşi. Artistul şi-a terminat chinul, şi-a înfăptuit rostul. Acelaşi artist c...
-
Poet și profesor de matematici în Botoșani, Gabriel Alexe s-a născut pe 2 noiembrie 1959, la Câmpina, în judeţul Prahova. Şi-a făcut studiil...
-
Un om cu inima prea mare. Așa a sunat diagnosticul medicului, când Ove s-a prăbușit în zăpadă și a trebuit să fie operat pe muchie de viață ...
-
!Mori cu adevarat cand incepe sa te uite lumea... Constantin Dracsin, cu numele real Costache Gugoasa, s-a nascut la 20 iulie 1940, in satu...
-
Prigonit sau uitat? La peste 40 de ani de la moartea sa trupească, Petru Manoliu este la fel de izolat, de străin românilor precum se afla a...
-
Eugen Velea, fiul lui Vasile şi Elisabeta, s-a născut pe 23 februarie 1940, în localitatea Cordăreni, judeţul Botoşani. A fost ofiţer de Se...
-
Încă nu se stârnise vântul de martie. Doar aerul dimineții se plimba sfios printre oamenii grăbiți. În josul străzii, soarele se încolăcea î...
-
...în care te sufoci în tăcere. ...în care dragostea se face mormânt. singurătăți gâtuite de spaimă, cu un picior în groapa poeziei. hei, h...
-
"Domnului Petru Creția Iubitul meu prieten, Dacă aș fi auzit că ai fost molestat și umilit înainte de 22 decembrie 1989, aș f...