Un drum la Parintele Iustin Parvu

E tot mai batran, mai imputinat la trup si mai luminos. Ii ating umarul si la fiecare cateva secunde imi reprim gestul de a-l imbratisa. Ajunge chiar sa ma obsedeze gandul ca as putea sa il cuprind in brate inainte de a mai constientiza gestul si imi petrec minute bune pandindu-mi pur si simplu mainile, pregatita sa le opresc la timp. Ma aplec si ii spun Parintelui ca au venit actorii. I se lumineaza fata si priveste in sus. Actorii ingenuncheaza cuminti in fata lui. Raman mai in spate, chiar langa umarul Parintelui. Ma luminez toata de albul care ma inunda pana adanc in suflet si ascult susurul de vorbe. Privesc in jur. Camera e plina de carti, medicamente, tot felul de lucruri adunate sau pur si simplu aduse de pelerini. Citesc titlurile care napustesc de peste tot: de la carti religioase la istorie si poezie. Multe daruri, unele nedesfacute inca, mai mari si mai micute. Peste toate troneaza o frumusete de pisica, pe care o zarim chiar cum intram in camera.
Am intrat la Parintele Iustin la minute bune dupa prietenii mei. Pur si simplu, dupa ce am asteptat doua ore la usa, am decis sa urc sus, la bucatarie, si sa ma bucur ca ma aflu in acel loc, fara sa imi doresc nimic altceva. Constient, renunt la gandul de a mai intra in chilia Parintelui. Imi adun gandurile si hotarasc sa ajut la sarmalute. In bucatarie e forfota mare, se pregateste masa pentru duminica. Sunt asteptati zeci de pelerini si treaba e multa si departe de a se sfarsi pana spre dimineata. Vreau sa ma spal pe maini si rog un calugar sa ma ajute.
-Haideti aici, ca va torn eu, si ia o cana din care apuca sa imi toarne apa in palme. Va torn eu, dar nu la Securitate!, incepe a glumi si veselia lui ma relaxeaza brusc.
Miscarile incete ale celorlalti, vorbaria calma, frateasca, atmosfera fireasca imi fac bine. Aflu ca grupul meu a intrat la Parinte. Plec in chilie. Acolo realizez ca mi-am lasat haina in bucatarie. Nu am, asadar, nici telefon, ca sa fac fotografii, dar nici acatistul pe care il scrisesem in urma cu doua ore. Nimic nu se intampla fara voia Domnului, imi spun, si ma bucur de starea care ma cuprinde. E multa bucurie, iar fata Parintelui pur si simplu te absoarbe, te face una cu lumina.
Parintele ne roaga sa luam fructele pe care i le-am adus in dar, dar si cele pe care le mai aveam, precum si alte 3 ladite, si sa le ducem mai la vale, la centrul pentru copii al Manastirii.
Jumatate de ora mai tarziu poposim in curtea centrului si cautam indrumare. Bat la o usa unde vad lumina. E o sala de mese. In prag un parinte si dincolo de alta usa, in bucatarie, probabil, mai multe maici. Doamne ajuta, spun, si parintele din prag se intoarce: Bucurie!, ma saluta el si chiar ma bucura vederea lui. Il ascultasem in urma cu cateva luni in orasul meu, conferentiase in legatura cu cipurile. Nu aici trebuie sa lasati fructele, imi spune, si merge cu mine afara. Uite colo, mai sus, unde iese fum din horn. Nu mai am rabdare si il intreb: Ati fost la noi acum cateva luni? Da, sint Parintele Ioan. Bucurie, spune, si se porneste in alta directie. La timp, pentru ca de data asta nu mai aveam de gand sa imi tin sufletul acasa. L-as fi imbratisat. Poate ca am si facut-o, dupa lumina care ii imblanzea chipul.
Am lasat fructele la copii si probabil ca, pe langa fructe, le-am lasat tone de fericire.
M-am intors acasa. Stiu ca mi-e dor de Parinte, de mine si de sufletul meu inundat de pace. Bucurie, imi spun singura. Stiu ca, daca intind bratele, il imbratisez pe Parintele Iustin. Stiu ca imi doresc sa imbratisez oameni fata de care niciodata nu am facut acest gest si mi-e teama de reactia lor. Mi-e ciuda ca ma preocupa reactia lor. Bucurie!

TACERE

Se face seara, e frig si taci. Taaaaaaaciiiiii. Cararea s-a serpuit in tacerea ta, ca un Kundalini din alte vieti.
Salbatic suflet de duminica, nu mai simti magia, pentru ca intre timp te-ai nascut...

ANNA AHMATOVA - Vălul des mi-ascundea disperarea...

Vălul des mi-ascundea disperarea,
Faţa palidă, ochii fierbinţi...
Cu tristeţea-mi imensă ca marea
Am sfarşit prin a-l scoate din minţi.

Şi s-a dus pe o noapte cu lună –
Gura strînsă-ntr-un strîmbet amar.
Am fugit dupa el ca nebună,
Să-l ajung lîngă poartă măcar.

I-am strigat : «Numai eu sunt de vină.
Am glumit; dacă pleci, voi muri!»
Mi-a răspuns cu o voce străină,
Surîzînd: «Vezi că-i vînt. Vei răci!»

1911

Aproapele-meu-fiinta-sociala


Cel mai tare doare aproapele tau care devine, in timp, aproapele altuia...
Nu mai stim cine sintem pentru ca, deodata, devenim altii? Cine decide cind si cum ne directionam sentimentele, starile, urile, suspinul?
De ce tu, om-aproapele-meu, te dezici de mine fara sa ma vezi? Dincolo de strigat exista totdeauna durere, dar exista si incrincenare, exista vremelnica indirjire.
Ce va ramine cand pustiul va re-de-veni?
Nu mai sintem oameni pentru ca devenim fiinte sociale? Probabil ca aproapele meu nu mi-a stat niciodata in fata, ci doar paralel cu mine. Doar asa drumul se desparte iremediabil, mai devreme sau mai tirziu. E bine si mai devreme si mai tirziu!
Durere este, dar ma bucur ca, chiar asa fiind, imi iubesc aproapele. Acela care a devenit acum aproapele altuia si nu ma mai recunoaste.
Astept pustiul-ce-va-sa-vina. AMIN!

Evgheni Vodolazkin - LAUR. "Calea ta e grea, căci istoria dragostei tale abia începe"

"Laur" poate fi deopotrivă cartea vindecătorilor și a celor vindecați. "Laur" poate fi, asemenea, cartea inițierii. Î...