luni, 22 februarie 2010

Aplauze mute, pentru un urias fara sunet

Prima audiţie a Simfoniei a IX-a a fost dirijată de însuşi Beethoven... surd. Se întâmpla în anul 1824, în Viena. O Vienă fierbând in aşteptarea evenimentului, care se petrecea la şapte ani de la ultima audiţie oficială a unei simfonii a compozitorului. Publicul îl aştepta, îl adula, îl iubea. Pe Beethoven, care se încăpăţâna sa existe în mijlocul muzicii, chiar dacă sunetul dispăruse pentru totdeauna din muzica lui.
Audiţia pentru Simfonia a IX-a a fost un dezastru!
Instrumentiştii au făcut faţă doar pentru că un alt dirijor stătea, discret, în spatele lui Beethoven, şi conducea audiţia.
Însă publicul a simţit forţa simfoniei, a simţit măreţia şi frumuseţea muzicii. În cele din urmă, a înţeles şi ce se întâmplă: Beethoven era surd, nu putea auzi aplauzele! Când s-a întors spre sală, o mare de batiste albe flutura în faţa lui... Un ropot de aplauze mute, transformate în zbor alb, pentru un uriaş fără sunet.
O poveste frumoasă, veche şi înălţătoare...

marți, 16 februarie 2010

Te imbratisez, OM!

Facem paradă de vorbe, demonstrăm capacităţi supranaturale şi competenţe intelectuale incredibile, dar ne ruşinăm de o simplă îmbrăţişare, nu avem curaj să atingem o mână. Şi zâmbetul devine aproape inutil, de vreme ce nu reprezintă decât un cod al relaţiilor cotidiene de bună creştere.

Nu mai citim în priviri, în timbrul vocii, în nuanţele de dincolo de vorbe.

Am simţit asta, şi am simţit şi ciuda în mine însămi. Posibil să fie sechele ale unui timp în care observam îngrozită cum afectivitatea exagerată transforma oamenii în goliciuni îmbrăţişate. Frica de singurătate, de ridicol, de cine ştie ce sau cine, ne determină să renunţăm la gesturi care ar provoca, în aproapele nostru, reacţii sterpe sau doar împietrite în convenienţe. E posibil să fie aşa. Prima dată. A doua oară. Dar a treia zi, de dimineaţă, s-ar putea să ne trezim cu un fâlfâit de aripi pe umăr…


TE ÎMBRĂŢIŞEZ, OM!

sâmbătă, 6 februarie 2010

DE SUFLET, in creion...






















vineri, 5 februarie 2010

OANA PELLEA - Jurnal

E bine in talpa. E atat de aproape de pamant, incat e locul cel mai aproape de moarte, de reintoarcere. Talpa e inceputul verticalei, fiind inca orizontala.
Am urcat in genunchi.
Cu cat urci mai mult, cu atat creste orgoliul mai mult. Cand ajungi in cap, e jale. Ar fi bine daca ar vorbi din cand in cand capul cu talpa, asa el n-ar lua-o razna. Ar mai tine contactul cu pamantul. Asa, capul n-ar uita mirosul pamantului.
(...)
Un om ocupa cu talpile lui vreo douazeci si ceva de centimentri. Dar raza orgoliului lui e de cativa kilometri. Si uite asa ne calcam pe orgoliu si nu mai avem loc unul de altul. Si raza de orgoliu creste ca o umbra, din ce in ce mai mult, de aproape a intunecat Pamantul.

joi, 4 februarie 2010

O cutremuratoare poveste din crestinatate

In anul 2005, un preot poposeste la Manastirea Petru Voda. Trecuse tocmai de 80 de ani de viata. Parintele a slujit intreaga viata la Biserica Plumbuita din Bucuresti, alaturi de preoteasa care il vrednicise cu patru copii. La batranete, noptile incep sa ii fie strabatute de ganduri si viziuni. Cineva il cheama.
Intr-un sfarsit, gaseste calea. Paseste pe poarta Manastirii Petru Voda, pentru ca acolo il trimite Domnul, acolo il cheama inima.
"Trei zile sa traiesc in manastire, si apoi pot sa mor", il aud spunand apropiatii.
Ajunge langa umarul Parintelui Iustin. "Parinte, am venit sa intru in manastire", spune preotul Fuica celui care, in visuri si clarviziuni, ii promisese ca va veni.
"Te asteptam", ii spune Parintele Iustin, fara sa isi intoarca chipul. "Stiam ca vei veni".
Parintele Fuica se calugareste si merge pentru ultima data in familia sa, la Iasi. "A fost miercuri si ne-a spus ca s-a calugarit si ca nu va mai iesi in lume. A plecat la Petru Voda. Joi am aflat ca a murit", povesteste unul dintre fiii parintelui Fuica.
Parintele Fuica s-a calugarit. A treia zi a fost omorat, in curtea Manastirii Petru Voda, de un student la Teologie, care l-a confundat cu Parintele Iustin, in fata a zeci de credinciosi.
Cum oare randuieste Dumnezeu vietile, si cat de mare trebuie sa fi fost sacrificiul acestui om ales sa salveze viata Parintelui Iustin? In ce planuri si pentru ce fapte a marturisit acest parinte marea sa jertfa?
Este cutremuratoare povestea. Pentru ca bietul student avea un plan, dar Dumnezeu nu a impiedicat planul, ci doar a naucit un pic faptele.
Bietul student avea randuita aceasta fapta, asa cum Parintele Fuica avea, la randul sau, randuita aceasta moarte?

Povestea am aflat-o ieri.

marți, 2 februarie 2010

Mi-e dor de teatru!

Imi vine in minte povestea cu porumbelul lui Picasso. Poate ca nu nici nu este adevarata. Desi tind sa cred ca da. Prin anii 50 ai secolului XX, Pablo Picasso a fost solicitat sa ii faca portretul lui Stalin. De buna credinta, Picasso a schitat un tablou, bineinteles in stilul sau. Tabloul a fost refuzat cu tremurici si spaime pe chipul celor trimisi din marea Rusie. Atins in orgoliul sau, Picasso ar fi scos de dupa dulap un tablou vechi, reprezentand un porumbel, tabloul fiind grabnic acceptat. Si dusi au fost! Curand, lucrarea a fost premiata, porumbelul a devenit simbol, iar artistul primit in Comitetul Mondial al Pacii. Replica lui Picasso, atunci cand porumbelul pictat a parasit atelierul, a fost: "Uite la ei! Habar nu au ca nici macar nu e porumbel, e porumbita din fereastra mea. Daca ar sti ei ca si-a devorat partenerul, mancandu-l de viu...".
Ce a devenit peste ani porumbelul? Cum am fost devorati noi insine de pacea pe care o proslaveam, cum ne-am mancat de vii unii pe altii si cu ce pret am platit aceasta pace?

Imi vine in minte povestea asta dupa ce am fost la teatru. Si nu stiu de ce, de un timp, de la teatru mi-e inima grea. Parca nici acolo nu mai este loc. Incepem sa semanam tot mai mult cu realitatea, pe cand alta data fugeam la teatru ca sa scapam de "afara". Teatrul braveaza, intr-un timp in care este nevoie de soapte, de revenire la genunchiul cel mai de jos, de murmur grav, continuu, de acea mantra care, inconstient, ar trebui sa intoarca chipul spre lumina.

De ce devin tot mai constienta ca tu, teatru, esti porumbita devoratoare? Am vazut un spectacol, in urma cu vreo luna, de la care am iesit pe bucati. Capul pe umeri, dar umerii sub talpi. Ochii mi-i pierdusem prin stomac, de unde probabil priveau scofalciti spre grozavia pe care regizorul tocmai mi-o prezentase, bineinteles, in chip de comedie.
Un teatru dus la esafod chiar de oamenii sai.
Oameni care formeaza la randu-le oameni. Superficialitati fumegande, razande, clapauge, incapabile sa simta adancimea unui cuvant, ci doar palma trantita peste cur. In teatru, palma peste cur inseamna un caracter, asa cum aceeasi palma lipita de obraz inseamna altceva, asa cum o privire vorbeste intr-un fel, iar doua priviri in alt fel.

Atata timp cat rasul hohoteste doar la anumite parti ale corpului, dar actorul nu reuseste sa umple restul de privire, spectacolul devine un cabaret, un teatru de revista repetabil si simplut.

Mi-e dor de un teatru frumos, sa rad cu lacrimi si sa plang cu ochii inchisi. Mi-e dor de un teatru in care actorii stiu ce fac, stiu ca joaca pentru mine, nu pentru ei. Mi-e dor de un teatru din care sa uit sa plec.



Ultima data cand am plans la teatru? "Daruiti copiilor ingeri", dar nu de prima data, ci abia cand l-am vazut a patra oara. Si am plans uitata de mine, cu lacrimi lungi.