sâmbătă, 24 aprilie 2010

PRIMAVARA











PARINTE, EU PANA LA PASTI VOI FI UN INGER

24 aprilie va ramane pururi Joia Patimilor. Indiferent de zi, de an, de secol, de pamantesc, lumesc, ingeresc sau stelar. In 2008, in Joia Saptamanii Patimilor, se stingea din viata Cezar Ivanescu. Ultima victima a comunistilor sau prima a stapanilor de tip nou?

Fara a-si justifica in vreun fel atacul mortal asupra scriitorului, statul roman va ramane cu o pata neagra, vesnica, pe obrazul si asa patat al unei literaturi comunistoide si schizoide, al unei autoritati literare nespalate si nebotezate in spiritul divin.

Pe 24 aprilie 2008 se implinea o viziune luminoasa a Poetului: PARINTE, EU PANA LA PASTI VOI FI UN INGER, marturisea Cezar Ivanescu intr-o scrisoare, inainte de prabusire si renuntare trupeasca. Si a devenit Inger al propriului poem.

Nimic nu e intamplator, haosul nu este decat expresia propriei noastre neputinte in a intelege rostul divin al misterelor. Poate ca destinul lui Cezar Ivanescu s-a infaptuit intocmai. Exista vinovati, exista vinovatii cumplite. Exista oameni care s-au ivit pe lume sub asta menire. Cu negura, greutate, pustiu. Oameni alesi de Dumnezeu sa implineasca, de fapt, destinul mistic, christic al Poetului. Acesti oameni, doctori, scriitori, mineri, functionari, comunisti, ziaristi si-au pecetluit pe veci si pentru multe vieti propriul destin. Mare si grea povara pe umerii lor! Mare si cumplita durere pe neamul lor.
Azi, 24 aprilie, ramane pentru mine Joia Patimilor din anul 2008, ziua in care Cezar Ivanescu  a (re)nascut intr-un inger!


CEZAR IVANESCU - Poem ascensional
Exorcism
(fragment)
Text inedit, preluare de pe http://cezar-ivanescu-poeme.blogspot.com/2009/09/poem-ascensional-exorcism-fragment.html

! ca-n veci de veci să nu rămîie,
o, Doamne-Dumnezeule,
cît aur, smirnă şi tămîie,
rogu-mă miluieşte-ne,
unduitoare-a tale grîie
cu sfînt prinos, – sufletele,
ca-n veci de veci să nu rămîie,
o, Doamne-Dumnezeule!

! ca-n veci de veci să nu rămîie,
o, Doamne-Dumnezeule,
Sufletul meu copil, mîntuie
în Suflet toate groazele,
şi mîna de copil, căţuie
arzînd şi gura, – urlete,
ca-n veci de veci să nu rămîie,
o, Doamne-Dumnezeule!

! ca-n veci de veci să nu rămîie,
o, Doamne-Dumnezeule,
decît acel ce mai întîi e
Copil Divin ca Soarele,
Copil Divin rîzînd la Soare,
cu rîsul, ardere de tot,
pe Sufletul meu fă prinsoare,
Doamne, că dintre morţi îl scot!

! ca-n veci de veci să nu rămîie,
o, Doamne-Dumnezeule,
cît cel cu galbene călcîie
călcîndu-ţi, sfinte, urmele,
mă miluieşte şi-ngăduie
şi-mboboceşte-i ranele
Copilului ce-am fost şi nu e
Cum nici Fiinţa ta nu e

dar ne întinde mînuri arse
şi urlă-n toate lumile,
privirile îi sînt întoarse
în el ca-n stele razele,
ca să se mîntuie de groază
spre dînsul Doamne, -nclină-te
şi adu-l iar la tine-acasă,
o, Doamne-Dumnezeule!

! şi carnea lui cea flagelată
de bărbat tînăr şi frumos
cu bisturiu a fost tăiată
şi curăţată pân' la os,
os alb precum albeaţa rochii
Miresei de Ierusalim,
tăiaţi şi creierii şi ochii
cu care, Doamne, te privim

carnea mea, Doamne, ca Niobe
vecinic imploratoare-n cer,
alai de surle şi de tobe,
bătut-o-au pe-arşiţi şi ger,
bătut-au carnea să nu ţîie
Sufletul cu icoana Ta,
ca-n veci de veci să nu rămîie
decît osînda cărnii, grea

de-aceea mă rog Ţie, Doamne,
carnea cu care-am sîngerat
ca strugurii striviţi ai toamnei
ca să se facă vin curat
cu mîna Ta azi mi-o mîngîie,
sărută-mi-o cu buzele
ca-n veci de veci să nu rămîie
o, Doamne-Dumnezeule,

cît mîngîierea Ta cea sfîntă
şi gura ta şoptind divin,
cu mine, Doamne, bea şi cîntă,
nu trece-acest pahar cu vin,
căci sfînt şi sfînt şi sfînt e Domnul,
e Domnul Nostru Savaot
care bea vinul cum bea Somnul
Fiinţei suspendat de tot
şi sfînt şi sfînt e robul
care-i închină Domnului
Sufletul lui curat ca bobul
de rouă Okeanului!

! ca-n veci de veci să nu rămîie,
o, Doamne-Dumnezeule,
din creştet pînă la călcîie
trupu-mi străpuns de suliţe,
nici încreţit de vîntul morţii,
nici asudat de-atît ponos,
nici îndoit de lutul torţii
nici otrăvit cel vas frumos,

plînge-l şi-l spală şi-l botează
cînd toate omenelile
s-au împlinit şi încetează
sfioasele, greşelile,
şi mă călăuzeşte-n Hăul
care atît ne-a despărţit,
şi mă desparte de tot Răul
ce-asupra mea s-a săvîrşit,

să las surîsul să alunge
aceste feţe de coşmar,
Copil Divin cu plete lunge
eu să mă-ntorc la tine iar,
nici amintirea lor, nici umbra
să nu rămîie, ci-n trecut
etern li se prefacă sumbra
lor viaţă, nemaiîncăput
în Timpul Vieţii, cel de faţă
în care Tu mă priveşti mut
Doamne şi Faţă către Faţă
vezi Răul ce mi s-a făcut,
dar lîngă Tine-i numai bine,
de-aceea-Ţi zic neprefăcut,
fie să treacă de la mine
tot răul ce mi s-a făcut!

BOTOSANII DE SF. GHEORGHE














































vineri, 23 aprilie 2010

MIRAUTI, miresme domnesti

Biserica "Sf. Gheorghe" din Suceava, cunoscută şi sub denumirea de Biserica Mirăuţi, este o biserică ortodoxă construită în secolul al XIV-lea şi apoi reconstruită în secolul al XVII-lea în municipiul Suceava.

Între anii 1402-1522, Biserica Mirăuţi a îndeplinit rolul de catedrală mitropolitană a Moldovei.

Începând din anul 1402, acest lăcaş de cult a îndeplinit rolul de sediu al Mitropoliei Moldovei, fiind cunoscut astăzi şi sub denumirea de Mitropolia Veche.

Acustica deosebită a bisericii Mirăuţi nu se datorează unui calcul al rezonanţelor unghiulare, ci unei tehnici cu totul aparte. În timpul restaurărilor efectuate între 1897-1898, când s-au demolat boltiturile ruinei, s-au descoperit în ele nişte oale de lut, care, fiind zidite în perete, produceau rezonanţe, ca şi porumbeii de la Curtea de Argeş.

În perioada 1990-2001 s-a efectuat o nouă serie de lucrări de restaurare. Cercetările arheologice au dus la găsirea a 32 morminte.

La restaurarea din 1996-1997, aici s-a descoperit o criptă funerară aflată într-o stare aproape intactă. Sicriele aflate aici au dus la identificarea mormintelor lui Petru I Muşat şi al Doamnei Evdochia de Kiev (Evdokia Olelkovici) (prima soţie a lui Ştefan cel Mare). Până atunci, locul înmormântării domnitorului era necunoscut, iar cel al Doamnei Evdochia era presupus de Nicolae Iorga a fi la Mănăstirea Probota.

marți, 20 aprilie 2010

ELEGIE

Doamne,
de m-as putea odihni într-un sanatoriu de munte,
printre pastile roz si albastre,
un sanatoriu cu miros puternic de brad
si covoare moi,
cu doamne cochete si nevrozate
de conflicte placute, mici, conjugale.
De-as avea si eu o trauma ca pojarul,
o rapaiala de ploaie de vara,
o nevroza ca o matase,
dupa care esti si mai iubita:
o nevroza ca un abur de musetel,
dupa care esti si mai buimaca,
celesta,
dupa care fluxul feminitatii tale asalteaza lumea,
o vindeca, îi da frisoanele unei comori numai de ea cunoscute.
De m-as putea odihni în oricare scenariu al vietii,
în cotloane diverse si simple, cinstite,
unde sa nu existe decît un pat în care sa dorm
si un lighean în care sa vomit
tot ce dîndu-mi ai luat, Doamne,

sa tot vomit.

(Mariana Marin)

Ce sens avu venirea? Si-acum, ce sens plecarea?

Ivirea mea n-aduse nici un adaos lumii,
Iar moartea n-o sa-i schimbe rotundul si splendoarea.
Si nimeni nu-i sa-mi spuna ascunsul tâlc al spumii:
Ce sens avu venirea? Si-acum, ce sens plecarea?
***
Esti trist? Adu-ti aminte ca-n jur atâtia sufar.
Si ca dureri mai grele în univers pot fi.
Alege-ti o femeie cu sânii albi, de nufar.
Sa n-o iubesti. Nici dânsa n-o sa poata iubi.


(Omar Khayyam)

luni, 19 aprilie 2010

In vizita la Parintele Justin

Datorita zvon­is­ticii rauta­cioase si spe­cific "romanesti" care cir­cula in ultima vreme cu privire la starea de sanatate a Par­in­telui Justin si mesajele pe care le-ar da cred­in­ciosilor, ma simt oblig­ata sa vin cu o lamurire impor­tanta. Stiu desigur ca multi ne vor inter­preta cuvan­tul dupa bunul lor "plac" si dupa pro­pria inse­lare a fiecaruia. Fac insa aceasta pre­cizare pen­tru cres­tinii care cu ade­varat il iubesc pe Par­in­tele Justin si care cu ade­varat vor sa urmeze ade­varul Sfin­tei noas­tre Bis­erici, intr-o lume tul­bu­rata de indoiala si de multe rataciri.

Per­sonal am fost cu o zi in urma la spi­talul din Cluj, unde este inter­nat Par­in­tele Justin. Am ajuns pe inser­ate si sfin­tia sa toc­mai luase masa. Par­in­tele era incon­ju­rat de trei ucenici care ii acorda ingri­jire med­icala si veg­heaza zi si noapte, neinc­etat, in rugaci­une, la cap­ataiul sfin­tiei sale. Toti cei care, s-au ostenit sa ajunga pana la Cluj sa il vada pe par­in­tele si au o mah­nire in suflet pen­tru ca au fost opriti sa intre ori de medici, ori de calu­garii care sunt cu sfin­tia sa ala­turi, ii rugam sa inte­leaga, pen­tru ca toti au inten­tii bune si starea par­in­telui chiar nu per­mitea vizite, in sen­sul ca par­in­tele abia putea artic­ula Da si Nu si nici sin­gur nu se putea intoarce de pe o parte pe alta. Acum starea par­in­telui s-a mai imbunatatit si isi doreste mult sa ajunga inapoi, la man­a­s­tire. Eu, per­sonal, am vor­bit cu par­in­tele in jur de o ora si era bucuros sa comu­nice, si mai ales sa imi comu­nice mie si tuturor celor ce il asculta ca regreta foarte mult ca nu a vor­bit cred­in­ciosilor mai mult despre rugaci­une. Par­in­tele zicea ca rugaci­unea va fi sin­gura noas­tra arma si put­ere in fata val­u­lui urias de incer­cari, si el insusi, daca va mai avea zile, se va zavori intru lin­i­s­tire si rugaci­une. Ne-a indem­nat sa ne retragem usor usor din soci­etate si sa ne limi­tam la un petic de pamant pe care sa il cul­ti­vam, fer­iti de ochii societatii.

Am intre­bat apoi si de ultimele provo­cari cu privire la iesirea din Bis­er­ica ofi­ciala, iar Par­in­tele a fost foarte ferm sa ramanem in Bis­er­ica in care ne-am nascut, pen­tru ca inca mai avem ier­arhi care sa tina carma, dar ne-a aten­tionat totusi ca va veni vre­mea cand nu vom mai putea sa ii pomenim nici pe aces­tia, si ca ne vom retrage in pes­teri si cat­a­combe, dar fara sa tre­cem la nicio alta bis­er­ica stilista sau de alta natura. Par­in­tele a zis ca Il vom avea pe Insusi Hris­tos carma si Arhiereu si ca asa cum Bis­er­ica a inceput in pes­teri si cat­a­combe, tot asa va si sfarsi. Deci zvonurile cum ca par­in­tele ar lasa un cuvant privind tre­cerea noas­tra la stilisti sunt cu totul lip­site de real­i­tate si min­ci­noase. Par­in­tele insusi a primit vizita a trei arhierei (IPS Teo­fan, IPS Bar­tolomeu, PS Vasile) in spi­tal, carora le-a cerut rugaci­unea si binecuvantarea.

Este insa cople­si­tor sa ii vezi ati­tudinea de smere­nie in fata mor­tii si in fata lui Dum­nezeu, el insusi socotindu-se ultimul om si nevred­nic de impara­tia lui Dum­nezeu. Este viz­ibil ingri­jo­rat de starea cresti­natatii si a uceni­cilor lui care raman nepre­gatiti in fata greu­tatilor ce deja au inceput sa vina. Par­in­tele inca mai are tarie si isi doreste sa vina acasa si sa lase tuturor un mesaj si ran­duiala unei rugaci­uni. Deci inca o data par­in­tele incu­ra­jeaza la detasarea de luxul vietii, intoarcerea la sim­pli­tate si cat mai multa rugaci­une, fiecare dupa put­erea lui.

In decurs de cat­eva zile par­in­tele va iesi din spi­tal dupa spusele medicilor, si atunci nada­j­duim sa ii luam si un inter­viu inreg­is­trat, pen­tru ca, recunosc, imi era cumplit de jena ca eu sa il inreg­istrez pe par­in­tele vorbind pe patul spi­talu­lui, in starea in care era. Nimeni, cu o con­duita cat de cat morala, nu cred ca ar fi indraznit, vazandu-l, dar mar­tori imi sunt ceilalti calu­gari care erau de fata la discutie.

Hris­tos a inviat ! Si sa nu inc­etam sa ne rugam pen­tru bunul nos­tru par­inte sa se insan­oto­seasca grab­nic si sa ne trans­mita mesajul sfin­tiei sale.

(Mon­ahia Fotini, man­a­s­tirea Petru Voda)

sâmbătă, 17 aprilie 2010

Pentru ce (mai) merg la teatru?

Două spectacole de teatru m-au bulversat, la limita suportabilului, în ultimele luni. Dacă nu le-aş fi găsit desfăşurate pe scena unui teatru profesionist, dacă spectatorii nu ar fi fost, în marea majoritate, copii, poate că producţiile ar fi rămas la nivel de experienţă personală.
Dacă mi-ar fi în putinţă, aş pleda pentru interzicerea defintivă a acestor producţii. Nu îmi este cu putinţă, aşa că voi vorbi (ca de obicei) în gând.

Primul spectacol este "Tom si Jerry", adaptare dupa Rick Cleaveland, în regia lui Vlad Cepoi. Un spectacol greu, încărcat, violent cu bună ştiinţă. Abundă limbajul agresiv, metodele ucigaşilor platiţi prin care îşi reduc la tăcere victimele, prezentate explicit şi de un realism şocant, mafiot.
Textul lui Rick Cleaveland a stat la baza unui film cu acelaşi nume – parcă! – dar confuzia cred ca abia de aici porneşte. Teatrul vrea să imite filmul, uitând că spectatorul credibilizează scena în cu totul alt mod decât o face privind personajele într-un film. Umanismul din teatru a rezistat în timp tocmai pentru că s-a conservat o demnitate a eroului, deseori chiar a celui negativ, o permanenţă a retoricii de care publicul are nevoie pentru a-şi fixa, chiar şi numai la nivel subconştient, lumea către care aspiră. Un limbaj violent şi un comportament agresiv determina rapid reacţii violente şi agresive.
În "Tom si Jerry" trebuie să recunosc, însă, calitatea artistică a lui Gheorghe Frunză, care şi-a stăpânit jocul, uneori chiar cu riscul de a stârni un conflict între actor şi personaj. Dar asta ţine, negreşit, de talent şi construcţie psihică.
Foarte bun, ca tehnică, Ovidiu Ivan, nevoit să deruleze o serie de personaje diferite ca structură, sex sau vârstă. Al treilea, Valentin Popa, nu a trecut dincolo de nebunia propriului personaj, care nu i-a permis, astfel, niciun retuş actoricesc, nicio ajustare care să vorbească în vreun fel despre profesionalism.
"Sensibilitatea lumii trebuie să fie menajată", spune Albert Camus, şi teatrul era instituţia care părea să îşi asume acest rol, chiar şi numai pentru a conserva o demnitate umană pe cale de dispariţie.

Al doilea spectacol, montat în urmă cu câţiva ani dar pe care l-am văzut abia ieri, este "Harap Alb", în regia lui Ion Sapdaru. Un actor, regizor şi om pentru care am mereu o reverenţă la mine. De data aceasta, însă, nu am găsit nicio motivaţie care să fi stat la baza alegerii acestei forme de spectacol. O abordare aşa-zis modernă, neconformistă. Numai că eliberarea de prejudecăţi acolo unde acestea nu existau nicicum nu face decât să nască un soi de frustrare artistică, de nevoie de a dărâma un mit cu orice preţ fără a fi pregătit să pui ceva în loc. Ion Sapdaru a schimbat ceva ce, odată schimbat, nu mai este interesant. Un spectacol banal, strident, urât, care apelează la simboluri inutile în acest context – 666 sau semnul persoanelor cu handicap pe tricoul Imparatului Verde (un gest total neinspirat), gesturi la limita obscenităţii. O sală plină de copii de şcoală generală, care la rândul lor se dezlănţuie în limbaj şi nervozitate.
Şi aici, Ovidiu Ivan reuşeşte să contureze cât de cât aureolic personajul, să îl protejeze ş să îl menţină în spaţiul artistic. Se detaşează, tot datorită unei bune capacităţi artistice, Ioan Creţescu, Eduard Sandu şi Gina Pătraşcu.
Un spectacol care fură un scriitor, un spectacol care se foloseşte de personajele lui Creangă pentru a crea un haos inutil, nemotivat artistic.
Teatrul era, până acum, o formă artistică producătoare de mesaj, o cale către adevăr şi umanitate. Violenţa, agresivitatea, atunci când nu îşi justifică mesajul artistic, devin nocive şi periculoase.
Până unde se poate merge, mai ales dacă trăim vremuri cu sens unic? Greu de răspuns...

Fara septembrie

Te-ai născut vara pentru că numai vara te-a primit fără mine. Toamna nu te vrea singur, toamna este a mea şi nici măcar în întregime a mea. Înainte de mine este septembrie. Septembrie este un anotimp. Al cincilea.
Uneori primul, alteori ultimul. Când este primul, se continuă cu naşterea mea. Când vine ultimul, atunci eu (de)vin început.
Poate că te-ai născut vara pentru că nu erai de toamnă. Oamenii de toamnă iubesc altfel. Uneori fără început şi sfârşit. După cum vine septembrie... De un timp, septembrie nu mai trece pe lângă mine. Am rămas cu iubirea în palme şi palmele pe inimă.
Ar fi trebuit să aştepţi toamna. Aşteptarea te-ar fi învăţat să rămâi, să cunoşti, să dăruieşti.

Unde ne aflam?

Doamna Florentina,
Sunt absolut de acord, si pe mine ma necajeste violenta si in viata si in teatru. Nu cunosc exact daca se poate lua vreo masura, nu stiu sa va raspund... pot sa spun ca si pe mine ma deranjeaza si nu cred ca asta e rolul teatrului. Deloc. Sigur ca sunt cautari in taramul teatral si trec si pe la violenta, vulgaritate...sunt foarte multe exercitii de stil in sine, fara valoare din punctul meu de vedere...
Oana Pellea

duminică, 4 aprilie 2010

Sa nu pleci din lume fara sa fi dansat macar o data!

În iubire şi în credinţă nu e ca în război! Există o limită a războiului, în iubire şi credinţă nu este sfârşit. Nici durerea nu e una şi nici aceeaşi. În iubire şi credinţă există sacrificiu, în război disperare. Sacrificiul nu înseamnă neapărat luptă, cât răbdare, tăcere, cuminţenie, îndreptare. De aceea în iubire aşteptarea este răsplată, nu pedeapsă, iar în credinţă aşteptarea naşte desăvârşire.
Şi totuşi, Dumnezeu se află în toate, şi în iubire şi în război. Doar că un război este asemenea unui drum pe un lac îngheţat: fiecare pas înainte grăbeşte sfârşitul. Fiecare gest necugetat adaugă o crăpătură în gheaţă şi te izolează de lume, de tine, de Dumnezeu.
În război trebuie doar să trăieşti pentru a construi victoria. În iubire nu există victorie. Nici în credinţă. De asta trăieşti până la final.

Important este să dansezi, pentru că muzica nu va mai fi niciodată la fel.

vineri, 2 aprilie 2010

Un vis in dar!

Imi aminteam cum adormeam in noaptea de Inviere, cuibarita langa o lada mare, frumos imbracata in covoare de tot felul, intr-o absida a bisericii din satul copilariei. Preotul avea mai multi ani decat toti copiii la un loc, care dormeau prin biserica pe unde ii amagea somnul. In partea opusa locului unde amorteam de nemiscare si somn se afla strana. Era singura noapte din an cand ma minunam la nesfarsit de Tanti Safta, vecina mea din varful dealului. O femeie simpla, taranca la locul ei, dar stransa in ograda cu omul ei, intr-o discretie exemplara. Crescuse cu asprime vreo cinci copii si poate din cauza asta ne temeam nitel de ea. In noaptea de Inviere, insa, o ascultam fascinata cum canta la strana. Nu mai era Tanti Safta pe care o stiam si o pandeam, pana cand adormeam de tot, sa vad cand se transforma din Tanti Safta in inger cantator. Normal ca ratam in fiecare an minunea. Tanti Safta s-a ridicat la Domnul acum multi ani. A murit pur si simplu, pe tacute, asa cum a trait. Cred ca si acum canta la strana, pentru ca eu asa mi-o voi aminti pururi.

Imi aminteam toate acestea aseara, in Joia Mare. M-o fi simtit Tanti Safta? Cred ca da. In seara asta, de Vinerea Mare, mi s-a inaltat sufletul. Am fost intr-o biserica mica, intr-un sat. Am avut senzatia, chiar de la intrare, ca e plina de copii. De fapt, era plina de copii! Langa strana, pe partea dreapta, erau baietii, pe dreapta, fetele. Femeile, fetele mari si barbatii, in spate. Preotul in fata altarului, langa grupul de fete. Toti aveau carticele in maini si participau la slujba. Grupul baietilor, grupulul fetelor, apoi cei mari.
Uitasem cat de induisatori, sotiosi, frumosi sunt copiii adevarati de la tara. Chipul rotund, tunsi scurt, pistruiati, neastamparati. Si totusi, atat de seriosi in misiunea lor la biserica... O senzatie de Romanie veche, taraneasca, reala, nemuritoare. In biserica aceea totul a fost real, s-a petrecut atunci, acolo.

"Mergi la cer si Te aseaza lânga Tatal Creator. Tu ce lasi în lume pace, Iisuse Salvator!" se canta, cu lumanarile aprinse in maine, in timp ce oamenii, cu liota de copii alaturi, inconjurau biserica.
Un vis din copilarie, pe care aseara l-am simtit si azi l-am trait...

joi, 1 aprilie 2010

UN VIS...

Bătrânul privea înainte. Atât. Doar înainte şi doar privea. Nu cred că în mintea lui se întâmpla ceva. Un gol interior, îmbrăcat într-o aură jucăuşă, din când în când un gest al mâinilor, ca şi cum îndepărtează din sine alt trup.
Privirea bătrânului coborî brusc spre picioarele mele, pe care le lipisem de pământ până la genunchi. Fără să vreau mi-am aruncat mâinile înainte, de teamă să nu îi strivesc privirea sub picioarele mele. Zâmbeşte şi nu ştiu ce să fac cu mine. Închid ochii.
Simt fiori în palme şi tălpi. Bătrânul e tot acolo, îl simt, şi totuşi toată valea e plină de el. Eu sunt toată valea. Fiorii umblă bezmetici, până mi se cuibăresc în inima.

Deschid ochii şi privesc înainte. Atât. Doar înainte şi doar privesc...