Ce cauta strainul la noi?

Nu ştiu de ce am mers la întâlnirea cu Klaus. Suflul interior mă avertiza, si – Slava Domnului – am primit cu bucurie alarma. Poate că astfel protejată mi-a fost cel mai bine să mă aşez pe scaunul din marea sală, neaşteptat de aglomerată.
M-am liniştit însă repejor: cei mai mulţi erau oameni simpli, mobilizaţi prin biserică, e adevărat, însă oameni greu de smintit de Klaus.
Manipularea unei mase poate fi făcută la nivel subliminal, prin punctarea unor aspecte cheie, mesaje dinainte stabilite, în momente de concentrare maximă, sau prin apelarea la simboluri sensibile – cele mai sigure fiind motivele religioase, sufleteşti.
Mai este, însă, o forţă a manipulării: INTELIGENŢA. Ea reuşeşte în cazul ascultătorului axat aproape exclusiv pe raţional, care deţine un bagaj impresionant de cunoştinţe. De cele mai multe ori, acest ascultător inteligent este extrem de conştient de capacitatea intelectuală de care dispune şi aici acţionează manipulatorul: lipsa smereniei este principala vulnerabilitate a unui creştin. Iar conştientizarea propriei inteligenţe devine, în timp, o carapace greu de spart în faţa unei icoane simple. (Asta a fost o paranteză).
La Klaus, lume multă. Cei mai multi, oameni obişnuiţi ai bisericii, oameni simpli, creştini. O altă parte, mai puţin numeroasă, genul de orăşeni veniţi din curiozitate sau din dorinţa de cunoaştere ori nevoia curată de comunicare.
Klaus e vesel tot timpul, dar o veselie uşoară, aproape disimulată şi sigur nemolipsitoare. L-am privit şi ascultat îndelung, pentru a-mi da seama ce aştept şi totuşi nu primesc: omul nu avea har, nu avea lumină în suflet şi, mai ales, aveam în faţa mea un om cu o maaaaare povară. Un trecut greoi, o lume nerezolvată şi necurăţată. Imediat am avut un sentiment ciudat: omul acesta nu îşi mai poate duce singur povara, iar miile de oameni care vin să îl vadă nu fac decât să preia, câte puţin, din chinul său. Pelerinul Klaus va exista, probabil, până când sufletul său se va fi curăţat îndeajuns încât să poată trăi singur cu sinele său.
Povestea vieţii lui Klaus este la limita fabulosului romanţios. Nimeni nu confirmă întâmplările desfăşurate pe tot globul, cu o repeziciune ameţitoare. Vorbeşte despre părinţii care s-au despărţit, despre un tată egoist şi o mamă posesivă, de la care a primit numai bătăi. Mai jos, în acelaşi interviu, vorbeşte însă despre copilăria chinuitoare, despre tatăl care a fost împuşcat în război. Apoi, cum la 3-4 ani a plecat de acasă. Urmează halucinante rânduri deaspre hoţii, droguri, rock, yoga, protestantism, bătăi, găşti, călătorii nesfârşite, fără sens şi fără lumină.
Totul pare să se termine la Dumnezeu. Oare se termină cu adevărat aici?
Am citit demult, într-o carte, despre faptul că nu este recomandat să mergi cu spovedania scrisă la preot, chiar dacă nu crezi că vei avea destul curaj să mărturiseşti prin viu grai duhovnicului toate păcatele. Motivaţia era simplă şi foarte credibilă: duhovnicul trebuie protejat astfel. Un păcat fixat pe hârtie va sminti cititorul, oricât de puternic ar fi acesta.
Iată însă cum Klaus ţine să îi cunoaştem păcatele, pe care le aflăm cu uşurinţă în orice referire la el. Şi aici ajung la ciudata parabolă folosită chiar de el în conferinţa de duminică, numai că sensul l-am simţit cu totul altul decât cel specificat – iar impresia a fost ca proaspătul ortodox ştie bine ce face atunci când o spune unei mase. Zice că Luther a pariat cu un amic cu privire la faptul ca acesta nu va reuşi să spună rugaciunea Tatăl nostru, pentru că nu va reuşi să îşi stăpâneacă gândurile. Luther a pus la bătaie un cal, dacă prietenul său reuşeşte "experimentul". Omul nostru a început rugăciunea, după care a făcut o pauză, apoi a continuat până la final. "De ce ai facut acea pauză?", l-a întrebat Luther. "Pentru că m-am gândit la cal", a fost răspunsul.
Am avut impresia, şi continui să am aceeaşi senzaţie, că aseară am avut în faţă un cal şi că scopul a fost atins.
Klaus îţi stârneşte gândurile, îţi agită simţurile, dar şi atinge senzorii de avertizare până la limita străluminării personale. Când am simţit acest lucru am plecat.
Calul a plecat şi el mai departe, în lume, să îşi deşire povara pe umerii creştinilor.
Klaus nu a găsit liniştea, dar acum se hrăneşte din frumuseţea celor care, din neştiinţă, bunătate, generozitate sau scăpare, fac din când în când o pauză şi se gândesc la cal...

De tinut minte sau despre lume in general...

DUMINICA: "O noapte nebuna, nebuna", Teatrul Mihai Eminescu. Regia Alexandru Vasilache, dupa un text de Ray Cooney.
Un spectacol care nu deranjeaza, dar nici nu umple spatiile infometate de trairi artistice. Pe scurt, ai ce vedea, dar nu ai ce lua. O comedie bulevardiera, de moravuri, cu tenta politica, intr-o ironie dezbracata de inhibitii, uneori prea dezbracata chiar. Nimic spectaculos, cu atat mai putin spectacular. Actorii joaca corect, uneori inchistati in propriile roluri, astfel incat gesturile devin mecanice, kitschuriste, intr-un limbaj de comedie formala. Volin Costin detine rolul principal, fara insa a se mentine pe aceasta pozitie pana la sfarsit. Daca autorul textului transfera progresiv atentia asupra personajului interpretat de Ioan Cretescu, impresia este ca acest fapt il avantajeaza pe Volin Costin, care oricum pierde din intensitate si spontaneitate pe parcursul spectacolului, autoexilandu-se in planul secundar. Ioan Cretescu pare, la un moment dat, sa fie singurul care mentine linia si efervescenta actiunii, sustinut apoi de Cezar Amitroaei, care reuseste, la randul sau, sa situeze spectacolul in planul comediei teatrale. Remarcabil, in rolul unui garson tipic englezesc, actorul Mihai Dontu, insa se distinge, desi nu cu aceeasi coloratura, si Bogdan Muncaciu, un director de hotel bagacios, curios si gata sa intervina la orice ora si in orice loc, indiferent de conjunctura. Comedia nu are in sine nimic extraordinar, lucrurile nu merg nicioadata pana la capat: relatia amoroasa nu se consuma, tradarea este pe cale sa se infaptuiasca dar nu se implineste, sotia pe cale sa fie inselata nu descopera nimic, detectivul care a fost omorat nu moare, iar calugarita nu e ceea ce pare.
Textul bine scris, asezat cu masura. Actiunea, mai mult de atat, nu merita povestita. Nu ai ce si cum, pentru ca nu a fost niciun ce, niciun cum...

LUNI: Manastirea "Sf. Mina" de la Rosiori, judetul Suceava
Ploaie, ploaie, ploaie. Un drum lung si, pentru prima data, nu vad nimic in afara. Imi dau seama ca nu realizez daca am oprit dincoace sau dincolo de Falticeni. De rusine, nu intreb. Manastirea este impresionanta, aruncata pe un varf de deal. Jos, valea e taiata de apele Siretului, deasupra gonesc ametitor norii incarcati. Nu mai ploua. La slujba, trei oameni. Adica noi. Ni se mai adauga doi tineri, dar nu pentru multa vreme.
Biserica e frumoasa, linistitoare, calda. Moastele Sf. Mina, ale Sf. Haralambie, Braul Maicii Domnului, sfintenie si miros de crini. Nu stiu de ce, ma simt ca in casa parinteasca.
Sfarsit de slujba, calugarii incep a stinge luminile. Nu plecam. Le aprind din nou si ne lasa singuri, veghindu-ne din pridvor. La iesire, un calugar ne preia cu dragoste si ne insoteste prin toata manastirea. Mergem in biserica mare, unde aflam povestea impresionanta a pietrei Sfintei Mese. Dupa colectivizare, un satean a venit cu tractorul sa ridice piatra, dar din putere dumnezeiasca rotile tractorului au explodat, asa ca piatra Sfintei Mese n-a putut fi ridicata pentru a fi indepartata de locul Sfant. Ea odihneste si astazi, rezemata sfielnic de peretele bisericii.
E tarziu, se insereaza. Calugarul ne imbie sa mai vedem si paraclisul. Mergem sus, pe scari, la etajul unei cladiri mari, din piatra. Toata zidirea a fost ridicata cu caramida fabricata in manastire. Sapte calugari au muncit ani la rand. Sapte au fost de la inceput. Acum sunt tot atatia. Nu se dau oamenii la manastire, e prea multa treaba, spune amaracios calugarul. Dar nu cu ciuda. E luminos la fata. Curat si sigur pe el, cu claritatea credintei pe chip. Ne povesteste cum au ajuns Sfintele Moaste ale Sf. Mina la manastire. Dupa ani de rugaciune, o familie a plecat in Egipt, cerand binecuvantare sa aduca in tara Moastele Sf. Mina. In Egipt, familia strabate cu greu si nu gaseste calea spre manastirea cautata. Din drum in drum, din om in om, intr-o intersectie totul pare sa se infunde. Un sofer se incumeta totusi sa ii ajute. Mergeti cu mine, le spune. Si omul intoarce tirul cu marfa din directia in care se deplasa si… merge 300 de kilometri cu romanii. Iaca, aici e manastirea, le spune! Odata ajunsi, afla ca nu vor primi ceea ce cauta. Moastele Sf. Mina, in Romania? Nu! Romanii sunt comunisti, ei nu cred in Sf. Mina! Romanii raman in manastire si se roaga trei zile neintrerupt. Impresionati, calugarii ii cheama si le ofera o particica din Sfintele Moaste. Insotiti de documente doveditoare si de un reprezentant al Manastirii, cu binecuvantarea inaltilor preoti ai Egiptului, romanii se intorc la Rosiori. Asta e povestea. Restul e credinta, bucurie, pace, liniste. Si minunea care se intampla in fiecare clipa!

MARTI: "Te iubesc! Te iubesc?", spectacol al companiei D’Aya, din Bucuresti, cu Manuela Harabor, Corina Moise si George Corodeanu.
Un spectacol pe care il asteptam. Frumos, curat, naucitor pe alocuri, avand la baza textul lui Dumitru Solomon, Zapezile de altadata. Manuela Harabor nu a fost decat un personaj secund, insa nu mai conteaza, atata timp cat si-a implinit misia de a aduce publicul in sala. Fara numele ei pe afis, sala ar fi fost poate abia un sfert din cat era.
Pe scurt, povestea este despre iubire. Ce si cum, cand si de ce, dar mai ales pana cand! Iubirea este unica, dar o traim toti la fel. Dansam, plutim, sarutam, ne casatorim in ideal, iubim in panda si construim gelozii din care ne traim (mancam!) mai departe sufletul. De aici si pana la dezastru nu mai este decat un pas. Publicul se amuza dar recunoaste ca este povestea fiecaruia dintre noi, cei din sala. Extraordinarul iubirii noastre nu supravietuieste decat daca avem sansa de a constientiza acest extraordinar.
Corina Moise devine astfel oglinda vie a femeilor aflate de partea cealalta a scenei. Impresionanta si induiosator de expresiva, ii gasesti cu greu vreun efort vizibil care sa iti confirme faptul ca joaca teatru. Asa cum oamenii repeta la nesfarsit iubirile, fara sa inteleaga ca eroii sunt mereu altii, dar greselile aceleasi. E aproape o lege a firii, a iubirii, a implinirii trupesti.

JOI: Concert cameral Remember Enescu, Filarmonica Botosani
O seara interesanta, ciudata aproape. O seara care s-ar putea numi Concert pentru pian, soprana si 20 de melomani. E pentru prima data cand am realizat ca, pentru un artist, mai greu decat povara unui public numeros este chinul de a „umple” o sala goala. Ma bucur ca nu am pierdut acest concert, pentru ca am avut ocazia sa ascult Rapsodia Romana, a lui George Enescu, si sa nu ma rusinez ca plang. Nu cred ca am mai simtit vreodata ca muzica depaseste aproape nepermis de mult spatiul pamantesc. Nu cred ca am realizat vreodata mai mult decat acum, privind interpretarea la patru maini a Rapsodiei, supranaturalul lui Enescu! Momente de felul acesta te impaca cu tine insuti!

VINERI: Concertul saptamanal al Filarmonicii, dirijat de Daniel Manasi. Invitati, cornistii Vlad Buzdugan si Ioan Luca, cu J. Haydn: Concertul pentru doi corni şi orchestră în mi bemol major. Impresionante evolutii, dar trebuie sa recunosc faptul ca farmecul, inefabilul, plutirea, au venit de la Doru Popovici: Suita "Codex Cajoni", in partea de inceput, si P. I. Ceaikovski: Simfonia a IV-a - care a fost de-a dreptul naucitoare! Nu am simtit, insa, ca s-ar situa deasupra Rapsodiei Romane. Asta e bine!

Manastirea Sf. Mina de la Rosiori - Suceava




Locului i se spune "Dealul Bisericii" pentru ca pe acest deal au existat schituri cu obste de calugari fiind distruse din cauza vitregiilor vremurilor. Unul dintre schituri cu hramul "Sf. Arhangheli Mihail si Gavril" a existat in perioada sec. al XIX-lea. Sapaturile facute in zona au descoperit oseminte ale calugarilor ingropati aici, iar pe o caramida datata din 1864 era inscris numele unui ieromonah Porfirie ingropat langa peretele Bisericii. Protosinghelul Gamaliil de la Manastirea Neamt a sosit aici pentru a ridica un nou asezamant monarhal pe locul ruinelor fostului schit.

Cand a vrut sa puna temelia pentru Sfanta Masa a noului asezamant, prin lucrarea Sfantului Duh s-a aflat o candela aprinsa din timpul vechiului asezamant. Acest al doilea schit a datat din 1934 - 1937.In anul 1937 calugarii au fost risipiti in cele patru zari de catre puterea vremii, imprastiindu-se la alte manastiri. In acest al doilea schit, care avea o bisericuta de lemn acoperita cu sjndrila, a slujit Protosinghelul Gamaliil impreuna cu schimonahul Varlaam, monahii: Chiriac, Gherontie, Nifon, Iftimie si altii. Pe locul sfantului altar s-au plantat salcami care au dainuit pana la a treia rezidire. Dupa colectivizare un oarecare satean a venit sa ridice piatra Sflntei Mese, dar din putere dumnezeiasca rotile tractorului au explodat, asa ca piatra Sfmtei Mese n-a putut fi ridicata pentru a fi indepartata de locul Sfant.

Maria (fragment de roman)

Maria căzu, pentru prima dată de când îl ştia pe Traian, într-o groapă existenţială. Ştia că drumul lor se apropie de sfârşit, pentru că Mariei nu îi era sănătoasă absenţa omului drag. Nu îl mai voia departe, pentru că îl simţea mult prea aproape de suflet. Se hotărî să îi spună într-un fel că trebuie să se alunge reciproc unul din calea celuilalt. Fără vinovăţii, motivaţii, clarificări sau invenţii ocazionale, de foşti iubiţi care nu-şi mai încap în lume.
Ieşi în ploaie cu un sentiment de luciditate perversă, ca şi cum decizia îi aparţinea intrutotul. Ştia, de fapt, că Traian are mai mare nevoie de despărţire decât ar avea ea dor de dimineţi siropoase, cu miros de ceai şi lenjerie alungată la marginea patului.
Ploaia era cea de demult, îşi amintea cum în studenţie băltea toate ploile oraşului, cum refuza să poarte umbrelă, cum atrăgea privirile şi comentariile bărbaţilor imberbi şi neînfloriţi. Bărbaţii nu ar hălădui prin ploaie, dar nu pentru că ar avea oarece simţ al ridicolului, ci pentru că nu şi-ar dezvalui slăbiciunile.
Odată se plimbase cu Traian prin ploaie, dar el nu acceptase să iasă decât cu umbrelă. Erau amandoi camuflaţi sub impermeabilul uriaş. În afară de faptul că umbrela îi obliga să stea strâns lipiţi unul de altul, plimbarea avea mai degrabă ceva subversiv, aproape periculos. Apoi, în alte ploi nu a mai intrat. Părea inutil efortul, de vreme ce bucuria dispăruse.
Acum, din nou, avea nevoie de ploaie. Să se spele, să se arate sieşi indecentă şi fără acoperământ lumesc.
Mai grea încercare decât renunţarea la ploaie, în vremea din urmă, a fost însă renunţarea la pictură. Deteriorarea iubirii are efecte nebănuite asupra creativităţii. Se spune că din suferinţă s-au născut capodopere, dar Maria simţea pe propria piele că neîmplinirea sentimentală îi rupea toate ideile, sentimentele care altădată îi dădeau putere acum se zdrenţuiau chinuite de încercările creative. O neputinţă cum nu mai trăise niciodată. Intra zilnic în atelier, dar părăsirea care domnea în încăpere, tablourile care îi aminteau de ea, cea îndrăgostită, culorile şi pensulele prăfuite, totul devenea inutil şi dezolant. Ieşea după câteva momente şi îşi revenea tot mai greu.

FEREASTRA ADEVARATA

Copiii sunt de scoala primara. Ne jucam de-a roboteii. Adica: sculare, spalare, imbracare, serviciU, acasa, spalare, culcare… Cam ce face omul zilnic automaticeste in majoritatea cazurilor. Copiilor le place foarte tare jocul. Automatul face lucrurile din ce in ce mai repede si incepe sa sara unele activitati pana se rezuma la sculare-culcare. La un moment dat se intampla ceva. O bataie puternica din palme si subiectul "se trezeste". Muzica se schimba. Omul se descopera, ca si cum se vede pentru prima data. Deschide fereastra si primeste aerul de afara cu nesat (de cand nu am mai folosit cuvantul!) Totul se mimeaza.
Insa, surpriza mare! Copiii nu vor sa deschida fereastra imaginara, ci pe cea adevarata. Se bulucesc cu totii sa inspire aerul de afara. Le strig: Ne imaginam fereastra! In timp ce ma incearca lacrima de dragul lor. Cum nu ma asculta ei, cata urgenta in primirea aerului de parca il cunosc pentru prima oara! Rand pe rand, au refuzat sa se prefaca a deschide fereastra.
Si ma gandeam: cand voi fi si eu asa de indaratnica, sa deschid fereastra adevarata?

(LIGIA LUMINITA TONITA, actrita, Compania de Teatru pentru copii MOMO)

Tacere


Ce umbră curată
aruncă-n lumină o fată!
E aproape ca nimicul,
singurul lucru fără de pată.

(Lucian Blaga - Catrenele fetei frumoase)

Evgheni Vodolazkin - LAUR. "Calea ta e grea, căci istoria dragostei tale abia începe"

"Laur" poate fi deopotrivă cartea vindecătorilor și a celor vindecați. "Laur" poate fi, asemenea, cartea inițierii. Î...