Treceți la conținutul principal

Postări

Se afișează postări din noiembrie, 2010

Talpi

Nu mai reuşesc să scriu nimic. Poate e sfârşitul sau doar începutul. Am repetat câteva rânduri, dar toate se amestecau şi semănau cu mine. Ca şi cum înlăuntrul meu se schimbă toată anatomia, începe un ireversibil proces de transformare. Ce vietate voi fi? Oare pasăre sau vierme devreme în-fluturit? Braţele căzute pe câmp nu mă vor recunoaşte. Inima a rămas într-un cuib, vor veni femeile-vânător să o sfâşie.
Am luat cu mine doar tălpile de care îmi atârnă genunchii.
E Noaptea Sfântului Andrei. Amuşină lupii pe şira spinării până sus, spre aura cuvintelor. E atât de pustiu că îmi văd trupul niciodată văzut, dinlăuntru spre margine. Din cer până sub pământ. Gol şi umed, aşa cum era de dimineaţă. Acum e Noaptea Sfântului Andrei şi miroase a oameni. Oameni plecaţi cu ei înşişi prin lume. Tălpile le-au rămas la mine, cu genunchii pregătiţi de rugă. Ruga lor. Am şi eu grijă de ceva...

IMNUL DRAGOSTEI

De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt.

Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată. Cât despre prooroci - se vor desfiinţa; darul limbilor va înceta; ştiinţa se va sfârşi... Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea!
(I Corinteni 13, 1-13)

Parintele Partenie Apostoaie: "Sunteti puternici, dragii mei!", predica la Biserica Vovidenia, Botosani

"Duminica este ziua Invierii, pentru noi, toate aceste trei zile au fost o Inviere prelungita, o bucurie nesfarsita a biruintei asupra necazurilor, asupra grijilor, asupra tuturor greutatilor care au fost, a gandurilor si a necazurilor. Au fost si sunt momente binecuvantate de Dumnenzeu in viata omului, momente care nu se pot sterge. Se pot uita, dar nu se pot sterge din istoria noastra, din sufletul nostru.

O mare bucurie am avut in aceste zile, iata, Maica Domnului se dovedeste a fi inca o data Imparateasa Cerurilor si a Pamantului. Ne-a adunat pe noi in jurul Ei si in jurul sfintilor, prin mijlocirea ei avem aici un fragment din Sfantul Cuvios Ioan Iacob Hozevitul de la Neamt.
Suntem, din acest punct de vedere, foarte bogati. Noi, ortodocsii, suntem atat de bogati! Bogati sufleteste ca ii avem pe sfinti.
Bogatia este inteleasa in multe feluri. Ca si saracia, de altfel. Nu stim daca exista vreun om care sa se poata cataloga in modul cel mai corect, mai obiectiv, bogat sau sara…

Paganini în trup de fată

Mi-era dor de Paganini! Niccolo Paganini! Mi-era dor, dar nu ma asteptam sa fie atat de frumos. Atat de maiestuos de frumos. O senzatie ciudata, bizara aproape, o ameteala la propriu sufla dinspre scena. Violonista, o fata de 18 ani, a reusit sa taie respiratia publicului, un public numeros (surprinzator!) si in mare parte cunoscator in ale muzicii.
Nu am mai vazut niciodata o asemenea unduire a trupului dupa arcus, o modelare a mainii dupa sunet, deget, incheietura, antebrat, cot, umar... zvacnire dupa zvacnire. O vioara cu trup de fata. Sau invers. Ioana Cristina Goicea. Fiica violonistei Cristina Anghelescu, dupa cum este prezentata oficial... Nu stiu de ce. Ioana pare sa fie violonista, nu fiica mamei sale. M-a impresionat nebunia muzicii, la care ma asteptam, tanguirile viorii, slobozenia arcusului. Paganini nu poate fi interpretat. Nu e un rol. Paganini te inchide, te prinde in trupul viorii, trebuie sa traiesti odata cu el, sa canti si sa vibrezi pana la capat.



Concertul pentr…

Pulbere de inger

Ispita Îngerului. Nevoia de a privi peste umăr. Singurătatea iubirii. Femeia de dincolo, nebunia oraşului toamna, biserica de frunze. Gol. Întuneric în plete, străfulger de inimă. Trădare în hohot, pustiul amiezii. Eşti dar pleci. Aşteptare. Niciodată aici, totdeauna acolo. Părăsire. Pământ lipit de ochi, umbră şi umblet. Pleci. Iar. Se închide cărarea. În pelerina asta nu te recunosc, ţi-au căzut aripile sub scări. Pulbere de înger. Cu bine.

E mult de spus

Eşti pregătit să primeşti Darul Iertării? Te rogi, plângi, cauţi, străbaţi, adulmeci, pătrunzi, fugi, te împiedici, te ridici, iar plângi, nu mai cauţi, te rogi. Ce faci cu iertarea? Ce faci cu o comoară pentru care nu ai fost pregătit? O distrugi, o lepezi, o îngrijeşti? Ştii să faci toate astea de-odată şi pentru totdeauna? În câtă vreme te vei găsi pe calea dindărăt? Câtă suferinţă mai ai în tine? Cât de repede ai uitat? Până unde crezi că ajungi aşa, preaplin de Iertare şi gol de suferinţă? Poate că nu Iertarea este cea care ne împlineşte, ci drumul până la ea. Frumos a vorbit Părintele astă seară.
(Mă întrebi de unde vin curajul şi atitudinea. Nu din iertare. Nici dintr-un nejustificat spirit al dreptăţii sau vreo luciditate perfidă şi deseori logic amăgitoare. Este vorba despre o stare de dincolo, care nu ţine de vremuri sau întâmplări. Dar vom vorbi despre asta. Este mult şi frumos de spus. Noapte bună, îngere!).  

"Sfintii ingeri asculta unii de altii, cei mai de jos de cei mai de sus si toti de Dumnezeu"

Sfintii ingeri nu se barfesc, nu se razvratesc, nu se manie, traiesc in buna randuiala. La fel si noi, sa nu ne mancam cinstea unul altuia, sa avem rabdare in toate ispitele, sa fugim de tulburare, de manie, de cearta, de pofte si patimi trupesti. Sa traim ca fratii, in dragoste unii cu altii, ca suntem fiii Tatalui ceresc.
Sfintii ingeri asculta unii de altii, cei mai de jos de cei mai de sus si toti de Dumnezeu. La fel si noi sa ascultam de mai-marii nostri, de parintii care ne-au nascut, de cei ce ne invata si ne ajuta la mantuire. Sa ascultam si de glasul constiintei cind ne mustra pentru pacate, cand ne trimite la biserica, la spovedanie si la cele bune. Sa ascultam si de ingerii nostri pazitori. Sa nu-i mai intristam cu tot felul de pacate. Sfintii ingeri se bucura de mantuirea noastra (Luca 15, 10), ajuta la indreptarea noastra si plang cand noi pacatuim sau suntem aruncati in gheena. La fel si noi sa facem. Sa ne bucuram pentru sporul aproapelui si sa plangem pentru caderea lu…

Despre ADRIAN PAUNESCU numai de bine. Dar despre noi?!

Jigodismul românesc se hrăneşte cu suflete de morţi. O sila mai mare decât aceasta trăită în zilele înălţării la Cer a poetului Adrian Păunescu nu am simţit. Scriitori care până ieri il priveau pe Păunescu din înaltul odiosului lor orgoliu literar, care făceau spume la gură numindu-l “grohăitor” şi alte meschine vorbe, vin astăzi şi îşi plâng peniţele mizere: L-am iubit pe Păunescu!
Tot poporul îşi cinsteşte Poetul! Bună treabă. Şi creştinească, şi de bun simţ. Dar, Dumnezeule, aşa de mult mi-aş fi dorit să aud aceste poveşti spuse cu lacrimi măcar câteva luni mai devreme. Să ştiu atunci că tu, poete, artist, om mare şi om simplu, călător sau pustnic, bolnav sau bine trăitor, îl cinsteşti pe el, nebunul anilor grei, nestăpânitul în tot şi în toate. Dar aflu azi şi altele: că fosta-i soţie, delicata şi frumoasa întru poezie Constanţa Buzea scria demult, în urmă cu zeci de ani, despre greul vieţii sale cu tatăl copiilor săi, Adrian Păunescu. De când interesează ACUM zilele şi noptile a …

Femeia-drum, Femeia-cărare...

Există femeia-drum şi femeia-cărare. Cu femeia-drum pietruieşti, construieşti, faci dig de apărare, parazăpezi şi şanţuri de scurgere. Cu femeia-drum zideşti continuu, spre a apăra ce ai, spre a nu pierde calea. Teama de eşec, de singurătate, de prăbuşire...
Femeia-cărare e plină de surprize, umbre şi lumini, codru şi luminiş. Dar câtă înfiorare în înspăimântatul gând că pădurea însăşi va acoperi într-o zi cărarea... Paşii pe drum nu vor fi niciodată aceiaşi ca paşii pe cărare. Pe drum îţi aperi comoara. Pe cărare te afunzi, te pierzi, visezi, plângi, răsplângi... (Viata dupa Maria)

Dar cine poate avea o iubire atat de mare?

"Prin orice pot cadea in lumea asta, numai printr-o mare iubire nu. Iar atunci cand iubirii tale i s-ar raspunde cu dispret sau cu indiferenta, cand toti oamenii te-ar abandona si cand singuratatea ta ar fi suprema parasire, toate razele iubirii tale ce n-au putut patrunde in altii ca sa-i lumineze sau sa le faca intunericul mai misterios se vor rasfrange si se vor reintoarce in tine, pentru ca in clipa ultimei parasiri stralucirile lor sa te faca numai lumina si vapaile lor numai caldura. Si atunci intunericul nu va mai fi o atractie irezistibila si nu te vei mai ameti la viziunea prapastiilor si adancimilor. Dar ca sa ajungi la accesul luminii totale, la extazul absolutei splendori, pe culmile si limitele beatitudinii, dematerializat de raze si purificat de seninatati, trebuie sa fi scapat definitiv de dialectica luminii si a intunericului, sa fi ajuns la autonomia absoluta a intaiului termen. Dar cine poate avea o iubire atat de mare?". (Emil Cioran)