Talpi

Nu mai reuşesc să scriu nimic. Poate e sfârşitul sau doar începutul. Am repetat câteva rânduri, dar toate se amestecau şi semănau cu mine. Ca şi cum înlăuntrul meu se schimbă toată anatomia, începe un ireversibil proces de transformare. Ce vietate voi fi? Oare pasăre sau vierme devreme în-fluturit? Braţele căzute pe câmp nu mă vor recunoaşte. Inima a rămas într-un cuib, vor veni femeile-vânător să o sfâşie.
Am luat cu mine doar tălpile de care îmi atârnă genunchii.
E Noaptea Sfântului Andrei. Amuşină lupii pe şira spinării până sus, spre aura cuvintelor. E atât de pustiu că îmi văd trupul niciodată văzut, dinlăuntru spre margine. Din cer până sub pământ. Gol şi umed, aşa cum era de dimineaţă. Acum e Noaptea Sfântului Andrei şi miroase a oameni. Oameni plecaţi cu ei înşişi prin lume. Tălpile le-au rămas la mine, cu genunchii pregătiţi de rugă. Ruga lor. Am şi eu grijă de ceva...

IMNUL DRAGOSTEI

De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt.

Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată.
Cât despre prooroci - se vor desfiinţa; darul limbilor va înceta; ştiinţa se va sfârşi... Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea!

(I Corinteni 13, 1-13)

Parintele Partenie Apostoaie: "Sunteti puternici, dragii mei!", predica la Biserica Vovidenia, Botosani

"Duminica este ziua Invierii, pentru noi, toate aceste trei zile au fost o Inviere prelungita, o bucurie nesfarsita a biruintei asupra necazurilor, asupra grijilor, asupra tuturor greutatilor care au fost, a gandurilor si a necazurilor. Au fost si sunt momente binecuvantate de Dumnenzeu in viata omului, momente care nu se pot sterge. Se pot uita, dar nu se pot sterge din istoria noastra, din sufletul nostru.

O mare bucurie am avut in aceste zile, iata, Maica Domnului se dovedeste a fi inca o data Imparateasa Cerurilor si a Pamantului. Ne-a adunat pe noi in jurul Ei si in jurul sfintilor, prin mijlocirea ei avem aici un fragment din Sfantul Cuvios Ioan Iacob Hozevitul de la Neamt.
Suntem, din acest punct de vedere, foarte bogati. Noi, ortodocsii, suntem atat de bogati! Bogati sufleteste ca ii avem pe sfinti.
Bogatia este inteleasa in multe feluri. Ca si saracia, de altfel. Nu stim daca exista vreun om care sa se poata cataloga in modul cel mai corect, mai obiectiv, bogat sau sarac. E foarte relativa notiunea de bogatie si bogat. E posibil ca si cel care o paine sa fie bogat. Stiu cu certitudine un lucru: un ortodox este extrem de bogat. Ortodoxul o are pe Maica Domnului, are pe sfantul inger pazitor, este pus sub protectia sfintilor, are sfintele moaste ale sfintilor, are Sfanta Cruce, ortodoxul are Sfanta Impartasanie, are Tainele bisericii, ortodoxul, daca a cazut, are Taina Spovedaniei, ortodoxul are rugaciunea bisericii, are familia mare a bisericii, si iata-ne cat de furmos ne prezentam azi, in aceasta biserica!
De aceea suntem bogati. Bineinteles, omul in perioada de criza cauta si o alta bogatie, a lumii acesteia. Dumnezeu nu l-a creat pe om sarac. Saracia nu e de la Dumnezeu, este permisa de Dumnezeu, dar nu creata de Dumnezeu. Saracia este materiala, este un examen pentru noi, cum vom rezista in fata ispitelor. Ca si un student, daca nu avem un examen nu stim cum ne evaluam, nu stim in ce stadiu de pregatire ne aflam.

In aceste zile ne-am rugat pentru sanatate, ca suntem bolnavi, din ce in ce mai bolnavi, si trupeste si sufleteste, indepartarea de Dumnezeu este o boala a sufletului. Ne-am rugat pentru pacea sufletului. Cel mai aprig si amplu razboi, cea mai necrutatoare lupta, o purtam fiecare in inimile noastre, cand vrem sa facem bine si nu iese binele si te lupti cu raul din tine.
Ne-am rugat pentru intelepciune, de multe ori ne trebuie lumina in suflet, si spunem Sf. Grigore Palama: Doamne Iisuse Hristoase, lumineaza intunericul din mintea mea!
Ne-am rugat pentru iertarea pacatelor, sa ne ierte bunul Dumnezeu. La urma urmei, fiecare din noi - si aici este paradoxul in ortodoxie: si eu pentru mine si dvs. pentru dvs., cerem o exceptie de la regula, cerem ca Dumnezeu sa faca cu mine o exceptie. Dumnezeu a spus: niciun pacatos nu va intra in Rai, si totusi eu cer o exceptie de la regula pe care Tu ai dat-o si adu-ma in Rai!
Ne-am rugat pentru copii, pentru cresterea copiilor in Duhul Sfant, pentru reusita la examene, pentru batrani, pentru cei in neputinta, in boli, in necazuri si ispite, pentru bucurie, pentru ca bucuria este o dimensiune sfanta a ortodoxiei. Dumnezeu nu se vrea saraci, nu ne vrea tristi, ne vrea bucurosi si sanatosi!

Mesajul din seara aceasta, in urma acestor 50 de ore petrecute alaturi de Sf. Ioan Iacob, un sfant contemporan noua, un ascet, un calugar erudit si smerit, un credincios intelept: sa va pastrati sanatatea sufleteasca si trupeasca, sa va pastrati curajul si optimismul, pacea interioara, sa nu dati loc stresului, pacatului, intunericului sa intre in fiinta dvs.

Sunteti puternici, dragii mei, impreuna cu Dumnezeu veti birui! Este greu, dar nu imposibil, ajutandu-ne de sfinti suntem biruitori!
Multumesc pentru bucuria de a fi partasi la aceste zile minunate, multumesc Maicii Domnului, sfintilor, tuturor preotilor care s-au ostenit, multumesc dvs., pt ca toti imi sunteti dragi, si asa vreau peste 100 de ani sa va vad in Imparatia lui Dumnezeu!"


(21 noiembrie 2010, predica preotului Partenie  Apostoaie, paroh al Bisericii Vovidenia Botosani, in ziua Intrarii in Biserica a Maicii Domnului. De pe 19 noiembrie pana pe 21 noiembrie, crestinii s-au inchinat la Moastele Sf. Ioan Iacob Hozevitul)

Paganini în trup de fată

Mi-era dor de Paganini! Niccolo Paganini! Mi-era dor, dar nu ma asteptam sa fie atat de frumos. Atat de maiestuos de frumos. O senzatie ciudata, bizara aproape, o ameteala la propriu sufla dinspre scena. Violonista, o fata de 18 ani, a reusit sa taie respiratia publicului, un public numeros (surprinzator!) si in mare parte cunoscator in ale muzicii.
Nu am mai vazut niciodata o asemenea unduire a trupului dupa arcus, o modelare a mainii dupa sunet, deget, incheietura, antebrat, cot, umar... zvacnire dupa zvacnire. O vioara cu trup de fata. Sau invers. Ioana Cristina Goicea. Fiica violonistei Cristina Anghelescu, dupa cum este prezentata oficial... Nu stiu de ce. Ioana pare sa fie violonista, nu fiica mamei sale. M-a impresionat nebunia muzicii, la care ma asteptam, tanguirile viorii, slobozenia arcusului. Paganini nu poate fi interpretat. Nu e un rol. Paganini te inchide, te prinde in trupul viorii, trebuie sa traiesti odata cu el, sa canti si sa vibrezi pana la capat.



Concertul pentru vioara si orchestra nr.1 in re major, op.6, este poate cel mai armonizat ca stare, de la romantism sublim si sfidator la virtuozitate extrema, marca Paganini si numai Paganini!

O seara frumoasa de Filarmonica, un concert sub bagheta dirijorului Mihai Agafita, cu Paganini incadrat de Triptic pentru orchestra, de Adrian Pop, si Simfonia nr. 41, de W.A.Mozart.

Pulbere de inger

Ispita Îngerului. Nevoia de a privi peste umăr. Singurătatea iubirii. Femeia de dincolo, nebunia oraşului toamna, biserica de frunze. Gol. Întuneric în plete, străfulger de inimă. Trădare în hohot, pustiul amiezii. Eşti dar pleci. Aşteptare. Niciodată aici, totdeauna acolo. Părăsire. Pământ lipit de ochi, umbră şi umblet. Pleci. Iar. Se închide cărarea. În pelerina asta nu te recunosc, ţi-au căzut aripile sub scări. Pulbere de înger. Cu bine. 

E mult de spus

Eşti pregătit să primeşti Darul Iertării? Te rogi, plângi, cauţi, străbaţi, adulmeci, pătrunzi, fugi, te împiedici, te ridici, iar plângi, nu mai cauţi, te rogi. Ce faci cu iertarea? Ce faci cu o comoară pentru care nu ai fost pregătit? O distrugi, o lepezi, o îngrijeşti? Ştii să faci toate astea de-odată şi pentru totdeauna? În câtă vreme te vei găsi pe calea dindărăt? Câtă suferinţă mai ai în tine? Cât de repede ai uitat? Până unde crezi că ajungi aşa, preaplin de Iertare şi gol de suferinţă? Poate că nu Iertarea este cea care ne împlineşte, ci drumul până la ea. Frumos a vorbit Părintele astă seară.

(Mă întrebi de unde vin curajul şi atitudinea. Nu din iertare. Nici dintr-un nejustificat spirit al dreptăţii sau vreo luciditate perfidă şi deseori logic amăgitoare. Este vorba despre o stare de dincolo, care nu ţine de vremuri sau întâmplări. Dar vom vorbi despre asta. Este mult şi frumos de spus. Noapte bună, îngere!).  

"Sfintii ingeri asculta unii de altii, cei mai de jos de cei mai de sus si toti de Dumnezeu"

Sfintii ingeri nu se barfesc, nu se razvratesc, nu se manie, traiesc in buna randuiala. La fel si noi, sa nu ne mancam cinstea unul altuia, sa avem rabdare in toate ispitele, sa fugim de tulburare, de manie, de cearta, de pofte si patimi trupesti. Sa traim ca fratii, in dragoste unii cu altii, ca suntem fiii Tatalui ceresc.
Sfintii ingeri asculta unii de altii, cei mai de jos de cei mai de sus si toti de Dumnezeu. La fel si noi sa ascultam de mai-marii nostri, de parintii care ne-au nascut, de cei ce ne invata si ne ajuta la mantuire. Sa ascultam si de glasul constiintei cind ne mustra pentru pacate, cand ne trimite la biserica, la spovedanie si la cele bune. Sa ascultam si de ingerii nostri pazitori. Sa nu-i mai intristam cu tot felul de pacate. Sfintii ingeri se bucura de mantuirea noastra (Luca 15, 10), ajuta la indreptarea noastra si plang cand noi pacatuim sau suntem aruncati in gheena. La fel si noi sa facem. Sa ne bucuram pentru sporul aproapelui si sa plangem pentru caderea lui. Sa dam sfat celui ce are nevoie de el. Sa nu mintim pe nimeni. Sa indemnam si pe altii la pocainta, la biserica, la post si rugaciune.
De vom trai in armonie, in iubire, in viata curata si in rugaciune, vom imita pe ingeri si vom deveni crestini adevarati, iar Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil ne vor acoperi cu acoperamantul aripilor lor cele ingeresti de tot raul si primejdia.

Sa rugam, deci, pe sfintii ingeri si Arhangheli Mihail si Gavriil sa ne fie ajutatori in viata si izbavitori de duhurile cele rele, iar inaintea Tatalui ceresc calzi rugatori pentru mantuirea sufletelor noastre. Amin.

Parintele Ilie Cleopa

Despre ADRIAN PAUNESCU numai de bine. Dar despre noi?!

Jigodismul românesc se hrăneşte cu suflete de morţi. O sila mai mare decât aceasta trăită în zilele înălţării la Cer a poetului Adrian Păunescu nu am simţit. Scriitori care până ieri il priveau pe Păunescu din înaltul odiosului lor orgoliu literar, care făceau spume la gură numindu-l “grohăitor” şi alte meschine vorbe, vin astăzi şi îşi plâng peniţele mizere: L-am iubit pe Păunescu!
Tot poporul îşi cinsteşte Poetul! Bună treabă. Şi creştinească, şi de bun simţ. Dar, Dumnezeule, aşa de mult mi-aş fi dorit să aud aceste poveşti spuse cu lacrimi măcar câteva luni mai devreme. Să ştiu atunci că tu, poete, artist, om mare şi om simplu, călător sau pustnic, bolnav sau bine trăitor, îl cinsteşti pe el, nebunul anilor grei, nestăpânitul în tot şi în toate. Dar aflu azi şi altele: că fosta-i soţie, delicata şi frumoasa întru poezie Constanţa Buzea scria demult, în urmă cu zeci de ani, despre greul vieţii sale cu tatăl copiilor săi, Adrian Păunescu. De când interesează ACUM zilele şi noptile a doi soţi, tineri şi orgolioşi poeţi? Urâtă treabă. Se ştie, poetul, pentru a-şi fi comod sieşi şi scrierii sale, devine incomod tuturor. Chiar groaznic de incomod. Doar timpul măsoară egoismul poetului şi încrâncenarea poeziei sale.
În urmă cu doi ani murea Cezar Ivănescu şi oficialii (aceeaşi de azi, de ieri şi de totdeauna) nu au primit trupul scriitorului în sediul Uniunii Scriitorilor, nici în Muzeul Literaturii. Motivul: aceste instituţii nu sunt capele! Atunci, printre puţinii care au scris, s-au implicat şi şi-au manifestat indignarea a fost Adrian Păunescu. La moartea lui Cezar Ivănescu televiziunile au tăcut, cu gura strâmbă de ură. Securiştii şi-au râs în barbă. Astăzi, trupul spre Cer al lui Adrian Păunescu se odihneşte la Uniunea Scriitorilor, aşa cum s-a întâmplat cu mulţi scriitori ai României şi înainte şi după Cezar Ivănescu.
Într-o generozitate înduioşătoare a mai-marilor, poporul acesta nebun de Păunescu, iubitor de cultură, dornic de poezie, are voie astăzi să îşi cinstească poetul. Este o presiune populară asupra mediei, asupra şefilor statului, pe care media şi şefii statului o manipulează fantastic. Poate că era genul de manifestare care i-ar fi plăcut poetului. În mod cert nu şi familiei sale, care a trăit într-o exemplară discreţie gloria eroului lor în viaţă şi în moarte.
Domnilor de dincolo de sticlă, de dincolo de suflet şi de deasupra tuturor, cine vă dă dreptul să ne selectaţi poeţii? Cu nimic mai mic, chiar cu mult mai mare, era Cezar Ivănescu! În literatura română, nu voi, trăncănitorii de vorbe , faceţi istoria acestei ţări, ci valoarea şi timpul care va să cearnă. Muriţi-vă egal poeţii, trăiţi-vă responsabil valorile, asumaţi-vă corect contemporanii, cu bunele şi relele lor. În rest, moartea unui om vorbeşte doar despre cei care rămân.

Despre Poet, numai de bine. Dar iubirile vin târziu, tovarăşi, prea târziu. Uneori e nevoie de tăcere.

Femeia-drum, Femeia-cărare...


Există femeia-drum şi femeia-cărare. Cu femeia-drum pietruieşti, construieşti, faci dig de apărare, parazăpezi şi şanţuri de scurgere. Cu femeia-drum zideşti continuu, spre a apăra ce ai, spre a nu pierde calea. Teama de eşec, de singurătate, de prăbuşire...

Femeia-cărare e plină de surprize, umbre şi lumini, codru şi luminiş. Dar câtă înfiorare în înspăimântatul gând că pădurea însăşi va acoperi într-o zi cărarea... Paşii pe drum nu vor fi niciodată aceiaşi ca paşii pe cărare. Pe drum îţi aperi comoara. Pe cărare te afunzi, te pierzi, visezi, plângi, răsplângi... (Viata dupa Maria)

Dar cine poate avea o iubire atat de mare?

"Prin orice pot cadea in lumea asta, numai printr-o mare iubire nu. Iar atunci cand iubirii tale i s-ar raspunde cu dispret sau cu indiferenta, cand toti oamenii te-ar abandona si cand singuratatea ta ar fi suprema parasire, toate razele iubirii tale ce n-au putut patrunde in altii ca sa-i lumineze sau sa le faca intunericul mai misterios se vor rasfrange si se vor reintoarce in tine, pentru ca in clipa ultimei parasiri stralucirile lor sa te faca numai lumina si vapaile lor numai caldura. Si atunci intunericul nu va mai fi o atractie irezistibila si nu te vei mai ameti la viziunea prapastiilor si adancimilor. Dar ca sa ajungi la accesul luminii totale, la extazul absolutei splendori, pe culmile si limitele beatitudinii, dematerializat de raze si purificat de seninatati, trebuie sa fi scapat definitiv de dialectica luminii si a intunericului, sa fi ajuns la autonomia absoluta a intaiului termen. Dar cine poate avea o iubire atat de mare?". (Emil Cioran)

Evgheni Vodolazkin - LAUR. "Calea ta e grea, căci istoria dragostei tale abia începe"

"Laur" poate fi deopotrivă cartea vindecătorilor și a celor vindecați. "Laur" poate fi, asemenea, cartea inițierii. Î...