luni, 27 decembrie 2010

VASILE VOICULESCU - Te astept: intra

Doamne, inima nu mi-e bună de nici o treabă,
Prea am ţinut-o-n piept numai podoabă!...
N-am pus-o la lucru, n-am dat-o la şcoală;
Am cruţat-o...şi mi-a rămas nepricepută, goală.
Am crescut-o mai rău ca pe prinţese:
Nu stăruie-n nimic, nu coase, nu ţese.
Voinică, se plânge că oboseşte-ndată:
Inimă fără de rost, inimă răsfăţată.
Credeam că aşa trebuie: poeţii
Să-şi poarte inima mai presus de greul vieţii!
Dar iată, acum mi-e plină de toane si nazuri,
Stă numai de dragoste, îmi face doar necazuri.
Sare, s-aprinde, o apucă atacuri
Ca nu-i dau raiul, scări la cer, punţi peste veacuri!
...Doamne, eu nu mai izbutesc s-o îndrept.
Numai singur Tu de-acum poţi...Te aştept.
Intră, Doamne, acolo, la ea în piept.

 
(duminica, 4 noiembrie 1956)

duminică, 26 decembrie 2010

De Craciun, despre Cruce

Intre Verticala si Orizontala, Crucea imparte Oamenii in talharii de-a dreapta si de-a stanga lui Hristos.

Minunea e pe jumatate infaptuita: esti pe Cruce, langa Hristos! Trebuie doar sa alegi calea plecarii: a talharului care ii spune lui Iisus "pomeneste-ma, Doamne, intru Imparatia Ta", sau a celui neincrezator, neputincios? Amandoi se mantuiesc, fie si numai prin bratele lui Hristos. Amandoi se definesc prin suferinta suprema.
Spunem adeseori ca trebuie sa ne ducem Crucea, dar suntem pregatiti sa fim noi insine Cruce, sa fim brate ale lui Hristos?

Cum am putut sa decadem atat de mult, atat de primejdios si sa nu ne mai recunoastem?

Privind candela de dimineata, mi-a venit in minte cat de generos a fost crestinismul cu noi daruindu-ne impartasania cu lumina. O candela care poate avea darul de a arde chinuri sufletesti si de a lumina bucuriile credintei. O flacara care arde si lumineaza. Purifica si crestineaza. Zilnic, clipa de clipa, vesnicie cu vesnicie.
La fel, o Cruce care desparte si imparte este aceeasi Cruce care aduna, reuneste. Dumnezeu a daruit omului puterea de a aduna bratele in imbratisare sau de a le rasfira in minunea daruirii.
Crucea ne aduna, depinde de noi care dintre talhari vom fi in clipa ultima.

Avem in istoria poporului nostru cea mai luminoasa perioada, plina de sfinti, marturisitori si martiri. Unii dintre ei exista inca, ne dojenesc rareori, mai mult se roaga in tristete pentru netradarea sufletului nostru. Suntem atat de aproape de o istorie fantastica a neamului nostru si nu constientizam, nu indraznim, nu purcedem la drum, desi avem sub talpi carari cu urme inca proaspete.

sâmbătă, 25 decembrie 2010

Un Ceahlau de mamaliga...

Grigore Caraza povesteste de la Aiud: "Pe la sfarsitul lunii august 1950, cand se incheia un an in regim de exterminare prin infometare, frig si boala, ma ridicam foarte greu de pe dusumea. Fortele imi erau sleite, picioarele nu mai aveau stabilitate, mi se intuneca in fata ochilor si ameteam". Foamea a devenit obsesiva. Visa cum manca metri de carnati si omleta o facea intr-un cazan mare. Cand trecea plantonul ca sa distribuie mancarea, visa ca ridica hardaul de vreo 50 kilograme cu mancare si ca il pune la gura ca sa inghita tot continutul. Intr-o noapte a visat ca Ceahlaul era din mamaliga. Infometat, a mancat toata noaptea din Ceahlau fara sa se sature. Dimineata s-a trezit cu o balta de saliva ce-i cursese din gura.


Din Monitorul de Neamt: 21 de ani de temnita, plus 2 ani domiciliu fortat în Bãrãgan. A intrat în temnitã de la vîrsta 20 de ani si a fost eliberat definitiv la vîrsta de 48 de ani. Dupã eliberare, în vara lui 1977, a revenit în vizitã în satul natal, Poiana Teiului. Casa i-a fost dãrîmatã cu ocazia strãmutãrilor prilejuite de construirea barajului dela Bicaz. A mai gãsit doar douã trepte de la intrarea în casã. S-a asezat pe ele, a privit pãdurea din jur, Ceahlãul, a început sã plîngã... Viata sa, tineretea sa, s-au irosit în temnitele de la Piatra-Neamt, Bacãu, Galata-Iasi, Vãcãresti, Jilava, Tg. Ocna, Aiud. Numai la Aiud a suferit 18 ani, din care în zarcã, 8 ani. În aceste închisori a avut ca profesori mari personalitãti ale neamului românesc: Petre Tutea, Istrate Micescu, Nichifor Crainic, Radu Gyr, Ion Petrovici, D. Stãniloaie s. a. Printre camarazii sãi de suferintã amintim pe Iustin Pîrvu, Dumitru Bejan, Puiu Atanasiu, Filaret Gãmãlãu, M. Lungianu, Paulin Clapon s. a. A rezistat cumplitelor reeducãri organizate în temnitele de la Aiud în perioada 1960-1964, activitate condusã de colonelul de securiate Gh. Crãciun, comandantul închisorii.

sâmbătă, 18 decembrie 2010

Un bibliotecar

Ieromonah Hrisostom Filipescu, bibliotecarul Manastirii Secu.

miercuri, 15 decembrie 2010

SCUT. Un poem de Emil Botta

Iubirea ma apara,

de aceea port
fruntea sus, in exil printre oameni.
Cand ziua decade si cand, spre apus,
Cumpana linistita se-nclina,
o, atuncea, de sus,
primesc o tristete senina.

Ochii mei in extaz ratacesc
spre adancul fantanii unde stelele scapara.
O, de al stelelor dor ma topesc
si m-as duce la ele,
dar Iubirea ma apara.

Cu graiuri nebune ma cheama,
in lunci, cantatoare Undine.
Si cand sa le ajung, Piaza Rea
ma trage la dansa : la mine, la mine !
Dar ma insoteste acel Cineva,
Iubirea, pururi cu mine.

(“Pe-o gura de rai “, 1943)

duminică, 12 decembrie 2010

Suferinta ca dor

Ca şi fericirea, suferinţa este egoistă sau împărtăşită. O fericire trăită în inchiderea inimii este aceeaşi cu o suferinţă intimă, ascunsă, măcinătoare de suflet. O suferinţă împărtăşită, recunoscută, mărturisită, devine una cu aproapele, are sens.
E grea şi tămăduitoare suferinţa. Dar trăită în duh poate deveni o şansă de urcuş, de înălţare spirituală. Starea limită a suferinţei ne ajută să conştientizăm condiţia noastră umană.
Suferinţa trupească este, din păcate, o formă avansată a răului sufletesc, o alungire a suferinţei inimii. Dar dacă cele două forme se unesc, se întregesc şi se tămăduiesc reciproc înseamnă că dăm sens durerii.
"Să luptăm cu arme omeneşti, dar putem da sens suferinţei noastre. Atunci când am înţeles acest lucru, anii de închisoare au trecut ca o singură zi", mărturiseşte parintele Calciu Dumitreasa.
E extraordinar cum suferinţa, odată trecută în trup, deschide taina dragostei. Minunea creştinismului nu constă în îndepărtarea durerii, ci în tămăduirea prin suferinţă. Ne place să identificăm iubirea cu suferinţa dacă ea, iubirea, nu ne e împărtăşită. De câte ori avem curajul de a da suferinţei nume de fericire, de iubire, de dor?

sâmbătă, 11 decembrie 2010

Un stat degeaba intr-o societate de consum

Nu putem fi nici mai săraci nici mai bogaţi decât noi înşine ne vom sărăci sau îmbogăţi. La fel cum nu putem deveni nici mai buni nici mai răi decât noi înşine ne vom îmbunătăţi spiritual sau sufleteşte înrăi. Societatea de consum capătă nuanţe înspăimântătoare atâta vreme cât ea, societatea, îşi devorează propriul cetăţean pâna la a-i modifica structura umană.
"Statul e unde sinuciderea pe îndelete a tuturora se numeşte viaţă", spune Friedrich Nietzche. Un stat care, iată, nu îşi mai asumă destinul cetăţeanului, dezicându-se la modul cel mai nefiresc de fiinţa umană, dar fidel până la absurd sistemului pe care l-a creat cu ajutorul fiinţei umane.
Din Homo Sapiens, Homo Ludens, Homo Religiosus, omul contemporan a devenit "consumator", un produs al societăţii pe care el însuşi a construit-o. Statul constrânge, în timp ce societatea eliberează, modelează şi creeză modele umane noi, adaptate realităţii contemporane. O societate care îşi selectează nemilos membrii în funcţie de consumul de Cola, Mc Donald’s, telefoane şi acareturi moderne nu mai este o societate sănătoasă, ci o dictatură a consumului. Ierarhizarea cetăţeanului în societate nu se mai face după criterii intelectuale, capacităţi profesionale, artistice, umane. Omul nu mai este de mult de natură divină, ci un produs pe bandă al societăţii de consum, o rotiţă în marele angrenaj universal.
Un stat care îşi ignoră proprii cetăţeni îndesând bani în buzunarele de la Mediu şi Securitate, dar sărăceşte Educaţia şi Sănătatea este un stat bolnav. Un om educat nu va fi niciodată uşor de manipulat, un om sănătos fizic şi psihic nu va deveni dependent de o structură statală, indiferent cât de bun manipulator ar fi Conducătorul. Curios cum, într-o atât de dezvoltată societate, în care mediul virtual oferă posibilităţi nelimitate de informaţie, cetăţenii sunt tot mai puţin interesaţi de cărţi şi tot mai puţin capabili de a discerne informaţiile.
Într-o lume a reclamelor, a indicaţiilor precise, a confortului absolut, a mediei care încurajează egoismul fără scrupule (Eu merit, eu decid, eu votez, eu am dreptul), umanismul riscă să devină el însuşi o formă a consumismului, atâta vreme cât cetăţeanul este sensibil "la pachet", atunci când i se oferă o poveste îmbrăcată în reclame, iar gestul frumos va deveni, la rândul său, un subiect de presă. Asta în timp ce alături, în casa vecină sau pe strada noastră se zbat în viaţă oameni simpli, suferinzi şi nebăgaţi în seamă. Pentru că societatea de consum are nevoie de "poveşti", pentru că povestea atrage reclama, reclama înseamnă bani, banii asigură puterea. De la "vreau să fiu cunoscut pentru ceea ce fac", am ajuns astăzi la "nu fac decât dacă se află că am făcut"!
O hârtie adunată de pe stradă, un copac plantat sau un câine hrănit nu are haz fără "mediatizare". Conceptele creştine (nu ştie stânga ce face dreapta, spuneau bunicii noştri) înseamnă astăzi lipsă de strategie.
Nu este atât de târziu pe cât ne place să credem. Avem şansa de a privi în jur şi de a găsi încă în viaţă, alături de noi, uriaşi ai spiritului. Avem şansa de a deschide cărţi în care aflăm că omul este o fiinţă umană inteligentă.
Societatea de consum poate trăi şi prin ea însăşi, fără aportul nostru. Consumismul are o imensă capacitate de adaptare. Este posibil ca ea, societatea de consum, să fie nevoită să schimbe regulile, să promoveze valoarea şi să se recunoască învinsă. Sunt om, deci exist, exist, deci consum. Nimic rău până aici, cu condiţia ca, într-o societate sănătoasă, să decid eu ce vreau să consum!

vineri, 10 decembrie 2010

Artisti intr-un oras in care nu se intampla nimic

Bănuiam nebunia care avea să se întâmple. Există oameni care ştiu să facă bani, există alţi oameni care oferă bani, şi mai există ei, artiştii. Artiştii care traiesc veşnic nefericirea de a nu fi recunoscuţi la ei acasă.

Reţeta este un afiş îndrăzneţ şi o manipulare grosolană, la limita legalităţii. Şi succesul este garantat. Orchestra Johann Strauss Spirit, concertul Crăciun Vienez şi un repertoriu strălucitor. Cât de bine au fost folosite aceste cuvinte: orchestră, Johann Strauss, Crăciun, Viena... Bomboana de pe tort: dirijorul Daniil Zaharov, din Sankt Petersburg. Nimeni nu a auzit de el, dar sună bine, nu? Iar şampania, artificiile şi restul, tot pe afiş: On the Beautiful Blue Danube, Emperor Waltz, Wiener Blut, Tales from the, Vienna Woods, Wine, Women and Song, Radetzky March, Pizzicato Polka, The Bat.
Un spectacol plăcut, dar extrem de dezarmonizat din toate punctele de vedere, slab profesional, neplăcut ca tehnică, dezechilibrat estetic. Nimic din ceea ce un spectator aştepta citind un afiş atât de pretenţios ca informaţie. Preţul: 50 de lei.
O orchestră cu 14 instrumentişti (80% viori), un dirijor şi 10 microfoane. Un spectacol cu prea puţine momente reuşite. Un concert în care trăieşti nebunia de a asista la microfonie de... nai! Vals urmat de un moment la limita kitsch-ului, în care o membră a orchestrei, într-un mini de cabaret şi cu o pălărie ordinară, cântă jazz, simfonii cu acordeon, momente de virtuozitate... folclorică şi, culmea, aplauze! Pesonal, am mai avut parte şi de o imagine total dezagreabila: bichinii pe care ii poartă vioara I. Ghinionul meu!

De ce am scris aceste rânduri? Pentru că, acolo fiind şi tot acolo îndurerându-mă, m-am gândit că merităm ceva cam aşa: nişte oameni să facă un afiş maaare, sclipitor şi în mare măsură corect, dar răsunător. Vom plăti 100 de lei biletul pentru că, în orăşelul acesta mic, în care parcă nimic nu se întâmplă, totul se trece, nu poţi rata un asemenea afiş. Să mergem la concert, unde vom asculta – sunt absolut sigură – muzică adevărată, magică. Să aplaudăm, să aruncăm cu flori, să fim fericiţi că în orăşelul acesta mic în sfârşit s-a întâmplat ceva. Şi la final, la bis, să dăm jos măştile şi să privim cum pe scenă ne aruncă florile înapoi ei, artiştii noştri: instrumentiştii Filarmonicii Botoşani! Pe care nu vrem să îi vedem altfel pentru că nu au afiş amăgitor şi preţ de case mari. Ei, aceşti artişti ai noştri, sunt excepţionali. Dar, spre ghinionul lor, sunt artişti într-un oraş în care niciodată nu se întâmplă nimic... Au salarii mici şi o sală infectă. Uneori cântă în semi-obscur, alteori cu gâtul ingheţat. Aş vrea să ne păcălească într-o zi, să ne minunăm şi să aplaudăm şi ei să ne arunce înapoi florile şi aplauzele. E urât, e chinuitor gândul, dar cred că astă-seară mi-au dat lacrimile gândindu-mă la ei. Lacrimi de ciudă, de milă de noi. Atâta tot. Pur şi simplu trebuia să scriu aceste rânduri.

luni, 6 decembrie 2010

Zborul ne-zburat

Degeaba zbori dacă aripa nu ţi se prinde de suflet, ci numai de trup. Îngereşti printre oameni dar crezi că poţi cuceri văzduhul...
Există o înălţime a inimii pe care nu o vei putea cuceri niciodată, nici măcar cu un milion de aripi. Adâncimea unui suflet, neştiutoare zburătoare, nu înseamnă să te afunzi, ci să te înalţi, să te cutremuri! Ştii tu oare cum se pierd vulturii de lume?
Ştii câtă ignoranţă şi nemilostenie zace într-un zbor frânt? Ai încercat vreodată un mers fără talpă, doar cu vârful aripii? Câtă schilodenie şi chin, câtă păgânătate într-un târâit de aripă... Câte întrebări, atâtea fără-răspunsuri...
Dumnezeu ţi-a dat aripi, dar tu nu ţi-ai dăruit nimic. Cred că nici măcar nu exişti.

Marturia Parintelui Iustin Parvu despre Parintele Ilie Lacatusu

Parintele Ilie Lacatusu s-a nascut la data de 6 decembrie 1909, in satul Crapaturile, judetul Valcea. Parintele Ilie a trait 74 de ani, adormind in Domnul la data de 22 iulie 1983. Ilie Lacatusu este un preot ce a slujit in marea perioada de prigoana crestina, in vremea comunistilor, pentru viata si faptele sale el fiind acuzat de regim si inchis ca detinut politic.
Trupul parintelui Ilie Lacatusu a fost inmormantat in Cimitirul Adormirea Maicii Domnului, din Bucuresti. Aici, familia sa detinea o cripta. Trupul neinsufletit al parintelui nu a fost imbalsamat, canoanele Bisericii interzicand acest lucru, mai ales preotilor.

In luna septembrie a anului 1998, sotia lui va adormi si ea in Domnul. Urmasii au tinut minte dorinta parintelui, motiv pentru care ei au sapat in acelasi loc, spre a o inmormanta. In ziua de 29 septembrie 1998, la exact 15 ani de la trecerea la Domnul a parintelui, trupul sau a fost gasit neschimbat, neputrezit si frumos mirositor. Trupul parintelui indeplineste conditiile sfintelor moaste: nestricacios, frumos mirositor, uscat si usor, pielea de culoarea alunului, pastrandu-si dimensiunile si aspectul. Iar viata lui este si ea temei sfant.

Marturia Parintelui Iustin Parvu despre Parintele Ilie Lacatusu

Alaturi de Parintele Ilie Lacatusu am stat 4 ani la Periprava, in Delta. El s-a remarcat, in general, prin interiorizarea lui puternica si prin tacere; rar il auzeai vorbind ceva, si atunci cand o facea, era foarte important ceea ce spunea, de cele mai multe ori ne indemna sa ne rugam atunci cand eram in vreo primejdie.
Despre acest om pot sa spun ca avea cu adevarat darul smereniei. Cauta tot timpul sa nu iasa in evidenta cu ceva, facea pe neisemnatul. Imi amintesc de o intamplare minunata din Delta, cand Parintele Ilie a jucat un rol foarte important.
In data de 30 ianuarie, ne-au trimis in colonie, la Canal, la taiat de stuf. Va dati seama ce insemna lucrul acesta pe un frig de iarna? Moarte curata. Eram toti inspaimantati, mai ales ca ii vazusem si pe caraliii nostri cu mitraliera, vreo patru mitraliere. Probabil asteptau sa ne execute, crezand ca vom refuza comanda. Era o deschidere acolo, de apa, de vreo patruzeci de hectare si stuful era tocmai in adancime.
Toti am inceput sa murmuram si nu prea aveam de gand sa intram in apa. Ne-au ordonat sa intram si sa scoatem cate doi snopi. Pentru cine faceam noi astea? Nu avea niciun sens. Mai, si cum sa intri in apa? Calci te duci intr-o stioalna, nu te mai scoate nimeni de acolo. Am ezitat la inceput.
Dar Parintele Ilie a avut un cuvant foarte ferm si ne-a imbarbatat pe toti: „Mai, intram pentru ca astia is pusi pe gand rau; astia trag in noi. Sa intram in apa, ca Maica Domnului si Sfintii Trei Ierarhi ne vor scoate nevatamati.”
Mai, si am intrat. Am ajuns acolo, pana la barbie am intrat in apa. Am taiat frumos snopi. Si ne miram cu totii ca lucram ca pe uscat. Unii pana la piept, unii pana la gat, unii in sfarsit pana la jumatate, cum ne-a prins locul pe fiecare acolo. Si am scos. Am mers vreo trei ore in apa, si am scos la mal cei doi snopi. Dar nu era numai asa ca-l tai cu frunze, trebuia frumos, curatat, masurat, pus la dimensiune si era un ger de -30° afara, gheata groasa de 20-25 cm, incat vedea nufarul galben inflorit sub gheata. Sus ne insoteau niste pasari, care ne-au urmarit in tot acest timp si dedesubt florile de sub gheata.
Ei bine, eram cu totii nevatamati si uzi. Curgea apa de pe noi. Mare minune a fost atunci. Ca dimineata, cand am intrat noi era ceata, nori si rece, asa te prindea la oase. Si dintr-odata a aparut soarele, mai baieti, s-a luminat de ziua. Era o caldura, de se minunau si caraliii. Ne-am dezbracat si s-au uscat hainele ca la cea mai fierbinte soba, asa aburi ieseau din toate. Ne-am incaltat, ne-am imbracat si hai la colonie.
Si asa Maica Domnului si Sfintii Trei Ierarhi au fost cu noi si ne-au ajutat, chiar in ziua de 30 ianuarie. Si va spun ca nu s-a intamplat sa fie nici un bolnav, nici un internat, n-o fost nimic. Si aceasta datorita rugaciunilor Parintelui Ilie, ca altfel cred ca eram cu totii morti.