Vorbe şi fapte: Pentru ce ne trăim!

Adevărata moştenire pe care o lăsăm lumii în care trăim nu se măsoară în cantitatea averii materiale, ci în ceea ce am sădit în vieţile oamenilor cu care am interferat.

La fel de importantă este şi încărcătura negativă pe care o transmitem celorlalţi. Şi nu întotdeauna partea negativă se manifestă prin violenţă, abuzuri, ură, orgoliu sau încrâncenare, ci şi prin ataşament exagerat faţă de o altă fiinţă, dependenţa pe care o dezvoltăm în sufletul altora faţă de propria noastră persoană.
Orice patimă - dor, iubire, credinţă oarbă - te îndepărtează de la adevărata menire chiar înainte să ajungi să îţi defineşti rostul trecerii prin viaţă. Puţini dintre noi sunt făcuţi să poată duce cinci talanţi, cei mai mulţi primim unul şi, de un timp, aproape toţi ne grăbim să îl îngropăm.

Evoluţia este o atitudine individuală, intimă şi bine definită atunci când menirea are întâietate în faţa supravieţuirii. Sistemul actual dezvoltă în individ noţiunea de ego, fără însă a determina conştientizarea a ceea ce înseamnă datorie faţă de aproapele, faţă de societate şi, de ce nu, faţă de tine însuţi ca om. De la o societate de consum la una productivă - chiar şi spiritual - drumul este extrem de abrupt şi deseori periculos fără asumarea fiecărui gest pe care îl facem.

Lipsa de educaţie, lenea intelectuală, consumul scandalos şi fără scupule şi absenţa iubirii sunt cele mai aprige arme cu care ne învingem singuri. Nu ne mai raportăm la propria noastră condiţie, ci la nivelul de trai al celor care - poate - sunt parte a unui experiment reuşit: civilizaţie în suprapondere, fără susţinere afectivă, reguli devenite legi, solidaritate doar cu voia şi binecuvântarea sistemului.

M-au marcat profund câteva întâmplări trăite de oameni în momente crâncene:

Un deţinut primeşte o pedeapsă cu bătaia. Omul era îngrozitor de slab, nu ar fi suportat nicio palmă, darămite o bătaie la tălpi sau lovituri care rupeau carnea de pe trup. Atunci un coleg de suferinţă strigă: Bate-mă pe mine în locul lui! A fost bătut în locul aceluia. S-a întors în celulă cu capul tumefiat, ochii nu i se mai vedeau. A fost aruncat jos, un maldăr de carne. Dar era liniştit şi cu inima caldă: îşi salvase, în mod sigur, colegul de la moarte!

Filosoful Mircea Vulcănescu, închis la carceră, unde câteva zeci de deţinuţi erau nevoiţi să stea într-o celulă întunecoasă, cu mâzgă şi nămol rece, fără ferestre, s-a întins pe jos şi le-a spus celor tineri să se aşeze pe el, pentru a-şi salva măcar ei zilele. Mircea Vulcănescu s-a îmbolnăvit atunci si a murit, nu înainte de le spune celor de faţă: Să nu mă răzbunaţi!

La Canal. Munca de salahori, pe arşiţă, ploaie sau zăpadă. Unul se trezeşte dimineaţa cu perna plină de sânge. "Ai lipsă de calciu", îi spune alt deţinut. Peste câteva zile, cel care îi pusese "diagnosticul" cere să fie luat în echipa de voluntari care muncea în stufărişul Bălţii. Pleca dimineaţa, ajungea seara zdrobit de efort. După un timp, le prezintă tuturor preţioasa recoltă: într-o cârpă murdară strânsese coji de ou, bucăţi una cu penele, de prin cuiburile în care păsările îşi clociseră puii. "Uite, ţi-am adus calciul", zice. La vederea cojilor în două cu pene şi sânge de la puii iviţi în grabă, omul nostru se ridică şi refuză să bage în gură asemenea grozăvenie. Zilele se scurg şi, odată, întreabă acela: "Ia spune, mai murdăreşti perna de sânge?". "Nu", e răspunsul, "de un timp nu mai am nimic". "Pai înseamnă că au fost bune cojile alea". M-a înduioşat profund povestea asta. Într-un Iad cum a fost cel de la canal, un om se oferă voluntar într-o echipa de muncă (nu că altfel nu ar fi muncit din greu!!), iar apoi, zile în şir, pisează pe ascuns cojile de ouă, le strecoară în blidul de mâncare şi aşteaptă senin ca celălalt să se înzdrăvenească.


Poveşti simple. Dar nu de puţine ori mi-am pus întrebări. Mă văd în măcar una dintre aceste situaţii? Vorba devine faptă sau trăieşte doar orgoliul cuvântului rostit?

Domnul sef de cultura...

In urma cu doi ani si jumatate, un sef peste Cultura isi dovedea peste masura incapabilitatea in a gestiona un domeniu care pare, la prima vedere si la infinita auzire, un fel de aflare in treaba... romaneasca. Omul raspundea cu imbecila inconstienta, la intrebarea unui reporter care ii cerea sa explice de ce la restaurarea unui monument de secol XIX (o capela care figureaza pe Lista oficiala a Monumentelor Istorice - ceea ce inseamna ca se substituie legilor stricte de administrare, renovare, patrimoniu etc.) s-au folosit ferestre si usa de termopan. Raspunsul a fost naucitor: "Mortii tot morti raman, degeaba mai facem autopsie! Noi am efectuat controale, dar suta la suta nu poti interveni, pentru ca nu ai o bagheta magica, sa ii convingi pe oameni sa apeleze la un specialist!".

Domnul sef ignora faptul ca acea capela se afla chiar in coasta orasului, daca se iteste mai acatarii din birou ii vede acoperisul mandru si stralucitor - pentru ca intre timp a fost acoperit cu o tabla nou-nouta, sa reflecte in zarile portocalii marile realizari ale cincinalului progresist. Si apoi, domnule sef de Cultura, de cand o institutie a statului, cu responsabilitate enorma in administrarea patrimoniului unei tari, trebuie sa "convinga oamenii sa apeleze la specialisti"?? Nu exista legi, sanctiuni, impuneri, suprapuneri ale autoritatii peste gusturile si placerile omului, daca imobilul - in speta este vorba despre o capela, deci lacas de cult! - este inscris pe Lista Monumentelor Istorice??

Domnul sef de atunci este sef si acum, chiar daca intre atunci si acum scaunul a mai fost invartit de o doamna, si ea jucausa, fermecatoare si (in)cantatoare in sfanta-i nestiinta... Partidul a dat de pamant cu inocenta feminina (mai ales ca era si de alta culoare... in obraji) si, intr-un victorios asalt, patalamat la Capitala, Domnul sef s-a intors unde ii era locul: la Cultura fara de care nu putea trai!

Mi-am reamintit in aceste zile intamplarea din urma cu doi ani si jumatate. Astazi, domnul sef este suparat ca, de Ziua Culturii Nationale, sarbatorita la Botosani pe 15 ianuarie, nimeni nu l-a bagat in seama pe secretarul de stat venit sa ii stearga rusinea ministrului Culturii. Care ministru se afla si el in treaba, dar nu romaneasca, ci... ungureasca, pierdut prin maghiarime, incurcat in nabadaioase probleme electorale. In trecere pe la minister a aruncat in graba niste maruntis spre Botosani (din cei 30.000 de euro din buzunar), mai intai 300 de milioane lei vechi, care apoi au ramas 120 de milioane. Tot ca maruntis, il trimite pe romanul Timis in Moldova, sol de pace cu discurs in bat.

Apoi, vezi matale, noi fara ministru si secretar de stat am tot rostit din Eminescu... de pe la Caramitru inainte si incoace. Nu era nevoie de atata deranj...

Dar aflu ca domnul sef la Cultura este napadit de o mare tristete: oamenii nu constientizeaza ce inseamna sa ai la o asemenea manifestare un ditamai ministru secretar de stat!!! Sunteti rai, rai, rai!!!, striga domnul sef. NU meritati nimic!!! Ati primit niste maruntis si un secretar de stat si tot nu va ajunge!

Cam asa e, domnule sef! Dar stii vorba de demult: Pe oameni nu poti sa ii convingi sa apeleze la specialisti! Unii se simt bine asa, in intimitatile lor, ca intre oameni: fara udemeristi specialisti in cultura!

Chestionarul lui Proust

 Am primit din partea prietenilor provocarea de a răspunde Chestionarului lui Proust:

 1.Principala trăsătură a caracterului meu: bun ascultator
2.Calitatea pe care o prefer la un bărbat: delicatetea
3.Calitatea pe care o prefer la o femeie: spontaneitatea
4.Ce apreciez cel mai mult la prietenii mei: nebunia de a se accepta pe ei insisi ca prieteni ai mei
5.Principalul meu defect: impulsivitatea trairilor marunte
6.Ocupaţia mea preferată: sa scriu
7.Visul meu de fericire: o lume pe cont propriu, fara reguli si cutume
8.Care ar fi cea mai mare nefericire a mea: sa fiu singura pe o plaja, la marginea unei paduri, pe apa sau uscat
9.Ce-aţi vrea să fiţi? Pelerin, să cunosc oameni si locuri
10.Ţara în care-aş vrea să trăiesc: Romania
11.Culoarea preferată: Nu exista culori, ci perceptii si armonii de moment, flash-uri ale clipei
12.Floarea preferată: Frezia primavara, crizantema toamna
13.Pasărea preferată: Randunica
14.Prozatorii mei preferaţi: Herman Hesse (Jocul cu margele de sticla), dar la final ramane Dostoievski
15.Poeţii mei preferaţi: Virgil Mazilescu, Giorgos Seferis, Cezar Ivanescu 
16.Eroul meu preferat: Puck din Visul unei nopti de vara
17.Eroina mea preferată: Anna Timiriova, din filmul rusesc Admiral Kolceak
18.Compozitorii preferaţi: Chopin, Enescu, Paganini (Capriciile)
19.Pictorii preferaţi: Tonitza, van Gogh, Paul Gauguin
20.Eroii din viaţa reală: acum Justin Parvu
21.Eroinele din istorie: Frida Kahlo
22.Băutura şi mâncarea preferate: nu am
23.Numele preferat: nu am un nume preferat
24.Ce detest cel mai mult: propriile angoase
25.Personajele istorice pe care le detest cel mai mult: nu ma intereseaza personajele detestabile
26.Fapta militară pe care-o admir cel mai mult: Intreaga cariera militara a lui Napoleon
27.Darul natural pe care-aş vrea să-l am: sa pot canta la vioara. Am incercat, dar nu merge!
28.Cum aş vrea să mor: sa am timp sa imi iau ramas bun (si) de la mine. Sa nu ma parasesc brusc
29.Starea de spirit actuală: ascult Gershwin (Rhapsody in blue), deci o agitatie nesigura, dar increzatoare in ce se vede la orizont
30.Greşeli care-mi inspiră cea mai multă indulgenţă: ale oamenilor simpli
31. Deviza mea: Iubeste si fa ce vrei – Sf. Augustin (dar nu ca pe o deviza)

Ziua Sfantului Ioan Botezatorul

Mai mare dumnezeire decât Iertarea este Iubirea. Pot întoarce şi celălalt obraz şi să tac. Sufăr, îndur şi iert. Se întâmplă să iert cu patimă, orgoliu, înverşunare, împotrivire. Iert cu superioritate sau de-a valma. Uneori cu voinţă de răsplată. Alteori a lehamite. Iert cu supuşenie şi rareori conştient.

Iertarea îndumnezeită, atunci când binecuvântat se întâmplă, se numeşte Iubire. Sau mucenicie. Avem cărţi nemuritoare din care putem învăţa – Mircea Vulcănescu, Petre Ţuţea, Zoe Dumitrescu Buşulenga-Maica Benedicta, Părintele Calciu sau Părintele Lăcătuşu, dar avem şi cărţi vii – Părintele Iustin, Părintele Papacioc. Sunt şi multe pagini nescrise, se vor umple cu încetul.
Depinde cum vom primi toate întâmplările din viaţa noastră şi ce sens le vom da. Părintele Iustin a primit 12 ani de închisoare pentru că a dat de mâncare unui om considerat periculos de către comunişti. După 12 ani de temniţă grea a mai primit încă 4, pentru că pedeapsa nu îşi făcuse rostul. Adică nu îl schimbase pe Dumnezeu cu idealul comunist. –Părinte Iustin, de ce aţi mai avut nevoie de încă patru ani? Ce aţi mai învăţat? Să îi iertaţi? – Nu, măi!, a răspuns Părintele. Îi iertasem. În ceilalţi 4 ani am învăţat să-i iubesc.
Cât chin sufletesc se abate în mine dacă mă şubrezesc cu oameni care nu ştiu iubirea şi nici nu vor a o învăţa? Cum să mă opresc şi să îngenunchez dacă mintea şi umerii mă dezgenunchiază? E fantastic şi înspăimântător cum locul în care ar trebui să fixăm crucea devine culme a trufiei. În numele Tatălui ridic mâna spre cer. În numele Fiului cobor privirea spre Inimă. În numele Sfântului Duh îmi ating umerii… Sfântul Duh… Grea Cruce umărul care rămâne semeţ… Mai degrabă se dezgenunche ruga decât ar coborî umărul în pământ. În umeri, acolo stă iertarea, semeţia şi orgoliul care, odată coborâte În numele Fiului, spre inimă, se topesc în Iubire. Ohhhhh… Nu m-am gândit niciodată la povestea asta ca acum. Pentru că nu am iertat niciodată cu adevărat? Un văl ce se spulberă de pe umeri şi se face Iertare şi devine Iubire? Ar fi mai uşor să iubeşti de la început? Poate că toţi iubim de la început, iubim pământeşte şi păgân. Pe parcurs ne semeţim…

Grafica Poetului – Expozitie comemorativa CONSTANTIN DRACSIN, 7 ianuarie 2011

"M-am retras/ in devenirea subtila/ a veacului acesta grandios. /Intru toate cautati-ma", scria poetul Constantin Dracsin, unul dintre cei mai fascinanti oameni ai Botosanilor, parca prea putin cunoscut in viata, aproape uitat in moarte, omul care, cu creionul intre dinti, a scris mii de poeme si a realizat aproape 150 de lucrari de grafica.

In data de 7 ianuarie 2011, la ora 14.00, Muzeul Judetean de Istorie Botosani va gazdui expozitia comemorativa de grafica semnata de poetul si graficianul Constantin Dracsin.

Evenimentul este organizat de Societatea Culturala "Constantin Dracsin", prin grija si sustinerea lui Gheorghe Iavorenciuc. Cu aceasta ocazie vor fi proiectate imagini din filmul realizat de Sanda Visan, al carui protagonist este Constantin Dracsin. Sunt invitati si asteptati poetii, scriitorii, artistii plastici din Botosani, dar si cei care l-au cunoscut si iubit ca om.

Constantin Dracsin s-a nascut la 20 iulie 1940, in Băluşeni, judetul Botoşani, si a incetat din viata la 7 ianuarie 1999.

Din pricina unei necrutatoare boli, din copilarie nu si-a mai folosit mainile, scriind si desenand cu dintii. O lupta careia Constantin Dracsin i-a dat un sens, devenind unul dintre cei mai apreciaţi poeţi, dar si un foarte bun grafician. A avut numeroase expoziţii personale in Botosani (1985, 1987, 1988, 1989, 1992, 1999), Iasi (1988), Bucuresti (1991), Essen, Germania (1991) si Olanda (1993). Prezent in colectii particulare din tara si strainatate. A realizat 146 de lucrari de grafica.

A fost membru al Uniunii Scriitorilor din Romania si al Asociatiei Artistilor Plastici Amatori din Bucuresti. Despre opera sa au scris referinte critice: Ioan Alexandru, Virgil Mazilescu, Laurenţiu Ulici, Daniel Dumitriu, Traian T. Coşovei, Radu Negru, Constantin Pricop, Valentin Ciuca, Dumitru Tiganiuc, Emil Iordache, Gellu Dorian.


In aceasta imprejurare


… in aceasta imprejurare
numai sufletele au ceva de spus.

Prin tot ce fac
te repet;

am ratat si moartea
din cauza aceasta!

… langa radacini
mi-e sufletul.

(Ochii si omatul cerului, 1996)


* * *
Cuvintele înseamnă
altceva
la poeţi
decât o spun dicţionarele.

Pentru ei,
sunt timp vechi
şi nenumit.

Gândindu-mă câteodată,
de-abia reuşesc să învăţ
o adresă
în doi ani.

Altădată,
ştiu câţi kilometri are o noapte
şi ce parte
din nisipurile unei mări
intră în ea.

(Poezii si desene, 2001)

ALEXANDRU ZUB - Un portret

"În secolul al XIX-lea, autoritățile Bucovinei, supuse Austriei imperiale, îngăduiseră o manifestare ce le era ostilă (serbarea națională de la Putna - n.n.); în secolul XX, activiștii partidului comunist, credincioși Moscovei proletare - ruși de limba română, cum i-a numit filosoful Petre Țuțea, alt mare întemnițat al vremii -, i-au arestat pe studenții patrioți, i-au batjocorit în anchete și în procese trucate și i-au expediat în lagăre de exterminare.
Suferind de plămâni, Sandu Zub a făcut parte un timp din brigada de inapți. Bolnavii nu ieșeau la dig, însă de muncă nu erau scutiți. Cărau toată ziua cu spinarea lemne și cărămizi de la debarcader sau dezghiocau semințe de sorg, o treabă mai nesuferită ca toate (...).
Zub nu se plângea. Supunerea corpului față de minte părea totală, în cazul său. Nu-i era foame, nu-i era frig, oboseala nu-l dobora. Duhorile barăcii nu-l atingeau și lăsa impresia că tratează murdăria din jur ca pe un mediu aseptic. Putea fi suspectat că se bucura chiar de luxul de a i se fi luat totul și de a fi fost nevoit să umble îmbrăcat în zdrențe (...).
Când prietenii săi zăceau ca niște zdrențe abandonate, mortificați după ziua de muncă, Sandu Zub găsea energia necesară să le repare o haină ruptă sau să le încropească din te miri ce  pereche de mănuși. Avea mâna modelată de bibliotecă, prin contactul permanent cu foile de carte; degetele lungi și nervoase învârteau acul improvizat, de parcă ar fi ținut între ele nu o sârmă grosolană, ci pana de caligraf a unui copist din alte vremuri.
Modestia, simplitatea și bucuria copilăroasă a inimii se armonizau cu tăria de caracter. Pe măsură ce i se accentua slăbiciunea fizică, forța sa sufletească iradia. Trupul, unealta fragilă și străvezie, i se transformase într-un vehicul de unică folosință: aceea de a-i purta, asemenea unei monturi ieftine de inel, piatra prețioasă a intransigenței morale. Dacă Securitatea l-ar fi ocolit și l-ar fi lăsat liber, multi pușcăriași ar fi fost privați de un tipar de comportament impecabil.
În persoana discreta a lui Zub, moralitatea era singurul lucru lipsit de discreție".

(Florin Constantin Pavlovici, TORTURA PE ÎNȚELESUL TUTUTOR", Editura Cartier, 2001)

Evgheni Vodolazkin - LAUR. "Calea ta e grea, căci istoria dragostei tale abia începe"

"Laur" poate fi deopotrivă cartea vindecătorilor și a celor vindecați. "Laur" poate fi, asemenea, cartea inițierii. Î...