miercuri, 30 martie 2011

Pomenirea Parintelui Nicolae Steinhardt de la Rohia (trecut la Domnul pe 30 martie 1989)

Ce este sfinţenia? Nu cred că stă în a-ţi face o chilioară strimtă pe un vîrf de munte şi a trăi acolo în deplină singurătate; sau a te zăvori într-o chilie, o cameră, o celulă pe viaţă; ori a-ţi lega piciorul cu un lanţ de un zid de piatră; ori a-ţi trăi viaţa toată pe un stîlp, cocoţat acolo sus. Acestea-s forme simple, relativ uşoare, brute ale sfinţeniei.

Adevărata, marea sfinţenie, de neînchipuit de grea este de a trăi într-o obşte şi a-ţi iubi aproapele (aşa cum e) ca pe tine însuţi; sau măcar (stadiu inferior, însă tot remarcabil şi sfînt) a te purta cu el ca şi cum l-ai iubi ca pe tine însuţi, ori mai mult ca pe tine însuţi.

Ăsta-i lucrul cel greu, cel sfînt, cel creştinesc, cel supraomenesc.

(Se întîmplă să vezi în biserică o canalie care-şi face neîncetat semnul crucii, bate sute de metanii şi aprinde nenumărate luminări. Cum se explică faptul? Luînd aminte că metaniile şi celelalte sînt treabă uşoară.) Celui ce se legase cu un lanţ de un zid, arhiepiscopul Meletie al Antiohiei îi porunceşte să se dezlege: nu cu lanţul se leagă creştinul, ci cu dragostea şi cu libertatea. Zăvorîrea, lanţul, stîlpul, coliba în vîrf de munte sînt rudimente, exerciţii. Ca şi postul. (V-am mai spus-o: v. Epistola către Coloseni 2, 20-23.)

Forma cu totul superioară şi cutremurător de grea a sfinţeniei este ca, liber fiind, într-o obşte închisă trăind, să-ţi iubeşti aproapele nu mai puţin ca pe tine, aşa cum Hristos şi-a iubit apostolii (Ioan 13, 34).

De aceea sfinţi îi consider pe acei care au trecut cu bine examenul cel teribil, cel de care n-ai cum trişa: al închisorii ori al mănăstirii (ori chiar al vieţii în lume), iubindu-şi aproapele deşi prea bine şi prea desluşit îl vede aşa cum este. Restul: milostivirea, privegherile, posturile, metaniile, flagelările… sînt doar treptele dintîi ale Scării, sînt simple gymnofisii yoghine.

(din “Monahul de la Rohia – Nicolae Steinhardt raspunde la 365 intrebari puse de Zaharia Sangeorzan”)

marți, 22 martie 2011

Săraci în Dumnezeu

Zbaterea pe orizontală anulează orice posibilitate de salvare din haosul lumesc. Omul nu mai trăieşte deznădejdea cu disperare tocmai pentru că disperarea însăşi a devenit un mod de viaţă comod, declamativ până la penibil.
Sărăcia declanşează conflicte grave, cu efecte ireversibile, chiar dacă istoria a demonstrat cu asupra de măsură că specia umană nu a evoluat ca urmare a acestor conflicte, ci doar a schimbat o dictatură cu alta, mai docilă şi, în final, mai periculoasă decât precedenta.

O problemă gravă este chiar percepţia cuvântului sărăcie. Nu ne raportăm la nivelul de trai inferior (ca ierarhie, statut social, mentalitate). Suntem săraci privind doar în sus, chiar dacă este un "sus" la fel de orizontal şi de material.
Ciudat cum nu ne raportăm la nivelul superior şi ca trăire spirituală, dureros cum nu suferim din cauza sărăciei în sentimente, cum privim în "sus" şi rămânem la acelaşi nivel jos(nic) înspăimântător.

Există o criză economică, socială, dar există şi o criză a libertăţii, o neputinţă de a lupta pe verticală, complacerea in sărăcia apteră şi dezolantă.

luni, 7 martie 2011

Marius, baiatul care scrie cu nasul, lanseaza un volum de poezii crestine!

"De mic am vrut să fiu util. Îmi amintesc că atunci când mama alegea orez, eu încercam cu nasul să scot neghina. Apoi, când a apărut telefonia mobilă, am avut un telefon cu tastatura mai mare şi scriam sms-urile cu nasul. Când mi-am luat calculator, n-a mai fost decât un pas".
Marius Giradă continuă să ne uimească şi să ne înlăcrimeze fericit. Fără a ne da lecţii, Marius ne învaţă cu surprinzătoare generozitate că viaţa se trăieşte în suflet. În urmă cu câteva luni, băiatul acesta minunat ne cerea ajutorul pentru o operaţie care avea să îi uşureze chinul şi să îi deschidă măcar cu o fărâmă calea spre o viaţă normală. Oameni din întreaga lume, bogaţi şi săraci, dar toţi cu suflet mare, au sărit în ajutor. Operaţia şi-a urmat mersul său firesc, Marius a început recuperarea şi speră ca ceea ce Dumnezeu i-a dăruit să întoarcă înzecit celor aflaţi în mai crunte suferinţe.
Pe 5 martie, Marius Giradă a împlinit 32 de ani. Nu a fost niciodată la şcoală, nu merge, nu poate comunica decât cu familia, care îi înţelege limbajul extrem de dificil. O viaţă de om, în care Marius a trecut din pântece în braţele mamei sale şi acolo a rămas de 32 de ani.
Înduiosătoare dragoste şi incredibilă răbdare dovedită de această femeie care vede în fiul său rostul pe care Dumnezeu i l-a rânduit. Jertfă meritată, putem spune, pentru că acum, la 32 de ani, Marius scoate din nou, cu nasul, neghina din viaţa noastră. Rodul acestei incredibile trude este o carte de poeme, 31 la număr. Cât o viaţă! Poeme de o simplitate tulburătoare, din care transpare nu numai bucuria credinţei, dar şi puterea şi încrederea pe care Dumnezeu o dăruieşte neîncetat.

Minunile de langa noi: Marius Girada lanseaza primul volum de poezii

duminică, 6 martie 2011

Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, care se citeste in Postul Mare

Dintre toate cântările şi rugăciunile din timpul Postului, o singură scurtă rugăciune poate fi considerată rugăciunea specifică a acestuia. Tradiţia o atribuie unui mare învăţător al vieţii duhovniceşti - Sfântul Efrem Sirul, praznuit pe 28 ianuarie:

Doamne şi Stăpânul vieţii mele,
duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie.
Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, robului Tău.
Aşa Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin.

vineri, 4 martie 2011

DANIEL PODLOVSCHI, batranul violonist!

Am înţeles în seara asta că voiam altceva de la ultimele două concerte. Muzica tradiţională coreeană sub bagheta lui Minseok Kang, aşteptată săptămâni în şir, a avut frumuseţea şi autenticitatea sa, dar a lipsit din concert profunzimea, mai exact înfiorarea pentru care mă pregătisem. Am reţinut însă minunatul haegeum, un instrument tradiţional asemănător viorii, dar într-o zonă arhaică. Impresionant este tocmai sunetul, un fel de sfâşiere sufletească, o reprezentare autentică a umanului atotcuprinzător, neprelucrat şi, mai ales, nedegradat. Adaug şi solista, un fel de soprană în versiune tradiţională, care poartă denumirea de pansori. Un termen care m-a fascinat prin cuprinderea sa lingvistică: pan, în limba coreeană înseamnă un loc unde se adună mai multă lume, iar sori, în aceeaşi limbă, înseamnă suflet.
Al doilea concert pe care l-am aşteptat cu sufletul la gură a fost cel al lui Tudor Gheorghe, însă, cum spuneam, nu s-a ridicat la nivelul evenimentelor anterioare sub marca Tudor Gheorghe. Prea multă abandonare în grosierul social, de la care nu mai treceai atât de uşor la poezie. Am rămas, totuşi, cu câteva momente de lăcrimată trăire.
În seara asta m-am împlinit, ca şi cum aşteptarea îndelungă a meritat. Am urmărit zeci de minute un bătrân violonist, Daniel Podlovschi. Un virtuoz al viorii. La 72 de ani, Daniel Podlovschi este probabil cel mai în vârstă violonist din România. Are ceva din eleganţa interbelică, o atitudine care aminteşte de atmosfera Austriei strălucitoare, iar retragerea în sine – a cântat mai tot timpul cu ochii închişi, nu exclude publicul, dimpotrivă, simţi cum te trage, te absoarbe, te cuprinde în lumea sa. Concertul pentru vioară şi orchestră în re minor, de Aram Haciaturian, a fost un regal. Iar aplauzele, şi ele pe măsură. Mi-a plăcut modestia, recunoştinţa cu care a mulţumit, înclinarea delicată, precum a bătrânilor arbori în faţa izmelor efemere... Mi-a plăcut că la a doua revenire în scenă, la aplauze, a oferit un bis, cu aceeaşi firească atitudine, dar cu gingaşă măreţie.
Partea a doua a concertului de astă seară... Este genul acela de întâmplări pentru care nu eşti pregătit, dar te laşi sedus, purtat, trăit... Muzica lui Haciaturian este cotropitoare prin excelenţă şi tămăduitoare prin definiţie. Suita din muzica de scenă la drama Mascarada (cu un Vals magnific!), apoi Suita din muzica baletului Spartacus. Muzica amplă, cuprinzătoare, maiestuoasă. Drama nu este numai o manifestare psihologică, ci o ilustrare în fapt, în viaţă, a sentimentelor. Iar tocmai această manifestare, exteriorizare a sentimentelor, descătuşează şi naşte muzica. În toată splendoarea ei. Finalul serii, Suita din muzica baletului Gayaneh, a completat cu acea notă de optimism necesară nu numai creatorului, ci şi interpretului şi ascultătorului. Vigoare şi graţie, forţă şi gingăşie, o îmbinare perfectă a lumilor...

Am primit nemeritat, cred, atâta minune. La final, am cules din sală un program de concert, pentru că pe al meu îl oferisem unei doamne. Acasă, m-am infiorat: pe program, în pauză probabil, violonistul Daniel Podlovshi îşi oferise autograful. Care a ajuns la mine... Nemeritat, dar câtă frumuseţe a întâmplării...

joi, 3 martie 2011

Smerenie si Libertate

Obsesia libertăţii transformă cotidianul sufletesc şi cel social în manifestari rigide, deseori agresive, ale propriilor frustrări, pe care ajungem să le confundăm cu starea de libertate, identificându-ne gesturi şi comportamente străine de structura noastră intimă. În acest fel, libertatea - în forma ei brută, neadaptată capacităţii fiecăruia de a gestiona şi echilibra situaţiile, nu mai este o formă de manifestare a firescului.
Smerenie, cuvânt din ce în ce mai rar folosit, marginalizat chiar, vine din limba slavonă, unde "Mera" înseamnă măsură. A fi smerit înseamnă deci să te aşezi în propria măsură, să te simţi bine în pielea ta, în sufletul tău. Următorul pas este…. da, libertatea. A fi liber în măsura ce ţi-a fost dată, a fi liber să te manifeşti în stare naturală. Să nu te arăţi altfel decât ai fost dăruit. Acceptarea adevărului despre tine însuţi este cea mai dificilă formă a smereniei. Dar este adevărul care eliberează conştiinţa de sub povara prejudecăţilor, a cutumelor sociale.
Smerenia nu înseamnă dar nici umilinţă, nici lipsă de reacţie, nici tăcere sau îndurare. Acestea toate conduc spre o falsă penitenţă a spiritului, care mai devreme sau mai târziu va exploda în forme mai mult mai puţin periculoase. "Adevărul vă va elibera", spune Iisus. Propria măsură, smerenia, aşezarea în spaţiul intim, firesc, înseamnă libertate. Eşti ceea ce eşti! Şi nu e usor lucru… Dar ce minunat!

marți, 1 martie 2011

Din APROAPE in APROAPE...

Suntem extrem de neputincioşi în relaţiile interumane, mai ales cu oamenii pe care îi iubim. Atât de frumos ne-a numit Iisus, fără să fie nevoie de alte forme de identificare: APROAPE. Iubeşte-ţi APROAPELE ca pe tine însuţi. Grea duhovnicie, Doamne...

Pe tine, aproapele meu, te iubesc. Te ştiu, te recunosc şi te simt. Ce fac, însă, dacă iubirea pentru mine însămi devine o povară şi o neputinţă continuă? Sau dacă tu, aproapele meu, prin vorbe, fapte, priviri cu voie sau fără de voie, îmi ştirbeşti iubirea faţă de mine însămi, îmi strecori îndoieli faţă de propria-mi existenţă? Dacă tu, aproapele meu, pe care te iubesc ca pe mine însămi, mă şubrezeşti şi mă pustieşti?
Pentru că aproapele meu are şi el aproapele său, dar asta nu ne uneşte şi nici nu ne împlineşte. Atunci care să ne fie rostul şi care nerostul? Iisus nu mi-a cerut să te iubesc mai mult decât pe mine însămi... Nici mai altfel. De fapt, nu a spus cât să te iubesc, ci cum: CA pe mine însămi. "La fel", nu "tot atât"... Câtă adâncime şi înălţime deopotrivă... Asemănarea, identificarea prin iubire... După chip şi asemănare...

Atunci tu, aproapele meu care nu mai priveşti spre mine, care nu mai suferi, nu mai tresari, nu mai plângi, eşti de fapt propria mea proiecţie, neputinţa, schizofrenia mea lumească..., şi devii astfel una cu aproapele tău, altul decât mine... Din aproape în aproape... Un pustiu infinit...