Treceți la conținutul principal

Ingerul si preoteasa...

E in fiecare duminica acolo, cu ochii mari si gata sa te lumineze in orice clipa cu un zambet. Mereu in acelasi loc, in dreapta icoanei cu Iisus, de parca tainica vorba se duce intre copilul anevoios - pe care cu usurinta il identifici ca fiind suferind de sindromul Down-, si Insusi Hristos. M-a uimit de la inceput prin bucuria cu care se manifesta, dar mai ales prin incredibila memorie. Stie cantarile, rugaciunile, chiar si spusele parintelui. Rareori mi s-a intamplat ca un sunet ce in mod normal distorsioneaza cumplit sa ma bucure atat de mult. Ramane in urma, cuvintele nu se incadreaza in acelasi timp ca al crestinilor din jur, nici armonia sunetelor nu isi gaseste prea mult loc, uneori pare fara noima, dar cata frumusete in slava pe care o imprastie sufletul sau in toata biserica...


Intr-o duminica, avand nevoie de o pernuta din acelea folosite in biserica, si stiind ca gasesc in coltisorul acela in care el poposeste, i-am facut semn sa ma ajute, pentru a nu deranja prea mult mergand eu pana acolo. M-a privit cu ochii mari si a izbucnit intr-un soare de toata frumusetea, din ochi pana in varful degetelor. S-a aplecat brusc sa ia pernuta. In jurul lui, stupoare! In secunda urmatoare sunt privita si apostrofata din priviri: nu vad, bietul copil, cum este? Doua crestine se apleaca cu graba sa ia pernuta din mana baiatului. Atunci, insa, s-a intamplat ceva care m-a naucit si m-a fericit: baiatul cu sindrom Down a strans brusc pernuta la piept, intr-un gest clar fata de cei din jur, asteptand sa fie lasat in pace. Ceea ce s-a si intamplat, mai ales ca nimeni nu se astepta la asa ceva din partea lui. Sta doua secunde, sa se asigure ca nimeni nu ii ia din brate pernuta. Femeile se retrag, inteleg in final ce se intampla. Baiatul isi lasa iar chipul in soare, ma priveste si imi intinde pernuta. O iau, ii zambesc si ii spun din buze, fara glas: Multumesc. Baiatul imi face cu ochiul si ridica sus, deasupra tuturor, mana dreapta, cu degetul mare aruncat spre mine, cu un OK triumfator. Ma napadesc emotiile si simt cum fericirea ma umple. Ii multumesc din nou in gand, in suflet, in privire...

Copilul cu sindrom Down e acolo mereu... In dreapta lui Iisus, gata oricand sa imparta fericire...

Am scris despre el dupa ce, zilele trecute, am asistat la o alta intamplare, de aceasta data amara si chinuitoare. La o biserica din oras, mare sarbatoare, sobor de preoti in frunte cu IPS Teofan si parintele protopop. Slujba frumoasa, cuvinte de intelepciune si bucurie. Preotul paroh sta la dreapta Inaltului Teofan, care il binecuvanteaza si chiar, cu un gest de mare cinste, o cheama alaturi si pe preoteasa acestuia. Imaginea emotioneaza, IPS Teofan ii cuprinde cu mare drag pe cei doi slujitori ai bisericii: preotul si preoteasa lui.



Dupa cateva minute, IPS Teofan coboara printre credinciosi. Aglomeratie mare. Toata lumea ii saruta mana, vesmantul. O femeie mai saraca cu duhul ii prinde barba si i-o saruta, in mirarea si chiar stupefactia celor mai seriosi de fata. IPS Teofan zambeste. Nicio clipa nu se arata deranjat, nu se grabeste, nu isi iuteste uitatura. Aseaza cu bucurie palma pe crestete, pune ici si colo vorbe bune si manifesta o evlavie rar intalnita. Slujeste si in final intra in casa sociala, unde, hram fiind, va binecuvanta bucatele.

Astept cu rabdare (pentru ca parintele protopop imi promisese ca ma va ajuta sa vorbesc cu IPS Teofan despre Casa lui Eminescu de la Varatec) sa se potoleasca agitatia. Intr-o parte, afara, incep a se imparti sarmalutele si vinul. Crestinii se indreapta spre acolo, dar o parte ia urma Mitropolitului vrand sa stie unde a intrat, daca mai iese...

Tot asteptand, imi este dat sa vad scene care ma irita. Doamna preoteasa se iteste la oamenii care nu inteleg ca acolo, la masa oficiala, nu intra oricine. Iar selectia se face acolo, adica nu trece decat cine spune stapana. Lume multa, trebuie ceva organizare, imi zic. Insa observ cum doamna preoteasa devine din ce in ce mai sigura pe ea. O biata crestina intreaba daca IPS Teofan mai iese. „Da, iese sa manance si sa se duca la toaleta. Iti ajunge??”, rasuna glasul pitigaiat al preotesei. Dupa care privirile se duc spre cateva doamne alese „Vaaai, dar poftiti, se poaaate...”. Intre timp, iese afara parintele protopop. Ma vede si urc scarile, sa aflu ce si cum. Imediat ce ajung langa parinte, zbirul ma prinde din urma. „Il lasati in pace pe parintele protop, da? Are altele de facut acum...”. O privesc tacut, fara sa o vad, si continui discutia. „Ati auzit, il lasati in pace pe parintele protopop!”, zice cucoana preoteasa de data asta amenintator si parca gata sa ma apuce si sa ma arunce in jos, pe scari. O privesc din nou tacut, dar de data asta parintele protopop ii da de inteles ca trebuie sa plece. In cateva minute a venit Mitropolitul Teofan, am discutat si mi-am vazut de drum.

Chipul zbirului m-a urmarit insa obsedant tot drumul. Doamna preoteasa, nu va cunosc, nu va stiu, nici nu vreau sa aflu de ce si cum sunteti asa. Sute de credinciosi au vazut cu cata dragoste v-a cuprins IPS Teofan, cu cata incredere v-a imbratisat si v-a aratat lumii. Acelasi Mitropolit care, apoi, a fost asaltat, tras de barba, prins de maini. Nicio clipa nu s-a zguduit, nu s-a inchistat. Iar dumneata, doamna preoteasa, iti permiti sa batjocoresti si sa strigi, spunand ca Sfintia Sa are treburi mai bune decat sa mai iasa la credinciosi, cum ar fi mersul la toaleta...

Baiatul acela cu sindrom Down este un inger. Pe care cu siguranta o preoteasa ca cea despre care am povestit nu il va vedea niciodata... Si nici nu ii va calca pe urme!

Comentarii

  1. Felicitari pentru sinceritatea si curajul de a relata intamplarea. Sper sa fie citit de cat mai multe persoane si chiar de coana preoteasa. Din pacate sunt multe astfel de cazuri si nu trebuie tolerate.

    RăspundețiȘtergere
  2. pai in cazurile astea, cu oameni precum coana preoteasa, ai 2 posibilitati: sa te certi sau sa tolerezi. De ce spun sa te certi? Pt ca de obicei o simpla mustrare le atata impotriva ta, iar tu ai sa zici una si apostrofatul(a) va spune 100.

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

THE SLIDER. Despre suferința care încătușează

Un film care dă fiori și care, dincolo de încărcătura psihologică și profund umană, cuprinde toate elementele specifice unui thriller, chiar dacă momentele de suspans nu sunt atât de abrupte, conferind, însă, surpriză și incertitudine asupra desfășurării acțiunii, pentru ca la final întâmplările să se așeze într-un registru cu totul nou, spectatorul fiind invitat să deruleze și să se repoziționeze în raport cu toate personajele.

The Slider este filmul care curge independent de intuiția privitorului. Cu toate acestea, privitorul devine complice, empatizează cu personajele, anticipează și caută soluții. Aceasta este, de fapt, miza regizorului. Carlo Fusco deține o bună cunoaștere a psihologiei spectatorului, spectator care pe parcursul desfășurării peliculei se transformă în martorul nevăzut, în personajul tăcut care privește din spatele camerei de filmat.

The Slider, tradus în românește Pe muchie de cuțit, are în prim-plan personajul care parcurge în fiecare zi drumul dintre casă și sp…

Un om, o poveste: DINU LIPATTI şi nemeritata uitare!

George Enescu i-a fost naș de botez, Yehudi Menuhin a spus despre el că este cel mai mare pianist, după Chopin. A murit la 33 de ani, răpus de leucemie. A iubit nebunește, a trăit ca un prinț și a cântat ca un arhanghel!

Personalitatea lui Dinu Lipatti a fost, de departe, una dintre cele mai strălucitoare ale primei jumătăți de secol într-o Europă frământată de criza economică, războaie mondiale și lupte comunistoido-securistice. Nu este de mirare ivirea lui Lipatti, dacă ne gândim la elita autohtonă a anilor 30-50, cu Mircea Eliade, Nae Ionescu în frunte, cu un Enescu divin și un Iorga uriaș. 

Nașul Enescu


Dinu Lipatti s-a născut la București, pe 19 martie 1917. George Enescu a acceptat cu bucurie să boteze copilul prietenilor săi artiști (tatăl lui Dinu Lipatti cânta la vioară, mama la pian). "Astăzi, 12 iunie 1921, Dinu Th. Lipatti a primit odată cu botezul religios şi botezul artei de la naşul său, marele maestru George Enescu", scria tatal lui Dinu pe verso-ul fotografiei …

Vorbe şi fapte: Pentru ce ne trăim!

Adevărata moştenire pe care o lăsăm lumii în care trăim nu se măsoară în cantitatea averii materiale, ci în ceea ce am sădit în vieţile oamenilor cu care am interferat.

La fel de importantă este şi încărcătura negativă pe care o transmitem celorlalţi. Şi nu întotdeauna partea negativă se manifestă prin violenţă, abuzuri, ură, orgoliu sau încrâncenare, ci şi prin ataşament exagerat faţă de o altă fiinţă, dependenţa pe care o dezvoltăm în sufletul altora faţă de propria noastră persoană.
Orice patimă - dor, iubire, credinţă oarbă - te îndepărtează de la adevărata menire chiar înainte să ajungi să îţi defineşti rostul trecerii prin viaţă. Puţini dintre noi sunt făcuţi să poată duce cinci talanţi, cei mai mulţi primim unul şi, de un timp, aproape toţi ne grăbim să îl îngropăm.

Evoluţia este o atitudine individuală, intimă şi bine definită atunci când menirea are întâietate în faţa supravieţuirii. Sistemul actual dezvoltă în individ noţiunea de ego, fără însă a determina conştientizarea …

PARINTE, EU PANA LA PASTI VOI FI UN INGER

24 aprilie va ramane pururi Joia Patimilor. Indiferent de zi, de an, de secol, de pamantesc, lumesc, ingeresc sau stelar. In 2008, in Joia Saptamanii Patimilor, se stingea din viata Cezar Ivanescu. Ultima victima a comunistilor sau prima a stapanilor de tip nou?

Fara a-si justifica in vreun fel atacul mortal asupra scriitorului, statul roman va ramane cu o pata neagra, vesnica, pe obrazul si asa patat al unei literaturi comunistoide si schizoide, al unei autoritati literare nespalate si nebotezate in spiritul divin.

Pe 24 aprilie 2008 se implinea o viziune luminoasa a Poetului: PARINTE, EU PANA LA PASTI VOI FI UN INGER, marturisea Cezar Ivanescu intr-o scrisoare, inainte de prabusire si renuntare trupeasca. Si a devenit Inger al propriului poem.

Nimic nu e intamplator, haosul nu este decat expresia propriei noastre neputinte in a intelege rostul divin al misterelor. Poate ca destinul lui Cezar Ivanescu s-a infaptuit intocmai. Exista vinovati, exista vinovatii cumplite. Exista oameni ca…

Patriotismul real este aproape sinonim cu acceptarea martirajului

Cred că pentru români patriotismul, patriotismul real este aproape sinonim cu acceptarea martirajului. Pentru că nu există mare patriot român sau bun patriot român care să nu fi sfîrşit rău în ţara asta. În ţara asta trăiesc bine vînzătorii de ţară, cei care nu dau doi bani pe ţara asta, cei care-o terfelesc, care-şi bat joc de ea şi fac afaceri pe seama ei şi nu le pasă de nimic.
Cei care iubesc cu adevărat această ţară sînt în marginea martirajului sau aproape martirizaţi. Deci n-o iubeşti pentru că ţi-ar întoarce această iubire sau ţi-ar arăta recunoştinţă sau te-ai complini prin valorile ei, ci pe undeva împotriva, dacă vrei, realităţilor.
Aşa trebuie iubită o ţară şi aşa o iubesc şi eu, adică sînt convins că ţara românescă este o ţară foarte frumoasă în Europa, întîi prin condiţiile ei fizice, geografice, o ţară de oameni foarte talentaţi, dar din nefericire lipsiţi completamente de caracter, de ţinută morală...
Cu toate acestea o iubesc, cum o voi iubi întotdeauna, indiferent…

Şi cine este aproapele meu?

Textul de mai jos nu este o cronică literară. I-aș spune cronică de cititor, tocmai pentru că încărcătura afectivă este mult mai importantă pentru mine în aceste momente. Am cerut permisiunea de a posta rândurile primite, doamna a acceptat, cu condiția asumării autoarei cronicii doar prin inițialele numelui. Mulțumesc, mă onorează și mă bucură astfel de reacții. (F. Toniță)

"Şi cine este aproapele meu?"
Titlul-întrebare stârneşte curiozitate şi instantaneu întrebarea "Dar aproapele meu cine este?". Înainte de a afla răspunsurile analizăm coperta, "cartea de vizită" ilustrată, care prin intermediul unui cod vizual sugerează ipoteze de conţinut: ar putea fi povestea unei feţe mănăstireşti trecută în lumea îngerilor (crucea), de unde călăuzeşte şi veghează (lumina galben-portocalie) mereu (fundalul verde) fiinţe dragi: părinţi, copii (cele două spice de grâu).

Romanul poate fi considerat un "medalion" istoric, ce redă cu claritate şi acurateţe stili…

Poetului Ion Nicolescu. La plecare

e ger în triste calendare
sfinţii se dau orbilor cu împrumut

în zadar am pîndit labirintul
Poetul îşi poartă paşii îndărăt
zar caldarîmului de pofte

într-o lume de tălpi îţi culci suferinţa
(pe un leu de-mprumut se vinde poetul)
nici vorba
vine iertarea de seară
ca o pasăre pe uscat

mai puţini tot mai puţini poeţi
libertatea poartă la gît
medalii de gheaţă



ROMÂNIA DE COLECŢIE - Poetul-cerşetor

Nu ştiam nimic despre poetul Ion Nicolescu până ieri. Pentru ca astăzi să îmi dau seama că pe Ion Nicolescu îl ştiu toţi românii. Ion Nicolescu e un "cerşetor", cules de pe stradă zilele trecute şi depus la Reanimare, cu diagnostic deloc încurajator. Starea lui este gravă.
Oamenii buni şi-au trimis veste despre starea poetului Ion Nicolescu. Scriu despre acest om pentru că aseară mi-a stors sufletul de fiori. Citeam despre el pe blogul lui liviuioanstoiciu.ro, scriitor care făcea publică o scrisoare despre vii... Redau câteva rânduri: "Niciodată nu am avut atâta tristeţe în cuvinte. Poetul Ion Nicolescu e internat la Spitalul Judeţean Buzău. A fost luat de pe stradă, găsit leşinat. L-au recunoscut nişte asistente ieşite din tura lor de serviciu, care au participat la unele manifestări cultuale. Au sunat la 112 şi l-au adăpostit la spital. Ion Nicolescu a ajuns un cerşetor. Acum o jumătate de oră, după ce m-a sunat dl. Cojocaru, m-am dus acasă şi am golit garderoba mea …

ION NICOLESCU - Un poet in viata (noastra)

Cântul LXXX


eu ştiu ce-i o odă şi când a-nceput
dar odele vin de la sine
aşa cum eu însumi şi de bună voie
m-am ridicat din mulţime
poeţii-s omagiul acestei planete
pe care se-ntâmplă şi crime
pe care se-ntâmplă şi altceva
decât generoase fapte de rime
popoarele lumii fac mari sacrificii
şi-şi pot permite să aibă poeţi
să nu pierdem timpul cu false discuţii
toţi oamenii sunt nişte poeţi



Cântul XXV


ţara noastră-i ţara noastră
dulce pajişte albastră
aripă sculptată-n dor
de lumina ochilor
dacă-i dor nu-l stingi cu apă
dacă-i timp nu-l poţi întrece
dacă-i gând nu-l poţi străbate
noi suntem români
noi suntem români ca brazii
noi suntem români ca grâul
noi suntem români ca focul
noi suntem români
ţara noastră e a noastră
vârf de jale şi de dor
dulce arşiţă albastră
ca lumina ochilor


Cântul LXXXVI

cum poţi să treci
tu pe Calea Victoriei
cum poţi să bei cafea liniştit
când alt om ca tine
pe-aceeaşi planetă
poate-i bolnav
poate-i nefericit
un om ţine-o flo…

ROMÂNIA DE COLECŢIE - Asta-i tara ta

O imagine care m-a făcut realmente să plâng azi. Un sat izolat de nămeţi, unde nu poate pătrunde Ambulanţa. Bunica din fotografie are 77 de ani, este bolnavă şi are nevoie de dializa, de care depinde viaţa ei. Ambulanta ajunge doar până la aproape 4 km de sat. De acolo, mai departe pornesc militarii, cu un autocamion cu tractiune 6x6, de la Garnizoana Botoşani, şi un echipaj de pompieri.

Bunica ajunge cu bine la Ambulanţa, medicii o duc apoi în siguranţă la spital. O ştire de presă, de sezon.
Doar că, privind fotografia, au început să mă şiroiască lacrimi. Pe bune! Priviţi îndelung, cu suflet şi cu ochi buni. E atât de frumoasă iarna asta câteodată!
Asta e România de colecţie: un pompier şi un militar, purtând de mînă o bunică!