vineri, 22 iulie 2011

O fotografie impresionanta

Sursa foto: apologeticum.wordpress.com

joi, 21 iulie 2011

A murit Mircea Ivanescu, la 80 de ani


Dumnezeu sa ii lumineze calea!


Mircea Ivanescu - Iubire nedeslusita

sa te îndragostesti atunci, în cele din urma, de zapada,
adica sa stii bine ca e o iubire, în care se va sfarsi
peste câteva saptamâni prezenta ei, si aproape un an
dupa aceea are sa trebuiasca s-astepti, de-a lungul zilelor calde,
sau prin noptile reci, sau prin ceata, dar fara ca ea
niciodata sa-ti apara înainte, sub pasi, pe mâini, sau
pe fata, în toate zilele acestea.(ca în adolescenta,
când citisesi o data ca cea mai buna cale de a suporta
indiferenta ei e sa ti-o închipui plecata.doar ca acuma
nu ti-o închipui absenta - stii ca nimic - ca într-o moarte -
nu ti-o mai poate aduce acuma, aici, e ca o moarte).
si fara sa te gândesti la asta, stiind
ca s-ar putea ca pâna la iarna viitoare tu sa n-o mai iubesti,
zapada - si atunci? trebuie s-o iubesti în zilele astea marunte,
umede, si murdare, în care ceata - se spune asta - manânca zapada,
si zapada e ca o femeie bolnava - si tu o iubesti -
si sa stii - fara sa te mai gândesti - c-are sa se termine -

Mainile Parintelui Arsenie Papacioc

Sursa Foto: apologeticum.wordpress.com

marți, 19 iulie 2011

Parintele Arsenie Papacioc a plecat la Domnul!

Parintele Arsenie Papacioc a murit marti, 19 iulie 2011, in jurul orei 13.00. Pe 15 august ar fi implinit 97 de ani.

Mi-era teama de ziua asta. Mi-era teama de ceea ce simt acum: un soi de singuratate, de parasire. Ramanem singuri, fara sprijin si invatatura. Mai trebuia, Doamne, un pic sa ne rabzi... un pic sa ma ingadui...

DUMNEZEU SA IL IERTE, DUMNEZEU SA NE AJUTE!

duminică, 17 iulie 2011

Civilizatia, un termen politic corect

Nu îmi doresc să devenim un popor civilizat, nu vreau să trăiesc într-o ordine socială strictă şi convenţională. În societate, convenţionalismul se manifestă condescendent. De aici se naşte complezenţa şi până la servilism mai e un pas. O societate formalistă şi formală conduce inevitabil către dictatura formelor de orice fel: politice, culturale, sociale. Închistarea în ideologii, doctrine, dogme provoacă însă fisuri comportamentale care mai devreme sau mai târziu produc reacţii dintre cele mai neaşteptate. Dintr-o claustrare în forme societatea întră astfel în anarhia formelor, prin neacceptarea niciunei reguli fie ea de natură politică, socială, culturală.

Un popor constrâns să se manifeste strict în interiorul unor reguli nu va atinge nivelul de civilitate (pe care însăşi civilizaţia i l-ar impune) care să îi confere statutul uman (şi definitoriu!) al speciei sale. Civilizaţia fără componenta ei umană, afectivă, fără un substrat educaţional bazat pe principii sănătoase de viaţă, nu este decât un exerciţiu de individualitate, o plasare corectă pe scara socială care în final duce la neutralism şi ambiguitate.

Am vorbit, cred, despre civilizaţie în termeni corecţi. Politic corect.
De asta pledez pentru dezvoltarea pe verticală, la început individual. De la talpă, genunchi, umeri, până la creştet. E uimitor câtă civilizaţie poate să cuprindă talpa, câtă ordine şi concreteţe socială stă în genunchi sau câtă demnitate umană degajă umerii fiecăruia dintre noi. De la suflet la creştet nu e nevoie decât de pace.
De aici, abia de aici întindem mâna şi începe dezvoltarea pe orizontală, dinspre civilitate către civilizaţie (nu invers!), mână de la mână…

duminică, 10 iulie 2011

Poezii si poeti (III) - Mihaela Arhip, (I)REVERSIBIL

Pe Mihaela Arhip o tin minte din anii studentiei, facea parte din grupul de filologi care scria la revista universitatii. Prin anii 92-93 de dupa Revolutie, a scrie poezie era aproape o pietate, un har...
Ne-am intalnit direct peste vreo 10 ani, cand Mihaela Arhip a lansat prima carte, "Sfarsitul inocentei", aparuta in urma unui premiu, la Editura Axa din Botosani, in 2002. Lansarea a fost mai degraba una de suflet, cu elevi, profesori, prieteni.
A doua lansare, "Libertatea unui condamnat la viata", tot la Editura Axa, in 2009, am ratat-o.
Acum am in mana a treia carte a Mihaelei Arhip, (I)REVERSIBIL, abia iesita de sub tipar la Editura Eikon. O carte pe care, iata, nu o ratez, o carte inca nelansata oficial, dar care a poposit la mine si despre care simt nevoia sa scriu acum.


Rareori, in anii din urma, mi se intampla sa pot citi cu voce tare poezie. Am scotocit zilele acestea cartea Mihaelei Arhip si m-am pierdut in starea de poezie.
Mihaela Arhip nu a cazut in capcana textualismului elitist si artificial ermetizat poetic, reusind sa pastreze sensul estetic al poeziei, acea interiorizare si intimitate a versului care devine refugiu al cuvantului trait. Si care face bine cititorului...


10 mai

Mai plouă, mai fulguie-n lumină funigei, mai alb,
tot mai alb e cireşul din faţa ferestrei
şi în tăcere,
ca o respiraţie, ca un fluture imaterial,
se strecoară prin perdea parfumul de floare albă şi de verde crud.


Mai asfinţeşte, mai rătăcesc deasupra păsări, mai departe,
tot mai departe sunt astăzi de tine
şi în fiecare clipă,
ca o floare albă cu miez de verde crud,
se scutură privirea ta de sub pleoapele mele închise a uitare.

sâmbătă, 9 iulie 2011

LUMÂNĂRICĂ - SFÂNTUL IOAN DE LA TUTOVA

S-a făcut de bună voie cerşetor vieţuind în smerenie şi sărăcie. A miluit pe săraci şi bolnavi, a apărat pe orfan, văduvă şi nedreptăţit, a împodobit şi ctitorit biserici.
S-a născut în jurul anului 1782 într-o familie de ţărani din ţinutul Tutova. Orfan din pruncie este crescut de o ţărancă evlavioasă care-i transmite dragostea de Hristos şi de aproapele, îndemnându-l să împartă pe la biserici lumânări, lumina lui Hristos cel înviat. Pentru aceasta Ioan va fi cunoscut de concetăţenii săi sub numele de “Lumânărică”.
La vârsta de 20 de ani părăseşte locurile de baştină colindând satele şi oraşele Moldovei cerşind mila în folosul celor săraci şi împovăraţi de necazuri şi birurile vremii. Fără casă şi masă, acoperiş fiindu-i cerul, cu capul descoperit, desculţ, cu o camaşă de cânepă, încins cu o funie vara iar iarna cu suman, purta cu el o traistă în care aduna obolul creştinilor. Ajuta pe orfani, pe văduve, pe bolnavii creştini sau iudei, boteza sau înzestra fetele sărace de măritat. Oriunde era o nenorocire, oriunde era o sărăcie, Lumânărică sosea ca din cer, şi aducea pe ascuns milă, mângâiere şi ajutor.
Se spune că odată, la un schit sărac lipsea clopotul. Lumânărică îl luă din târg, se puse cu clopotul în mijlocul unei pieţe, îl trase, şi clopotul nu tăcu până ce nu-şi câştigă plata. Curând sunetele sfinte aveau să răsune în aer, chemând pe credincioşi la rugăciune.

A trăit sărac, a murit sărac, iubit şi regretat de tot poporul. Osemintele sale se află în gropniţa bisericii Talpalari din Iaşi, loc de pelerinaj şi de rugăciune tainice şi astăzi, pentru mulţi necăjiţi. Cu ajutorul lui Dumnezeu şi al Maicii Domnului Nostru Iisus Hristos poporul dreptmăritor creştin care-l admiră pe Lumânărică aşteaptă ca Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române să-l treacă în rândul sfinţilor săi. (George Samoilă)


Costache Negruzzi, Martie 1843:

Vă aduceţi aminte de un sărac pre care îl întâlneaţi-sunt acum doi ani- pe uliţi, prin pieţe, pre la biserici, cerşitorind mila creştinilor şi împărţind bogdaprostele în dreapta şi în stângă?
Lumânărică nu mai este! - Dar cine era el, şi care fu solia lui aice jos? singur nu o ştia. De îl întrebai de unde este? „Nu ştiu, răspundea; ştiu numai că mama când m-a făcut mi-a zis: Niţă, dragul meu! să cumperi lumânărele şi să le imparţi pe la bisericele. Atâta ştiu, atâta fac.“
Desculţ, cu capul gol, încins cu o funie şi cu traista în şold, Lumânărică până-n ziuă colinda toate bisericele, împărţind lumânări şi cerşitorind, nu pentru dânsul - lui nu-i trebuia nimica - ci pentru alţii.
La un schit sărac lipseşti clopotul; îndată Lumânărică îl ia din târg, se pune cu dânsul în mijlocul unei pieţe, îl trage, şi clopotul nu tace pună ce nu-şi câştigă plata. Curând aroma sfântă va răsuna în aer chemând pre credincioşi la rugăciune, şi va spune în graiul său cel misterios lăudata faptă a săracului cerşitor.
O biserică n-are vestminte; Lumânărică îi aduce stofe bogate, el care n-are decât o haină stremţoasă ce abia îi copere goliciunea trupului; căci în zadar voieşti să-l îmbraci. Dă-i o haină, o cămeşă; piste un ceas nu o mai are; a dat-o altuia, pre care îl socoate mai nevoieş decât dânsul.
Videţi această văduvă cu lipsa în faţă şi cu desnădejdea în inimă, încungiurată de şepte copii ce plâng de foame, îmbrâncită de la uşa bogatului, unde nu i se dete voie a împărţi nici fărmăturile cu cânii lui, ticăloşia o apasă sub greul ei genuchi. Lumânărică o vede, o mângăie, şi a doua zi îi aduce o vacă, care săturând cu laptele ei pre flămânzii copii, introduce iarăş bucuria în bietul bordei.
Dar unde suntem noi în stare a înşira toate bunele fapte a acestui sfânt om! Ajunge a şti că săracul acesta cerşitor, îndemnat de plecarea sa şi de o stăruinţă puternică, a zidit până şi biserici. Să judecăm din aceasta, oare câţi săraci am putea face fericiţi cu abonamentul unei loje la teatru, unde învăţăm a fi demoralizaţi, cu cheltuiala unui ospăţ ce ne îmbuibă pântecele şi ne strică sănătatea, cu o găteală de bal ce roade câte un colţ din moştenirea copiilor noştri?
Dacă Lumânărică ar fi strâns toţi banii câţi a împărţit mile şi a cheltuit cumpărând luminări, clopote, vaci, vestminte ş.a., negreşit ar fi fost bogat după starea sa; dar trăind sărac, el a murit sărac.
Întru o zi, trecând pe lângă o biserică am văzut norod strâns, şi am auzit cântând rugăciunile morţilor. în mijlocul bisericei sta un mort învălit cu giulgiu. Biserica era iluminată şi împodobită ca pentru un mort bogat, şi un arhiereu încungiurat de un numeros cler slujea prohodul. Nu se vedea nici o rudă, nici un prietin vărsând lacrimi minciunoase; numai o văduvă în haine negre sta la picioarele secriului; iar pe faţa tuturor săracilor ce alcătuiau cortegiul repausatului, se videa întipărită o întristare mută, o jale dureroasă.
In momentul acesta, arhiereul, apropiindu-se, dezvăli pre mort, şi însemnând pe faţa lui semnul crucei, zise cuvintele aceste: „Doamne! odihneşte sufletul robului tău Ioan în loc de pace, în loc cu verdeaţă, unde nu este întristare nici suspin, ci viaţă fără de sfâşit“.
Pătrunşi de mare puternicia morţei, am plecat capul, şi privind icoana Mântuitorului, ce sta pe peptul mortului, am zis: …Doamne! Doamne! Odihneşte după moarte şi sufletul nostru în locul unde ai odihnit sufletul lui Lumânărică.“ Poate voiţi a şti cine făcuse o aşa pompoasă înmormântare cerşitorului?
Într-o dimineaţă, o damă văduvă - a căriia nume îl vom tăcea, respectând frumoasa ei faptă - găsi la poarta casei sale trupul lui Lumânărică, şi văduva îngropă pre sărac!

C. Negruzzi, publicat în „CALENDAR pentru poporul românesc pe anul 1844 - “Almanah de învăţătură şi petrecere” - Iaşi, 1844 : (Tip. Institutul Albinei)


Alexandru Papadopul-Calimah:

Vladica Filaret Beldiman, era acum locţiitor Mitropoliei Moldovei. bătrânii spun că auzind clopotul, el simţi o adâncă mişcare, şi chemând pe Arhidiaconul, îl intrebă: Ce trage clopotul ? Preasfinţite, răspunde Arhidiaconul, după metania obişnuită, Lumânărică a trecut cătră Domnul, şi clopotul trage la Talpalari, unde urmează a să înmormâta. Vlădica Filaret să sculă în picioare , făcu semnul crucei, şopti tainic o rugăciune, şi zise Arhidiaconului : „să tragă clopotul cel mare al Mitropoliei ! Un om sfint au părăsit această lume !..” Când să auzi clopotul Mitropoliei, clopotele tuturor bisericilor din Iaşi îi respunseră îndată, umplând văzduhul cu glasul lor plângător. Aşa era obiceiu la biserica noastră: când trăgea clopotul Mitropoliei, îi răspundea pe acelaş ton, toate bisericile din oraş şi toate mânăstirile.
Trei zile ţinu glasul clopotelor!
Trei zile , Iaşii erau în jale !
Lumea cu mic cu mare, de prin oraş şi de prin mahalale, se indrepta şi să îndesa spre biserica Talpalari, după un sicriu purtat pe umeri de patru calici. Pe acele vremi nu era încă răspândit obiceiul la noi, ca un mort, fie boier, fie prost, sa fie dus la mormânt într-un car tras de dobitoace; pe mort îl duceau în năsele pe umere, patru rude, patru prieteni,- patru oameni-, ce se schimbau rânduri. Oamenii datoreau această de pe urmă slujbă, această cinstire: omului ce se ducea pentru veşnicie dintre ei!… şi mortul era cu faţa descoperită, în faţa oamenilor, în faţa ceriului,- ca lumea să privească veşnica sa plecare, şi să privească veşnicul său rămas bun,- ca lumea să privească în faţă mărirea morţi, şi să cugete… În urma secriului venea o damă din cele mai înalte trepte ale aristocraţiei din Iaşi, şi mulţi boieri şi mult norod. Secriul era de scânduri albe, fară căptuşeală, fără nici o podoabă, fără flori şi fără cununi,- căci flori şi cununi erau faptele cele bune ale mortului;- iar în secriu se vedea, descoperit, dupa vechiul obiceiu al creştinilor, o fiinţă slabă, uscată, galbenă ca ceara, îmbrăcată cu un suman, încinsă cu o funie, cu picioarele goale… Era un calic !….

Într-o dimineaţă, în zori de zi, o damă din înalta societate a Iaşilor, care făcea multe binefaceri şi pomene, alinând suferinţele săracilor, găsi la poartă curtei sale trupul acestui calic, şi ea făcu îngroparea cu cheltuiala sa.
Această damă, această femeie pioasă, era Vorniceasa Scarlat Miclescu, mama reposatului Mitropolit-Primat al României, Calinic Miclescu. Dar cine era acest calic pe care Iaşii îl petreceau cu cinstire la locuinţa cea de apoi? Acest calic după care sa auzeau suspinuri şi plânsete necurmate?… Acest mort pe care nu-l plângea nici o rudă,-caci el n-avea nici una!…acest mort pe urma căruia, nici agiea, nici vornicia de aprozi, nici candidatul judecătoriei, nu s-a mai osteneau să facă vreo catagrafie, să pue peceţi,- căci el n-avea altă avere decât sufletul său! Şi decât faptele sale cele bune, căci el n-avea altă casă decât acoperământul cerului şi gazdele celor milostivi!…
Acest calic era Lumânărică !…
Dar cine era el?
Era un ţăran din ţinutul Tutovei… atât se ştie. Numele lui era Niţă, adecă Ioan, Ioniţă,- însă lumea nu-i mai zicea de mult, decât Lumânărică. El n-a cunoscut pe părinţii săi, nimeni nu-i vorbise despre ei. O ţărancă, fără copii îl stânsese, şi-l crescuse,- şi Niţă să hrănea în sat pe la casele oamenilor. Cu 40 de ani mai înainte de data morţii sale, fiind în vrâstă ca de 20 de ani, Niţă ieşi într-o zi, din sat, fără să zică nimănui nimic. Îmbrăcat cu un suman, cu o cămeşă de cânepă, încins cu o funie, cu capul gol şi iarnă şi vară, cu picioarele desculţe, şi iarna numai cu imenii, fără altă încălţăminte, ţinând în mâinile sale un snop de lumânărele de ceară, ca să le tot deie pe la biserici din care cauză lumea îi zicea Lumânărică, cu o taşcă de pânză groasă, atârnată de gât, în care strângea elemosina (pomana) oamenilor,-aşa a cutreierat Lumânărică, oraşele şi satele Moldovei, în curs de 40 de ani cerând pomană şi punând tot ce strângea în traista ce-i atârna de git!…

Mulţi moldoveni îşi aduc aminte de el.
Lumânăraică era mic de stat, oacheş, blând la faţă, cu barba mica, cu părul des. Trecând pe uliţe şi pe drumuri, el cânta cu duioşie, uitindu-să la lumânarelele sale: Lumânărelele, dragele mele!

Alexandru Papadopul-Calimah, 1868, Mirceşti”


“MOARTEA LUI LUMÂNĂRICĂ”, pictură de Abgar Baltazar

“Moartea lui Lumânărică” ulei pe pânză de Abgar Baltazar, colecţia Muzeului Naţional de Artă.




Pânza “Moartea lui Lumânărică”, de dimensiuni mari, realizată de Apcar Baltazar în ultimii ani ai vieţii a fost inspirată de povestea lui Lumânărică (Scrisoarea XIII), scrisă de Costache Negruzzi şi publicată în 1844. Mort în Iaşi în 1842, Niţă, cunoscut ca Lumânărică a rămas în conştiinţa colectivă drept un cerşetor orfan, apropiat al Bisericii şi al oamenilor sărmani pe care îi ajuta. Lucrarea lui Baltazar este organizată pe orizontală, senzaţia de dramatism fiind obţinută prin folosirea diagonalelor ca axe compoziţionale. În prim plan se află Lumânărică mort, pe o stradă dispusă pe diagonală, lângă o poartă deschisă prin care se distinge o siluetă feminină. Personajul construit în racursi este viguros conturat şi parcă dominat de o profundă linişte interioară. În planul îndepărtat sunt reprezentate două case cu pridvor deschis între care se înalţă biserica. Paleta monocromă, în tonuri deschise de brun şi ocru, contribuie semnificativ la crearea atmosferei dramatice.

sâmbătă, 2 iulie 2011

Ramas bun

Aflu ca a murit diriginta mea din liceu. Dumnezeu sa o odihneasca in pace. A chinuit crunt, cred ca vreo 10 ani, cu un cancer terminat in metastaza si incheiat in moarte. Acum o saptamana, in trecere prin Birlad, la doar 100 de metri de casa ei, m-am gandit ca iata, nu stiu daca mai traieste, daca boala i-a mai ingaduit zile si soare. Murea, aflu azi, cinci zile mai tarziu.
A fost un om vulcanic, dificil uneori. O fire complicata nu de cutume, prejudecati sau neimpliniri sociale, ci un soi de zbatere spirituala impletita cu nevoia de a evolua intr-o lume care ramanea inchistata in prezentul satisfacator.
Ne facea sa plangem sau sa radem cu aceeasi forta sincera, reala, nedisimulata. Si-a asumat viata, chiar daca a ravasit-o iremediabil, pana inainte de moarte.
Exista oameni care isi duc viata firesc, fara zbateri sau caderi, dar lipsita si de inaltimi. La Doamna Diriginta Aurica Donose (asa o chema atunci, a murit, insa, cu numele Vrabie Aurica), fiecare zi avea sensul unei cuceriri, a unei victorii in fata lumii.
Ramane in suflet dimineata aceea a anului 1990. Dupa banchetul de a XII-a, odata cu zorii, am plecat toata clasa sa o conducem acasa. Doamna Diriginta nu ne putea primi in casa, am inteles imediat acest lucru. A ramas langa noi si ne-a prins soarele pe scarile din fata blocului, cantand la chitara si amintindu-ne de clipele frumoase.
Am mai revazut-o, de atunci, o singura data, acum vreo 15 ani. Imi trimisese vorba sa merg sa o vad. Am mers. I-am promis ca ma intorc. Nu am mai facut-o.

RAMAS BUN, DOAMNA DIRIGINTA... sa ne vorbiti de bine pe langa ingeri...