Mikhaíl Baryshnikov, artistul care sfideaza gravitatia


Mikhaíl Baryshnikov este un dansator, coregraf şi actor american de origine rusă. Este adesea recunoscut ca fiind cel mai bun dansator de balet din lume. S-a născut la Riga, în Republica Sovietică Socialistă Letonă (URSS), din părinţi rusi. Tatăl său a fost inginer, iar mama sa croitoreasă. La vârsta de doisprezece ani, mama lui sa sinucis, Mihail a fost crescut de tatăl sau şi de bunica. Mama sa a fost o mare admiratoare a baletului . La unsprezece a înaintat cererea de admitere la Scoala de Balet a Operei din Riga, unde a fost acceptat un an mai târziu, în 1960, şi unde si-a continuat studiile academice. În acest timp, Baryshnikov a învăţat să vorbeasca franceza şi aspira sa fie un pianist celebru. Între timp, s- a îndrăgostit de balet, surclasand afectiunea sa pentru pian şi, ca urmare a decis să urmeze o carieră ca balerin.
În 1963, în timpul unei vizite la Leningrad, el a aplicat pentru a celebra Scoala de balet Vaganova. După terminarea studiilor, în 1966, el sa alăturat trupei Baletului Kirov din Leningrad. În ciuda tradiţiei, Baryshnikov nu a început ca ucenic în corpul de balet, ci si-a făcut debutul ca solist în Giselle. In acelasi an a castigat medalia de aur la concursul internaţional de balet la Varna, in Bulgaria. La întoarcerea sa la Leningrad, el a continuat cu acelaşi succes.
După întâlnirea cu coregraful francez Roland Petit la Leningrad, acesta din urma l-a invitat pe Baryshnikov să participe la un turneu in Canada. În 1974, în timpul acestui turneu, dansatorul a cerut azil politic în Toronto.
Intre anii 1974 - 1979, a fost primbalerin al Teatrului de balet al Americii (ABT), unde a fost partenerul lui Gelsey Kirkland. El a lucrat de asemenea in New York la City Ballet, si a facut turnee in lumea intreaga timp de 15 luni . El s-a întors la ABT în 1980 ca balerin si director artistic, o poziţie pe care a deţinut-o timp de un deceniu. La data de 3 iulie 1986, el a devenit cetăţean naturalizat al Statelor Unite.
Schimbarea cea mai importantă în viaţa sa profesională, a fost cand a luat decizia de a ieşi din baletul clasic si de a se dedica dansului modern, infiintand White Oak Dance Project, impreuna cu Mark Morris şi a unde a fost director artistic din 1990 până în anul 2002 .
În decembrie 2000, Misha a câştigat premiul John F. Kennedy Center, pe care l-a impartit cu tenorul spaniol Plácido Domingo şi actriţa Angela Lansbury. În 2004 a deschis Centrul pentru Arta din New York.
În 1980 a cunoscut-o pe actrita Jessica Lange, cu care s-a căsătorit. Impreuna au o fiica: Alexandra Baryshnikova. În 1982 s-a încheiat relatia lui cu Lange. Baryshnikov a avut timp de mai mulţi ani o relaţie cu balerina Lisa Rinehart, impreuna au trei copii: Sofia, Anna şi Pet. (CinemaRx)

MUC CEL MIC la Teatrul Vasilache, regia Marius Rogojinschi: 30 octombrie, orele 11.00 si 12.30

Eveniment teatral marca Marius Rogojinschi, cu Mihaela Stempel in rol principal! "Copiii sunt invitaţi să parcurgă împreuna cu Micul Muc aventurile prin care acesta este nevoit să le treacă. Binele şi răul se împletesc în calea Micului Muc, dar cu inteligenţă şi noroc va învinge răul, iar Micul Muc va trage multe învăţăminte din întâmplările prin care trece. Personajul poveştii lui Wilhelm Hauff vă invită aşadar în lumea aventurilor, duminică, 30 octombrie 2011, la orele 11 şi 12,30, când va avea loc premiera spectacolului Muc cel mic", transmite regizorul Marius Rogojinschi.

Din distribuţie fac parte actorii Aurica Dobrescu, Ibica Leonte, Mihaela Ştempel, Anamaria Chelaru, Marius Rusu, Florin Iftode, Claudiu Gălăţeanu.
Regia artistica - Marius Rogojinschi;
Scenografia - Marius Rogojinschi şi Mihai Pastramagiu;
Costume şi păpuşi - Mihai Pastramagiu.

DAVID ESRIG la Profesionistii, cu Eugenia Voda: 29 octombrie, TVR1, la miezul noptii

David Esrig s-a născut, în 1935, în Haifa. A absolvit IATC Bucureşti, secţia Regie-Teatru, în 1957. Printre spectacolele care l-au consacrat în ţară se numără „Vicleniile lui Scapin“, de Moliere, 1957, Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, „Umbra“, de Evgheni Schwartz, 1963, Teatrul de Comedie, „Troilus şi Cressida“, de Shakespeare, 1965, Teatrul de Comedie, „Capul de răţoi“, de Gheorghe Ciprian, 1966, Teatrul de Comedie şi „Nepotul lui Rameau“, de Denis Diderot, 1968, Teatrul Bulandra. După câteva vizionări, montările „Aşteptându-l pe Godot“ şi „Furtuna“ i-au fost interzise de cenzura comunistă. Simţind că nu se mai poate exprima în ţară, în 1973 a părăsit România stabilindu-se în Germania.

ganduri de spectator

O seara de controverse, cu ratari si minusuri adaugate fraudulos la un plus ce ar fi trebuit sa se autodenunte si sa determine spectatorul la autoanaliza, daca nu chiar la re/considerari ale vechilor mentalitati impuse de un sistem trecut, prin excelenta amoral.
In primul rand, alegerea piesei. Foarte scurta pentru un spectacol complet. O alegere care s-ar fi justificat in alte conjuncturi. Nu aici. O asteptare de nu stiu cati ani pentru un spectacol GD a creat, probabil, si o suma de asteptari. Care nu s-au implinit astfel. Un sentiment perfid, un zambet in coltul gurii scapat de regizorul care a ales drumul scurt pentru ca cel inalt e... prea inalt.
Un spectacol "umplut" cu multa si neinspirata forma bruta. Strategia cu asasinate celebre a fost neprofesionist prezentata, periculos aleasa si, in final, manipulatoare, o strategie-capcana, singura care si-a atins scopul. Primul aspect este cel al strategiei insasi: nu se justifica decat pentru a da o falsa directie si a minimaliza conflictul piesei, piesa care nu era despre un asasinat, ci despre disperarea anonimului care isi construieste propria celebritate folosindu-se de un personaj ce ar putea sa ii confere aceasta sansa ultima si unica. Mi-a placut subiectul, mi-a displacut tonalitatea joasa a intregii reprezentatii, blocarea in spatiul fizic si derizoriul previzibil care intrerupea fiecare episod al reconstituirii.
Fixarea piesei in tema impusa de regizor: asasini si asasinate celebre - m-a enervat la culme, la fel cum m-am simtit manipulata grosolan de imaginile macabre de afara, cu topoare si arme insangerate atarnate pe pereti, imagini continuate apoi cu intrebari de genul "tu pe cine ai asasina", "pe cine invidiezi"... Un gen de interactivitate care, din nou, a coborat de fiecare data vibratia spectacolului.
Che Guevara - erou sau martir, Nicolae Iorga asasinat de legionari, Papa Ioan Paul al II-lea si un asasin ratat... Este inadmisibil sa propui o dezbatere si sa creezi confuzii pe care le transferi apoi in mintea spectatorului de teatru. Nu pe probleme atat de importante si, de cele mai multe ori, periculoase.

Impresia mea a fost ca regizorul a ratat cu buna stiinta nasterea unui dramaturg jucat, ca sa folosesc o expresie cu care isi gratula cineva prietenul.
Dramaturg care nu stiu cum ar fi aratat cu o alta piesa, dar intuiesc ce ar fi fost cu o alta interpretare a acesteia. Astept totusi "Catavencii"...

"Cu limba de moarte", de Gellu Dorian, regia Ion Sapdaru

Poezia care m-a insotit in ultimii 20 de ani

Deasupra a tot ceea ce esti exista!
Îmblânzeste-ti orgoliul
învinge clipa când nu-ti poti apartine si te izbesti de zid ca pasarile oarbe!
Educa-ti vointa! Coboara în suburbiile gândului
neschimbata e lupta dintre bine si rau
nu renunta niciodata la tine
orice om îsi este propria sarbatoare!
nu te-ndeparta de tine o clipa
nu saruta frânghia pe care ti-o întind scamatorii de vorbe
si nu zornai cuvintele adevarului
precum tradatorii argintii! Asteapta: nu poti stapâni ceea ce nu ai înca
si nu te poti darui altora daca nu te daruiesti la nesfârsit tie!
Deasupra a tot ceea ce esti exista!
Nu renunta niciodata la tine. Indiferenta apropie de moarte
asa cum dorinta te-apropie de pacat
vei întinde mâinile dupa vise si îti vor arunca monede
vei traversa clipe cumplite ca drumurile spre marile abatoare
nu dispera!
Poti fi înfrânt de propria libertate
nu dispera!
stiu ca porti cuvinte niciodata rostite si ceva în tine nu poate sa taca
Slaveste clipa ca înainte si dupa tine doamne cât întuneric!

(Daniel Corbu, Alte sfaturi de amagit întunericul)

Zicea Petre Ţuţea...

Se spune că intelectul e dat omului ca să cunoască adevărul. Intelectul e dat omului, după părerea mea, nu ca să cunoască adevărul, ci să primească adevărul.


O babă murdară pe picioare, care stă în fata icoanei Maicii Domnului în biserică, fată de un laureat al premiului Nobel ateu - baba e om, iar laureatul premiului Nobel e dihor. Iar ca ateu, ăsta moare asa, dihor.

Eu nu detest burghezia. Eu m-am lămurit că un om care vrea să fie bogat nu este un păcătos. Spunea odată un preot bătrîn: Circulă o zicală că banul e ochiul dracului. Eu nu-l concep ca ochiul dracului, eu îl concep ca pe o scară dublă. Dacă-l posezi, indiferent în ce cantităti, si te misti în sus binefăcător pe scară, nu mai e ochiul dracului. Iar dacă cobori, atunci te duci cu el în infern, prin vicii, prin lăcomie si prin toate imperfectiile legate de orgoliu si de pofta de stăpîn.

Nu pot evita neplăcerile bătrînetii si nu mă pot supăra pe Dumnezeu că m-a tinut pînă aproape la nouăzeci de ani. Însă bătrînii au o supapă foarte înteleaptă: au dreptul la nerusinare. O nerusinare nelimitată. Cînd mă gîndesc la suferintele bătrînetii, îmi dau seama că în natura asta oarbă cel mai mare geniu este geniul mortii. Faptul că murim, de cele mai multe ori la timp, este un semn al dragostei lui Dumnezeu pentru noi.

În afară de cărti nu trăiesc decît dobitoacele si sfintii: unele pentru că n-au ratiune, ceilalti pentru că o au într-o prea mare măsură ca să mai aibă nevoie de mijloace auxiliare de constiintă.

De creat doar zeul crează, iar omul imită. Eu cînd citesc cuvîntul creatie - literară, muzicală, filozofică - lesin de rîs. Omul nu face altceva decît să reflecte în litere, în muzică sau în filozofie petece de transcendentă.

Inteligenta, oricît de mare nu e suficientă pentru a te curăta de prejudecăti. Cu cît inteligenta e mai mare, cu atît prejudecata e mai voinică, pentru că ai aparat s-o justifici.

Am dorit dintotdeauna să fac o teză de doctorat cu tema Aflarea în treabă ca metodă de lucru la români.

Am făcut o mărturisire într-o curte cu sase sute de insi, în închisoarea de la Aiud. Fratilor, am zis, dacă murim toti aici, în haine vărgate si în lanturi, nu noi facem cinste poporului român că murim pentru el, ci el ne face onoarea să murim pentru el!

Eu cred că războiul nu e făcut de oameni; e mult prea serios. Îl face Dumezeu. Cum ne dă si cutremure, ne dă si război.

M-a întrebat odată Nae Ionescu ce cred despre evreul acesta, despre Pavel. Stii ce i-am spus? - ăsta nu-i om, domnule, este toată Mediterana.

Trei ore am vorbit atunci în curtea închisorii, de Platon si despre Hristos. Zice colonelul: Vă rog să scrieti ce-ati vorbit, ca nu cumva ministrul de interne Drăghici să spună că sînt solidar cu dumneavoastră. - Domnule colonel, cum să fim noi solidari? Eu tocmai d-aia am venit aici, că nu sîntem solidari unii cu altii...

A fost întrebat un tăran, în închisoare: ce întelegi din tot ce spune Petre Tutea! Zice: nu înteleg nimic, dar e o grozăvie!

Treisprezece ani de închisoare... Aveam doar o hăinută de puscărias. Ne dădeau o zeamă chioară si mămăligă friptă. M-au bătut... M-au arestat acasă. Nici nu tin minte anul... Cînd m-au anchetat am lesinat din bătaie. Iacătă că n-am murit! Am stat la Interne trei ani. Am fost după aceea la Jilava, la Ocnele Mari si pe urmă la Aiud. Eu mă mir cum mai sînt aici. De multe ori îmi doream să mor. Am avut mereu lasitatea de-a nu avea curajul să mă sinucid. Din motive religioase... Treisprezece ani! Nu pot să povestesc tot ce-am suferit pentru că nu pot să ofensez poporul român spunîndu-i că în mijlocul lui s-au petrecut asemenea monstruozităti.

M-a întrebat un anchetator: De ce ai vorbit împotriva noastră, dom  le? - N-am vorbit, dom le. - Cum n-ai vorbit? - Păi împotriva voastră vorbeste tot poporul român. Ce să mai adaug eu? Si mi-au dat 20 de ani muncă silnică făra motive. Mi s-a prezentat sentinta de condamnare ca să fac recurs. La cine să fac recurs, la Dumnezeu?

Am fost solicitat, în închisoare, să scriu pentru revista Glasul patriei, ca si Nichifor Crainic. Mi s-a părut ciudat să fii arestat si să scrii, să meditezi. Adică să spui: vă multumesc că m-ati arestat! Asta era o porcărie nemaipomenită, să obligi un detinut să scrie. El poate să-si scrie memoriile, dar nu pentru tine, ăla care-l persecuti...

Eu n-adun nimic. Îmi spunea un popă, zice, păi dumneavoastră vă risipiti asa, vă poate fura oricine... Zic: uite, părinte, eu, zic, am adoptat conceptia regelui Frantei în materie de risipire a ideilor mele. Conceptia lui despre cartof. Cînd au venit cartofii din America, tăranii nu-i cultivau. ''Să mîncăm noi buruiana asta din pămînt...'' Ce a zis regele Frantei? ''Mă, seamănă, mă, cartofi pe mosia mea si, cînd or vedea tăranii că îi păzesc, or să-si dea seama că-s lucru bun. Lăsati-i să fure, că asa se răspîndesc cartofii în tară.''

AZI, 6 octombrie, SE IMPLINESC 109 ANI DE LA NASTEREA LUI PETRE TUTEA.

Cine face pasul inapoi?

Obsedanta povestea cu focul in biserica. Povestita de CTP in emisiunea Profesionistii. Pe scurt: izbucneste un incendiu in altar, biserica plina de oameni. Disperati sa se salveze, toti se reped spre iesire. Usile se deschid spre interior asa ca, in imbulzeala si disperare, puhoiul de lume nu face decat sa blocheze iesirea. Pentru a se putea deschide usile, trebuie ca toti sa faca un pas inapoi. Pas pe care nimeni nu vrea sa il faca primul.


Imaginile m-au urmarit intreaga zi. Pentru ca cei care sunt foarte aproape de usa ce i-ar salva depind de cei din spate. Daca cei din spate nu vor face pasul inapoi, oricat de aproape de lumina s-ar afla, vor fi striviti. Si, chiar daca au solutia, daca vor sa faca pasul inapoi, nu pot din cauza presiunii imense a celor din spate.

Cei din spate nu vor face pasul pentru ca sunt prea aproape de flacari si prea departe de iesire. Cred mai mult flacarilor decat celui care, in fata fiind, ii promite ca daca va face un pas inapoi va fi salvat. Si nu va face pasul!

Nu poti sa ii judeci pe niciunii. Cei din fata se gandesc, desigur, la salvarea lor. Daca vor putea deschide usile vor fi primii salvati. Cei aflati in spate traiesc si apasarea flacarilor si asteapta ca cei din fata sa se descurce singuri. Probabil. Apar alte si alte imagini, alte si mereu alte ganduri. De asta, spun, ma obsedeaza povestea...
 
Si cel mai frumos lucru din toata povestea: usile se deschid DOAR spre interior! Dar daca se vor deschide, ne vom salva si noi si ei...

Cristian Tudor Popescu la Profesionistii. Despre Dogville si renuntarea la a mai salva lumea!

Aseara a debutat o noua serie a emisiunii Profesionistii. Invitat: Cristian Tudor Popescu. Un personaj care pare superexpus, ultramediatizat si pe alocuri consumat. Am decis, totusi, sa urmaresc emisiunea, din placerea de a o urmari pe Eugenia Voda. A fost o emisiune spectacol. Cristian Tudor Popescu se schimba, se transforma. Emisiunea a fost conturata pe marginea Chestionarului lui Proust, o provocare atat pentru invitat cat si pentru realizator de a-si dezvalui fara pudoare dedesubturile sufletesti. CTP a fost sincer, nestapanit, vulnerabil si corect cu sine insusi.

Finalul a fost neasteptat. Intrebat ce s-ar intampla daca oamenii care mai au ceva de spus s-ar retrage pe rand in gradinile lor, CTP a marturisit ca cel mai important lucru in acest timp nu mai este sa salvezi lumea, sa incerci sa schimbi masele. Ci sa incerci sa faci bine unui om. Macar unui singur om. Sa privesti in jur si sa vezi un om mai greu incercat decat tine. Si sa nu incerci sa il schimbi, ci sa il intelegi, sa ii faci un bine cat de mic. Asa, om cu om, picatura cu picatura...

CTP mi-a mai amintit aseara de ceva. Intrebat care este personajul feminin preferat, a raspuns: "Nicole Kidman in Dogville. M-a obsedat saptamani la rand acest personaj".

Da, este un personaj obsedant, din pacate prea putin oferit publicului. A fost difuzat o data, in urma cu cativa ani, pe la miezul noptii.

Dogville (2003)
Regizor Lars von Trier
Scenarist Lars von Trier
Cu Nicole Kidman in rol principal

Filmul este turnat in intregime in platou, toata actiunea desfasurandu-se ca intr-o piesa de teatru. Un film nu numai tulburator, ci si bulversant, situat la limita parabolei crestine, dar smuls parca din acest gen de arta cinematografica prin sfarsitul extrem de dur, neasteptat.

Titlul este unul definitoriu, al carui inteles se dezvaluie abia spre final. Grace (interpretata magistral de Nicole Kidman) este o tanara din lumea buna americana ( a se citi o familie de mafioti), fugita din casa tatalui sau si adapostita un timp intr-un sat aparent linistit, aparent limitat, ai carui locuitori invata pe parcurs toate regulile santajului si ale micimii sufletesti.

Filmul este, in sine, un simbol. De la regie la scenografie si text, totul este bulversant si paradoxal. Un film care trebuie vazut pentru ca tu, ca spectator, sa te identifici pe rand cu fiecare personaj in parte - de la binefacator la tradator, iar in final sa iti inveti lectia. Daca ai curaj, bineinteles!

http://www.youtube.com/watch?v=ChOEN08xjRs&feature=related

Evgheni Vodolazkin - LAUR. "Calea ta e grea, căci istoria dragostei tale abia începe"

"Laur" poate fi deopotrivă cartea vindecătorilor și a celor vindecați. "Laur" poate fi, asemenea, cartea inițierii. Î...