duminică, 19 februarie 2012

Constrângere sau autenticitate?

Am găsit câteva vorbe frumoase astăzi, pe care le dau mai departe. Spre a fi ceea ce suntem...
"Morala, spunea Nae Ionescu, are două rădăcini: Una care înseamnă constrângere şi care izvorăşte din apăsarea semenilor asupra noastră. Ea face oamenii cumsecade. Alta, care izvorăşte din noi înşine şi care însemnează un anumit stil de viaţă personal, face pe oameni autentici. Îi face să fie ce sunt. Numai această din urmă rădăcină face morala cu adevărat respectabilă. Nietzsche are dreptate când numeşte pe cealaltă un paravan al laşităţii şi o compensaţie virtuală a năzuinţelor pe care n-ai avut curajul să ţi le-mplineşti aievea".
(din cartea lui Mircea Vulcănescu, "Nae Ionescu, aşa cum l-am cunoscut", Ed. Humanitas, 1992)

vineri, 17 februarie 2012

Poetului Ion Nicolescu. La plecare

e ger în triste calendare
sfinţii se dau orbilor cu împrumut

în zadar am pîndit labirintul
Poetul îşi poartă paşii îndărăt
zar caldarîmului de pofte

într-o lume de tălpi îţi culci suferinţa
(pe un leu de-mprumut se vinde poetul)
nici vorba
vine iertarea de seară
ca o pasăre pe uscat

mai puţini tot mai puţini poeţi
libertatea poartă la gît
medalii de gheaţă



duminică, 12 februarie 2012

Nebun şi înger

cine are de-a face cu îngerii este deasupra jocurilor şi a lumii întregi ţi-am spus dimineaţă „nu de vulturi, ci de înălţimea zborului teme-te!”

m-am trezit greu, ţineam de mână un nebun
(îngemănat în aripă cu îngerul său, fugea în lume
pentru apărarea oamenilor singuri)
nu am uitat mersul pe sârmă, chiuitul aspru al gândului
pregătit de-cu-seară la foc mic,
de unde înţelepciunea,
de unde cumsecădenia de paie, de unde rostul
de a fi ceea ce sunt
într-o lume care nu este ceea ce este

nebun de aripă, mă vindecă lumii un înger...


marți, 7 februarie 2012

ROMÂNIA DE COLECŢIE - Asta-i tara ta


O imagine care m-a făcut realmente să plâng azi. Un sat izolat de nămeţi, unde nu poate pătrunde Ambulanţa. Bunica din fotografie are 77 de ani, este bolnavă şi are nevoie de dializa, de care depinde viaţa ei. Ambulanta ajunge doar până la aproape 4 km de sat. De acolo, mai departe pornesc militarii, cu un autocamion cu tractiune 6x6, de la Garnizoana Botoşani, şi un echipaj de pompieri.

Bunica ajunge cu bine la Ambulanţa, medicii o duc apoi în siguranţă la spital. O ştire de presă, de sezon.
Doar că, privind fotografia, au început să mă şiroiască lacrimi. Pe bune! Priviţi îndelung, cu suflet şi cu ochi buni. E atât de frumoasă iarna asta câteodată!
Asta e România de colecţie: un pompier şi un militar, purtând de mînă o bunică!


luni, 6 februarie 2012

ROMÂNIA DE COLECŢIE - Poetul-cerşetor

Nu ştiam nimic despre poetul Ion Nicolescu până ieri. Pentru ca astăzi să îmi dau seama că pe Ion Nicolescu îl ştiu toţi românii. Ion Nicolescu e un "cerşetor", cules de pe stradă zilele trecute şi depus la Reanimare, cu diagnostic deloc încurajator. Starea lui este gravă.
Oamenii buni şi-au trimis veste despre starea poetului Ion Nicolescu. Scriu despre acest om pentru că aseară mi-a stors sufletul de fiori. Citeam despre el pe blogul lui liviuioanstoiciu.ro, scriitor care făcea publică o scrisoare despre vii... Redau câteva rânduri: "Niciodată nu am avut atâta tristeţe în cuvinte. Poetul Ion Nicolescu e internat la Spitalul Judeţean Buzău. A fost luat de pe stradă, găsit leşinat. L-au recunoscut nişte asistente ieşite din tura lor de serviciu, care au participat la unele manifestări cultuale. Au sunat la 112 şi l-au adăpostit la spital. Ion Nicolescu a ajuns un cerşetor. Acum o jumătate de oră, după ce m-a sunat dl. Cojocaru, m-am dus acasă şi am golit garderoba mea modestă. Nu am bani să cumpăr pentru Ion Nicolescu îmbrăcăminte şic. I-am umplut o sacoşă cu îmbrăcăminte de second-marin. Am dat şi cămaşa de pe mine. Trăim vremuri incredibile".
Cine este acest "cerşetor"?
Ion Nicolescu. Iată ce spunea Nicu Alifantis despre el: "Poetul bolnav de poezie, acelaşi care a semnat şi versurile cântecului «Douăzeci de îngeri», este domnul Ion Nicolescu. Ne-am cunoscut în 1975, într-unul dintre spectacolele Cenaclului Flacăra. Tot el a scris versurile unor cântece mai vechi de-ale mele, cum ar fi: «Rococo», care se găseşte pe albumul «Voiaj», apărut în 1995, apoi «Imn (Trăiască România)» şi «Cântec (Ţara noastră-i, ţara noastră)», care se găsesc pe single-ul editat împreună cu Florian Pittiş în 1979. Excepţional poet. Plin de umor, de simţ civic, patriot sincer şi adevărat, dedicat şi devotat omului şi drepturilor acestuia, încerca să-şi facă publice ideile în măsura în care era posibil la acea vreme. Nicolescu era foarte iubit de mişcarea avangardistă a artiştilor anilor '70. Unul dintre cei mai înfocaţi fani ai lui Ion Nicolescu la acea vreme era Florian Pittiş, care recita câteva poezii de-ale sale cu mare succes. «Imn (Trăiască România)» a fost unul dintre cele mai cântate cântece ale mele la acea vreme. Trebuie să recunosc că este poetul graţie căruia am căpătat cea mai mare popularitate cântându-i poezia. Aşa a fost să-mi rămână la suflet poemele domniei sale asupra cărora am revenit şi mă bucur nespus să le fac iarăşi cunoscute celor din jurul meu, pentru a nu fi uitate, aşa cum pe Ion Nicolescu l-a uitat viaţa, Dumnezeu ştie pe unde!”.

De povestit că da, pe Ion Nicolescu l-a uitat viaţa de mult! Cam prin vremea gloriei lui Păunescu, Alifantis şi alţii! Imnul Cenclului Flacăra, devenit apoi "Trăiască România", a fost scris de Ion Nicolescu în altă formă, fiind schimbat ulterior de Păunescu, cel care a introdus, în locul versurilor despre provinciile istorice, versurile cu "Trăiască Ceauşescu". Ion Nicolescu nu a acceptat, fapt care i-a atras numeroase ghionteli securistice. Păunescu a scos imnul în varianta patriotardă, Nicolescu a fost scos din librării şi biblioteci, odată cu varianta originală a cântecului.

Nimic din toate acestea nu mi-a dat însă fiori, aşa cum am simţit că mă zgudui la cele câteva cuvinte care încheie scrisoarea către Liviu Ioan Stoiciu: "În timp ce Ion Nicolescu zăcea în reanimare, dl. Cojocaru (prozator, angajat al spitalului, n.m.) a xeroxat nişte poezii ale acestuia, dându-le tuturor angajaţilor din spital. S-a întâmplat un mic miracol. După ce i-au citit poeziile, aceşti extraordinari oameni ai spitalelor s-au dus să-l vadă pe poet. Restul nu mai contează".

Aceasta e România de colecţie: un poet cerşetor, artişti mari care în trecătoare zile şi liniştite nopţi îşi amintesc despre cei care i-au făcut celebri ("pe Ion Nicolescu l-a uitat viaţa, Dumnezeu ştie pe unde!"), şi nişte oameni simpli dintr-un spital de provincie, cu salarii mizere, care, după ce vor fi citind pe holuri poezii xeroxate, scapă o lacrimă şi adapă de zile un poet-cerşetor.

ION NICOLESCU - Un poet in viata (noastra)

Cântul LXXX


eu ştiu ce-i o odă şi când a-nceput
dar odele vin de la sine
aşa cum eu însumi şi de bună voie
m-am ridicat din mulţime
poeţii-s omagiul acestei planete
pe care se-ntâmplă şi crime
pe care se-ntâmplă şi altceva
decât generoase fapte de rime
popoarele lumii fac mari sacrificii
şi-şi pot permite să aibă poeţi
să nu pierdem timpul cu false discuţii
toţi oamenii sunt nişte poeţi



Cântul XXV


ţara noastră-i ţara noastră
dulce pajişte albastră
aripă sculptată-n dor
de lumina ochilor
dacă-i dor nu-l stingi cu apă
dacă-i timp nu-l poţi întrece
dacă-i gând nu-l poţi străbate
noi suntem români
noi suntem români ca brazii
noi suntem români ca grâul
noi suntem români ca focul
noi suntem români
ţara noastră e a noastră
vârf de jale şi de dor
dulce arşiţă albastră
ca lumina ochilor


Cântul LXXXVI

cum poţi să treci
tu pe Calea Victoriei
cum poţi să bei cafea liniştit
când alt om ca tine
pe-aceeaşi planetă
poate-i bolnav
poate-i nefericit
un om ţine-o floare în dinţi
toată viaţa
şi cel mai moral dintre lucruri
e viaţa
şi cea mai frumoasă poveste e viaţa
pe care-o-nvăţăm cât trăim
pe de rost

duminică, 5 februarie 2012

ADRIAN POPESCU: Struguri

Dacă nu sîntem la fel cu versurile noastre
la ce bun să mai scriem?

Eminescu şi Rilke, Byron şi Bolliac şi Mureşanu
Voiculescu şi Mandelştam au reuşit.

Struguri nevăzuţi storşi în presele
Timpului.

Dacă nu-şi pot încarna imaginile
ce le mai rămâne poeţilor?

Roua şi cernelurile, da
broboanele de trudă, simetria, da

dar mai cu seamă sângele spălînd
obrazul şi mîinile care ţin cartea.

În fibrele tinere ale lemnului
în cămările închise ale pietrei

numai zvîcnetul arterelor pătrunde
numai culoarea sîngelui rezistă vremii.