duminică, 7 aprilie 2013

"Și cine este aproapele meu?", Editura Junimea Iași, 2013

"Despre suferința ce împinge marginile durerii, despre mucenicia unui suflet ce și-a găsit drumul printre sute de trupuri chinuite și se întoarce asupra lor cu iubire și răbdare, despre umilințe și înjosiri dincolo de fire, din care temnițele de la Pitești și Aiud păstrează încă urme de sânge, despre toate acestea și altele asemenea, ai zice că doar un trăitor direct poate scrie cu atâta adâncă înțelegere și creștină iertare. Dar Florentina Toniță e tânără, generoasă, înmiresmată stilistic precum slovele poveștilor ce-i curg cu atâta firesc și savoare din vârful peniței dăruite de Dumnezeu. Nu știm de unde a luat puterea de a pătrunde acolo unde până și harul ajunge greu, în lumea aceea subterană în care ființa stă să moară de rușine, dar o face, cu aceeași senină frumusețe cu care vorbește și despre dragoste, așteptare, împlinire, cu care scrie și poezie sau pictează. Florentina Toniță crede în Dumnezeu și în satul românesc, crede în iubire și îndurare, crede în lacrima curată ce arde mântuitor și în culoarea din care se naște patima aspru catifelată a timpului". (Simona Modreanu - text coperta 4)

"Mai mare dumnezeire decât Iertarea este Iubirea. Pot întoarce şi celălalt obraz şi să tac. Sufăr, îndur şi iert. Se întâmplă să iert cu patimă,  orgoliu, înverşunare, împotrivire. Iert cu superioritate sau de-a valma. Uneori cu voinţă de răsplată. Alteori a lehamite. Iert cu supuşenie, rareori conştient. Iertarea îndumnezeită, atunci când binecuvântat se întâmplă, este Iubire. Sau mucenicie. Depinde cum vom primi toate întâmplările din viaţa noastră şi ce sens le vom da". (Florentina Toniță, text coperta 4)


FRAGMENT DIN ROMAN:

"Noaptea care urmă fu agitată, nu atât din cauza căldurii, cât din pricina gândurilor adunate după mesajul lui Costa. Adormi greu. Îl visă pe părintele Antonie, predica zâmbind luminos și ea stătea nemișcată în mijlocul bisericii, îl vedea vorbind, însă nu reuşea să audă nimic. La ieşire l-a zărit pe Costa. Era trist, tras la faţă şi purta în spate nişte poveri ciudate. Nu păreau a fi foarte grele, în schimb îl acopereau cu totul. L-a întrebat ce mai face, dar, deşi îl vedea vorbindu-i, nu auzea nimic. Costa vorbea agitat, uneori părea să ţipe. Maria privi în jur, dar oamenii nu se arătau deranjaţi. Oare nimeni nu aude pe nimeni?, se întrebă Maria. Strigă şi ea, nu se auzi. Când se întoarse, Costa dispăruse.
Se trezi obosită şi cu o durere surdă în ceafă. Ziua era înnorată, într-un gri răcoros care lăsa loc soarelui să se pitească pe caldarâm şi pe zidurile caselor de peste drum. Îşi pregăti o cafea mai tare decât de obicei, pe care o bău rapid, pe balcon. Îşi aminti visul şi se îngrijoră de-a binelea.
Nu apucă să se adâncească în gânduri, pentru că soneria de la intrare se auzi prelung, fără să se repete. Aruncă de pe ea cămaşa de noapte albă şi se împachetă rapid într-un costum de trening de culoarea ciocolatei.
– Bună dimineaţa, draga mea!
– Bună îţi fie inima, Costa! Intră, te rog. Ca de obicei, matinal…
Costa o privea aproape absent, dar fără a pierde din căldura pe care i-o ştia atât de bine. Părea adus de spate şi Maria îşi aminti de poverile din vis. Îl simţea trist, chinuit.
– O cafea, dragul meu?
– Cafea să fie…
Stăteau amândoi în mijlocul bucătăriei. Îi trase un scaun și ea își făcu de lucru la aragaz mai mult decât era necesar pentru o simplă cafea. Furnicăturile care îi invadaseră trupul, genunchii moi şi mâinile tot mai nesigure o intrigau, mai ales la gândul că el îi va observa emoţiile. Îl pândi cu coada ochiului. Era pierdut în sine şi abia acum Maria îi văzu chipul tras, palid, umerii ieşiţi în afara trupului, ca nişte agăţătoare ciudate.
– Am venit să îmi iau rămas bun…
Se întoarse speriată. Venise în spatele ei, îi simţea suflarea, aroma trupului care odată îi era atât de dragă.
– Pleci? Îşi auzi glasul stins, aproape înfundat.
– Plec. Gena a murit acum trei luni şi de atunci îmi fac curaj să vin la tine, să mă ierţi şi să mă primeşti înapoi. Apoi am renunţat. Nu am putut să îţi fac asta, ştiu câtă durere am aruncat atunci în inima ta.
Maria se întoarse şi opri aragazul, dar mai întâi şterse pe furiş lacrimile care îi dădeau târcoale.
– Îmi pare nespus de rău. Dar tu ai ales. Ai ales cu orgoliul tău de bărbat, te-ai gândit că eşti mai bun dacă te îndrepţi către femeia care îţi inspiră milă. Te-am respectat atunci, te respect şi acum. Ţi-ai învăţat lecţia, sper…
– Ai dreptate… Ştiam că tu mă iubeşti oricum şi mi-am permis să te rănesc. Acum te-aş răni mai rău dacă ţi-aş cere să mă primeşti din nou în inima ta…
– În inima mea vei fi mereu, Costa. În viaţa mea nu te mai vreau. Nu acum.
Turnă cafeaua în cană. Intrară în atelier. Îi făcu semn să se aşeze pe canapea. Îl urmări apoi, minute în şir, cum soarbe lichidul amar într-o absenţă totală. Într-un sfârşit o fixă cu privirile umede. Aşeză cana pe măsuţă. Se ridică, privi cu atenţie tablourile din atelier, florile uscate şi toate resturile de viaţă care purtau încă numele lor.
– Plec mâine dimineaţă. Nu am venit să îţi cer să mă ierţi. Am venit să îţi mulţumesc, să te privesc şi să mă umplu de tine. Nu ştiu când sau dacă mă mai întorc…
Se aplecă, îi luă mâinile şi i le sărută apăsat, rămânând clipe întregi pierdut în mirosul trupului ei.
Ar fi vrut să i se lipească de suflet, să plece cu el în lume, să o ducă departe, chiar de-ar fi fost să nu se mai întoarcă niciodată. Se mira cât de mult îi crescuse părul, pe care acum îl purta prins după urechi, ca o cascadă ocolitoare, atât cât să lase drum liber privirilor spre el. Îi era dor să îl mângâie, să îi scotocească fiecare adânc al palmei. Îl simțea singur și totuși atât de decis să o uite, să plece de lângă ea, încât nu îndrăzni să încerce să îl oprească în vreun fel.
Porni spre uşă şi Maria observă liniştea care îl cuprinse.
– Ce cauţi, Costa?, îi strigă din urmă şi el întoarse spre ea ochii mari, luminoşi, aşa cum îi ştia din anii de iubire. Acolo unde pleci, ştii ce cauţi?
– Pe Dumnezeu… cred… E timpul să ne lămurim…

Închise uşa în urma lui şi zgudui în ea un plâns tăcut, chinuit, îngăduit. Îl lăsase să plece din nou. Iubirea îndură, iubirea nu judecă... Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată.
Intră în baie, îşi spălă faţa cu apă rece şi se ascunse în dormitor. Cu toate că era singură în apartament, închise ușa camerei și acoperi ferestrele. Dacă ar fi putut, ar fi construit în jurul ei o carapace ermetică în care să se sfârșească încet, conștientă și totuși pierdută în ea însăși.
Dumnezeu îi arătase, în urmă cu mulți ani, că nu e de ajuns ca doi oameni să stea pe același pat pentru ca iubirea să se ivească între ei. Și Vlad a plecat. Apoi, când a crezut că iubește, tot Dumnezeu l-a scos din viața ei pe Bogdan, lăsând în ea o suferință mistuitoare, grea. Un gol pe care, atunci când se aștepta mai puțin, îl umpluse Costa. Pe Costa îl ascunsese în sufletul ei și îl ruga pe Dumnezeu să îngăduie această iubire. Era prima dată când voia ceva cu adevărat! Dar Costa a plecat și el...
Nu se certa cu Dumnezeu. Credea că, dacă acceptă plecarea lui Costa, Dumnezeu o va ajuta să înțeleagă de ce! De ce nu a ales-o pe ea atunci, de ce iubirea ei nu a fost mai puternică decât toate temerile, încrengăturile și hățișurile vieții lui.
Nimeni nu putea sta pe locul lui, inima ei nu era atât de mare încât să îngrămădească în ea de-a valma doi bărbați, iar pe Costa nici nu avea de gând să îl scoată pentru a face loc altcuiva. Mihai nu venise pentru a cere un loc în inima ei, ci pentru a o împăca, pentru a o ține de mână în lumea în care simțea din nou că se pierde. Îi era recunoscătoare pentru că o ajutase să își păstreze curată credința și bucuria de a crede.
Se așeză la birou ceva mai liniștită. Scoase jurnalul şi începu să scrie:
Dincolo de realul bine fixat în cotidian, placat cu aurul sau cu argintul lumesc al fiecărei zile, trăim o nefirească şi amalgamatică prăbuşire, o lipire de asfaltul trecerii fără rost. Zi de zi. Noapte de noapte. Ceas de ceas. Nu avem puterea să ne împotrivim, dar nu din raţiuni de demnitate sau religiozitate, cât din sfântă laşitate, cea mai presus de inimă, pace, iubire. Am căpătat libertatea de a ne dezice de suflet, de a ne comporta iresponsabil, de a iubi la fel, de a urî cu pasiune sau de a minţi cu farmec. Adevărul devine un scop personal, aspru pentru ceilalţi, facil pentru sine, însă niciodată destul de clar cât să devină acelaşi, unul şi al tuturor. Între frica de singurătate şi vieţuirea în doi, devii una cu celălalt, dar acel celălalt care depune mărturie pentru tine că ai încercat, ai pătimit, ai răstignit visuri, dar destinul te-a întors, lăsându-ţi adevărul pe cruce, şiroind în partea dinspre tâlhar... Mărturia care te salvează de fiecare dată... Devenim uniţi doar atunci când avem nevoie de justificare, atunci când greutatea nu ne mai apără, când ascunzişul de noi înşine se transformă în pânză rară, răcoroasă, aspră sufletului.  Cel mai tare doare aproapele tău care devine, în timp, aproapele altuia... Nu mai ştim cine suntem pentru că, deodată, devenim alţii? Cine decide când şi cum ne direcţionăm sentimentele, stările, urile, suspinul? De ce tu, om-aproapele-meu, te dezici de mine fără să mă vezi? Dincolo de strigăt există totdeauna durere, dar există şi încrâncenare, există vremelnică îndârjire. Ce va rămâne când pustiul va re-de-veni? Probabil că aproapele meu nu mi-a stat niciodată în faţă, ci doar paralel cu mine. Doar aşa drumul se desparte iremediabil, mai devreme sau mai târziu. E bine şi mai devreme şi mai târziu! Durere este, dar mă bucur că, chiar aşa fiind, îmi iubesc aproapele. Acela care a devenit acum aproapele altuia şi nu mă mai recunoaşte".