sâmbătă, 31 august 2013

MĂRTURISIRI: Despre Părintele IUSTIN PÂRVU, cu Ieromonahul Siluan Antoci, de la Mănăstirea Agafton

Florentina Toniță: Care este prima imagine pe care o aveți cu Părintele Iustin Pârvu? Ce impact a avut prezența acestui mare om asupra Sfinției Voastre? Ieromonah Siluan Antoci: Cu mare bucurie vorbim despre Părintele Iustin și gândul la el ne face să ne smerim, privind la el ca la un stejar, privind la el ca la un munte, privind la el ca la un mare Avvă pe care l-a avut Moldova noastră. Despre Părintele Iustin am auzit de la o vârstă foarte fragedă - aveam 15 ani - de la un bătrân din satul Sulița, de la noi din Botoșani, moșul Toader Crețu. El mi-a spus: “Măi copile, în Neamț sunt mari părinți, sunt și din Botoșani, Părintele Cleopa… Dar la Petru Vodă este un părinte căruia călugării din obște îi spun Bătrânul. A făcut mulți ani de pușcărie”. Și am rămas cu gândul la Bătrânul, cum mi-a spus moșul Toader…
-În ce an se întâmpla asta?
-În anul 1995.
- Părintele Iustin era deja la Petru Vodă, era înființată mănăstirea…
- Era înființată mănăstirea… Era acolo, cu câțiva părinți. După ce am ajuns la Mănăstirea Pângărați, bineînțeles că am vrut să îl văd și eu pe Bătrânul de la Petru Vodă. Și imaginea despre Părintele Iustin este imaginea aceea despre Marele Bătrân luminos, dar în același timp privea la noi, copiii care eram de 15-16 ani, cu mult drag. Cred că privea la noi și se vedea pe Sfinția Sa. Pentru că și el a început călugăria foarte de tânăr, cum ne-a spus el, și o mare bucurie a avut când ne-a văzut în hainele călugărești. Nouă nu prea ne stăteau hainele călugărești bine, eram micuți, dar nu pot să uit chipul Părintelui plin de bucurie și de dragoste. Începând din acea toamnă - pentru că într-o toamnă am fost prima dată la Părintele Iustin, împreună cu părintele nostru stareț, Părintele Teofil, care era fiu duhovnicesc al Părintelui Iustin - din acea toamnă am început să merg mereu la Părintele, fiind și la Seminar mergeam de câte ori aveam ocazia. Și întotdeauna, Părintele fiind atunci și mai tânăr, am descoperit și am văzut la el pe Marele Bătrân și pe copilul fără de răutate. Asta este prima imagine. Au urmat multe discuții folositoare, multe întâlniri duhovnicești. Multe lucruri am învățat de la Părintele, în primul rând aplecarea spre jertfă și dragostea de om. Atâta răbdare întruchipată, atâta iubire, atâta îngăduință… Puteam să stăm la el o oră, două, trei… și nu se ridica să spună  “Părinților, gata!”. Se bucura ca un copil, ne lua la trapeză, ne binecuvânta, ne mai făcea câte o rugăciune… Și toată starea de prezență a Părintelui Iustin ne făcea să fim ca în Grădina Raiului! Uitai de tine, uitai de timp, uitai de toate. Aproape uitai de ce ai venit. Numai ascultându-l, numai uitându-te la el, numai gândindu-te că undeva în Neamț, în munți, trăiește un Mare Bătrân care are deschisă ușa pentru tot omul! Care are bucuria jertfei... Pentru că bucuria jertfei pentru aproapele este o mare Taină a lui Dumnezeu. Părintele avea această bucurie. Și spunea un părinte odată: “Nu știu cum se face, că de câte ori mă apropii de Părintele Iustin Rugaciunea minții începe să curgă în inima mea! Numai cât mă apropii!”. Atunci nu mi-am dat seama, dar mai târziu am înțeles că Părintele avea această rugăciune pe care o rostea tot timpul și pe care, bineînțeles, a învățat-o în marea Academie a suferințelor – temnițele comuniste…

“Măăăi, aici e ca în sânul lui Avraam!  Și căței, și purcei, și curcani, și copii, și bătrâni, și tineri, toți vin la Părintele Iustin!”

-Era ca picătura aceea din ocean – care era în Părintele - și care se împrăștia, se manifesta în tot ce era în jurul lui?
-Adevărat. Nu uit un cuvânt al Părintelui Ioanichie Bălan... (Am avut fericita ocazie să merg la Părintele Iustin cu Părintele Ioanichie Bălan, cu Părintele Teofil, starețul Mănăstirii Pângărați, cu Părintele Vichentie de la Manastirea Secu, mai mergea Părintele Antim, care astăzi este la Bistrița…). Și la un moment dat, când am coborât din mașină, zice Părintele Ioanichie: “Măăăi, aici e ca în sânul lui Avraam!  Și căței, și purcei, și curcani, și copii, și bătrâni, și tineri, toți vin la Părintele Iustin”. Și cu adevărat, rugăciunea Părintelui Iustin însuflețea totul, împrietenea totul. Părintele Iustin era ca patriarhul Avraam… Un călugăr dacă era scos din mănăstire, știa că la dânsul găsește o bucată de pâine, găsește o chiliuță, găsește un cuvânt de întărire. Și îi dă nădejde. Mare lucru cineva să îți dea nădejde! O măicuță, un om bolnav, o femeie cu copii… Toți! Părintele Iustin, și cu dreapta și cu stânga împărțea. Un om al milosteniei extraordinar! Nu se uita când dădea. Zeci de cazuri am văzut când Părintele punea mâna în buzunar și cât scotea atât dădea. Nu se uita, scotea și punea în mâna ta. Eram la seminar și nu duceam lipsă, dar el tot timpul ne dădea un bănuț. Faptul că el avea dragostea asta pentru noi, de a fi ca noi. Deși îl priveam ca un munte, el era ca un frate, era printre noi, trăia tinerețea noastră, trăia începutul monahismului. Și vedeți că în jurul lui s-au dunat atâția părinți și atâtea măicuțe, pentru că Părintele s-a pus în viața fiecăruia. Și fiecare dintre părinți, dintre maici și chiar dintre credincioși l-a simțit pe Părintele prezent în necazul lui, prin rugăciune, l-a simțit pe Părintele Iustin prezent în nevoința fiecărui călugăr. Pentru că viața monahală este o viață care îl slujește pe Dumnezeu, și o viață frumoasă, și gândindu-te la Părintele Iustin mergeai mai departe. Chiar dacă mai scăpai Sfânta Cruce jos, o luai din nou numai gândindu-te la Părintele care atâția ani de zile a dus cu sine Crucea atâtor greutăți și atâtor nevoințe fără să cârtească. Părintele a fost acel stejar la umbra căruia am crescut cu toții și ne-am bucurat de umbra lui, de măreția lui, de trăinicia lui. Părintele era omul pe care l-aș putea numi un erou. Pentru că avea un eroism continuu al nevoințelor, al iubirii de neam, al iubirii de Hristos…
-Un eroism care ar trebui să fie starea noastră firească, a tuturor…
-Lumea are nevoie de eroi! Trebuie să fim eroi în lupta cu păcatul, în lupta cu forțele întunericului, în lupta cu trupul, cu lumea aceasta care caută să-L scoată pe Hristos din viața noastră. Ori Părintele era acela care Îl aducea pe Hristos. La dânsul dacă cineva dorea să se căsătorească și nu putea sau nu avea bani, Părintele îi oferea totul: Biserica, sala de mese să facă nunta… De dragul lor, sau să nu trăiască în păcat, Părintele îi căsătorea… Astfel el aducea pe Hristos în viața fiecăruia… Alunga păcatul, pe tineri îi încuraja să rămână în țară. Se gândea și la viitorul țării. Încuraja nașterile de prunci. Ajuta. Omul acesta nu dădea numai sfaturi, el ajuta pe fiecare în parte și pe toți laolaltă. Azilul pe care l-a făcut, copiii pe care i-a crescut… A arătat tuturor că Biserica nu este numai cea care cere de la oameni, ci și aceea care dăruiește oamenilor. Și el a dăruit destul, și Dumnezeu i-a dăruit mari haruri. S-a dăruit în primul rând pe sine, și din ce Dumnezeu i-a dat mereu a dăruit. A ajutat pe mulți credincioși. Cuvântul Părintelui Iustin a fost un cuvânt ascultat, un cuvânt plin de har. Te rușinai ascultând sfaturile Părintelui Iustin, te smereai numai privind la nevoința sa…
-Ați cunoscut oameni a căror viață să se fi schimbat total? Atei, oameni care au fost departe de Dumnezeu și care, după ce l-au întâlnit pe Părintele Iustin, viața lor să devină cu totul alta?
-O, sunt mulțimi! Foarte mulți care au mers pe drumul monahismului, cei care s-au căsătorit și care s-au jertfit prin naștere de prunci și se jertfesc prin creșterea și educarea acestora în spiritul ortodox… Atâta misiune  a făcut Părintele și atâtea suflete a dus la Hristos, încât sunt nenumărați aceia care l-au avut pe Părintele drept omul care i-a aruncat în scăldătoarea Vitezda. Și toți aceștia, cunoscându-i Bunul  Dumnezeu pe fiecare în parte, au făcut ca la înmormântarea Părintelui să fie atâtea mii de oameni, și fiecare dintre cei prezenți acolo avea ceva de la Părintele Iustin, avea un dar de la el. În primul rând darul apropierii de Hristos. A fost omul care a deschis ochii noștri după Revoluție și ne-a spus și ne-a arătat frumusețea jertfei și frumusețea de a trăi în jertfă. Ne-a arătat frumusețea iubirii de neam. Părintele întotdeauna s-a aplecat cu dragoste spre neamul românesc și cred că de multe ori a plâns în taina inimii. Era foarte îngrijorat că familia este atacată, tineretul merge în străinătate, își formează acolo familii și uită de neam, de pământul acesta binecuvântat. Mulți tineri au plecat. Dar Evanghelia ne spune: “Puțin aluat dospește toată frământătura”. Cei rămași, avându-l pe Părintele Iustin în inima lor și în cugetul lor cu învățăturile lui, acești puțini oameni sunt convins că vor participa la învierea neamului românesc. Pentru că avem nevoie de o înviere a neamului românesc. Avem nevoie ca cineva să se aplece și spre amărâtul acesta de român, cum  îi spunea Părintele Iustin, românul acesta chinuit și batjocorit în toată lumea.

Omul Dragostei, Bătrânul, eroul, mucenicul, mărturisitorul, părintele și starețul Mănăstirii Petru Vodă

-Pentru cei care au rămas, cât de greu este să îi urmăm Părintelui Iustin? Mă refer pe de o parte la preoți, în special la preoții de mir, prin care oamenii iau contact mai des cu Biserica. Am văzut preoți care încă din perioada în care Părintele Iustin era bolnav – când parcă se formase o comunitate indiferent cât de departe sau de aproape erau de Petru Vodă – preoți care și-au schimbat un pic discursul, predica. Se simțea spiritul Părintelui Iustin, vorbeau un pic mai clar oamenilor, mesajul era mai curajos, recunoșteam chiar argumentele Părintelui Iustin… Pe partea cealaltă, cât de greu este pentru noi să îi urmăm Părintelui Iustin în jertfa pe care ne-a arătat-o?
-Părintele și cât a trăit a ajutat multe biserici de mir. Zeci de biserici, fără să ceară ceva. Dar eu cred că Părintele Iustin, și la adormirea sa, prin trupul său care după patru zile de căldură a rămas neschimbat, la sfinte moaște, prin ziua înmormântării care a adunat în jurul său atâția preoți și care a fost o zi pascală, o zi de Paști, Părintele Iustin a arătat încă o dată, prin harul Lui Dumnezeu, că viața sa și tot ce a făcut  a făcut pentru Hristos. A arătat și preoților care poate se îndoiau de trăirea sa, de ceea ce a lucrat el… La acel lucru contribuie și multele clevetiri ale oamenilor – căci au fost și oameni care nu l-au iubit, care l-au clevetit, l-au vorbit de rău, Dumnezeu îi cunoaște pe fiecare… Dar ce s-a întâmplat imediat după adormirea sa i-a făcut pe mulți preoți să își schimbe atitudinea: Da, Părintele Iustin este un sfânt! Nu puteai spune altceva dacă vedeai trupul sau exact ca la un sfânt, degaja în jurul lui atâta pace… Unii poate îl mai judecau… Dar vâzând ce s-a întâmplat s-au întărit în credința în Hristos, care a arătat că Părintele a fost un om al lui Hristos. Poate erau îndoielnici, ca sfinții apostoli… Ne bucurăm, și chiar mă bucură mult că sunt mulți părinți care vestesc și arată lumii că din țărișoara asta a noastră atât de hulită de mulți s-a ridicat un mare bărbat, mare sfânt al bisericii, dar s-a ridicat, cum am spus, un erou care a știut să lupte și a biruit. Prin trecerea la cele veșnice Părintele Iustin a arătat lumii că prin harul lui Hristos a biruit boala, temnița, clevetile celor care nu l-au iubit. Iubirea încă o dată a biruit! Cum spunea apostolul: “Dragostea nu cade niciodată”. Rămânem cu amintirea aceasta a Părintelui Iustin: Omul Dragostei, Bătrânul, eroul, mucenicul, mărturisitorul, părintele și starețul Mănăstirii Petru Vodă.
-Să nu trecem peste faptul că Părintele până în ultima clipă a vieții sale a vorbit despre sfinții mărturisitori din închisorile comuniste și că a avut un rol esențial în cunoașterea sfinților închisorilor. Chiar Părintele spunea că Dumnezeu l-a lăsat să trăiască până târziu pentru a împlini această misiune de scoatere la suprafață a sfințeniei celor care au murit pentru Hristos. Cei care au rămas după Părintele Iustin își asumă mai departe această misiune?
-Dacă ne gândim la fiii duhovnicești ai Părintelui Iustin și la mănăstirile întemeiate de Sfinția Sa, vedem că există această misiune dată lor. Și nu numai lor. Întregului român! Cel care simte românește și simte în Hristos nu poate fi indiferent la jertfa fraților lor. Numai cine nu e român nu se apleacă cu dragoste asupra jertfei acestor sfinți care sunt noii mucenici. S-a scris mult, și mai este loc, despre cum au trăit în temnițe. Oamenii aceia au trecut prin regim de exterminare, dar au trăit numai prin harul lui Dumnezeu. Pentru noi i-a lăsat Dumnezeu să trăiască, să arate lumii întregi că în România a curs sânge și lacrimi, că pe pământ românesc au fost mucenici și sfinți. Asta a arătat Părintele Iustin. Trebuie să continuăm cu toții lupta aceasta de a arăta lumii, prin smerenie, nu prin lucruri lumești, că sfinții aceștia au fost și sunt încă cei care la momentul actual reprezintă România; suferința lor ne reprezintă, sângele lor, lacrimile lor, reprezintă adevărata structură a poporului român. Domnul Nicolae Purcărea spune în carte sa, “Urlă haita”, că au fost închiși 3.000.000 de români de sistemul comunist…
-Un număr care îl depășește pe cel al victimelor unui război…
-Desigur! Și acești 3.000.000 au fost spuma: profesori, doctori, preoți, călugări, maici… În suferința lor, iată, prin harul lui Dumnezeu au rămas pe pământ să  sădească în noi dragostea de sfinți. Pentru că respectându-i pe sfinți Îl respectăm pe Dumnezeu. Sfinții sunt prietenii Lui Dumnezeu. La Mănăstirea Diaconești câte cărți ziditoare au editat, Ioan Ianolide, Nicolae Purcărea... Toate au avut binecuvântarea Părintelui Iustin. La Poarta Albă, la Aiud… Toate colțurile țării, românii sunt chemați să își cinstească martirii.
-Vor fi canonizați…
-Bineînțeles că vor fi canonizați la momentul potrivit! Ei sunt sfinți în fața lui Dumnezeu. La momentul potrivit vor fi canonizați, dar nu vorbind de rău Sinodul sau ierarhia. La momentul potrivit ierarhii noștri vor hotărî și canonizarea lor. Când va îngădui Dumnezeu. Nu trebuie să judecăm pe cei mai mari. Fiecare este chemat să răspundă în fața propriei conștiințe de bun român și de creștin. Dacă o are! Să ducem mai departe Testamentul lăsat de Părintele Iustin, a fost dorința lui cea mai mare. A vrut să nu se aștearnă praful și uitarea și iar să îi martirizăm pe mucenici, prin uitarea noastră… Sângele care curge spală păcatele neamului, pentru că ei au suferit pentru tot neamul. Spunea Părintele Papacioc: “Ne mângâiam cu gândul că suferim pentru Hristos”. Păi nu acesta este gândul mucenicilor? Când erau bătuți… Sufereau pentru Hristos! Nu sunt sfinți? Nu sunt martiri? O picătură din jertfa lor să avem și noi, în fiecare.

Părintele Iustin a fost un mare român! Și a vrut să facă din noi români!

-La final, oferiți-ne un sfat duhovnicesc. În afară de cărțile despre Părintele Iustin, în afară de învățăturile pe care mulți le-au luat în timpul vieții Sfinției Sale, este Părintele Iustin un mijlocitor al rugăciunilor noastre, un purtător al rugăciunii către Dumnezeu?
-Eu cred că ce a făcut Părintele pe acest pământ face și înaintea lui Dumnezeu: mijlocește pentru noi. Fie că noi îi cerem asta, fie că nu cerem. Dragostea cu care l-a iubit pe Dumnezeu și pe aproapele merge cu el până dincolo. Sunt convins că el, acolo, așa cum a ajutat aici, ajută pe fiecare dintre cei care se străduiesc să îl urmeze pe Hristos prin iubire de jertfă, prin dragoste, prin împlinirea sfintelor porunci. Un om care a iubit atât de mult, să nu mai iubească după trecerea la cele veșnice? Cu atât mai mult cu cât nu mai are greutatea trupului… Și spunea atât de frumos Mitropolitul Bartolomeu Anania într-un cuvânt: “A purta trupul omenesc este un canon!”. Părintele Iustin a scăpat de canonul acesta, de a purta trupul omenesc. Și cu siguranță mijlocește pentru noi, dar așteaptă și de la noi ceva. Ne vrea și pe noi eroi, nu niște plângăcioși! Cum spunea Părintele Arsenie: ce facem noi dacă suntem niște plângăcioși? Și Părintele Iustin pe aceeași linie merge, e linia eroismului. Vrea ca noi să mergem în continuare în lupta cu patimile, să scoatem din noi egoismul și mândria, și toată răutatea patimilor. Nu în ultimul rând, să nu uitam de jertfa pentru aproapele și pentru țărișoara asta. Părintele așteaptă și de la noi ceva. Nu noi tot așteptăm ca sfinții să facă totul! Și acum, după ce a plecat la cele veșnice, tot el să se roage, tot el să facă? Și noi așteptăm… Ce așteptăm? Trebuie să punem în practică ce ne-a învățat. Cei care l-am cunoscut avem mare răspundere, în fața lui Dumnezeu în primul rând. Toți cei care l-am cunoscut trebuie să împlinim milimetru ce ne-a învățat Părintele! Adică TOT. Altfel nu ne putem numi nici ucenici, nici fii duhovnicești, nu ne putem numi nici măcar români! Părintele Iustin a fost un mare român! Și a vrut să facă din noi români! Românul adevărat este… Părintele Iustin, el este un român adevărat! Prin viața lui, prin trăirea lui, a arătat ce înseamnă să fii român adevărat: iertând, iubind, miluind, rugându-te…

(31 august 2013, Mănăstirea Agafton)
FOTO: Părintele Siluan Antoci (primul din stânga-sus) alături de Părintele Iustin Pârvu și alți tineri părinți (din arhiva ierom. Siluan Antoci)
 

 

vineri, 30 august 2013

GEORGES MOUSTAKI - LE METEQUE


duminică, 25 august 2013

"Sunt o babă comunistă" sau de ce filmul lui Stere Gulea rămâne doar un titlu de roman și atât


Un titlu savuros chiar și pentru cei – mulți – care nu au citit romanul omonim al lui Dan Lungu, o distribuție de excepție, de la Luminița Gheorghiu până la apariția aproape meteorică a Valeriei Seciu, o temă ofertantă pentru cinematografie, comunismul românesc fiind încă, la mai bine de două decenii de la prăbușirea sa, prilej de dispute, spaime sau nostalgii.
Și totuși, spectatorul pare (con)strâns într-un scenariu care folosește textul cărții drept pretext pentru o poveste dacă nu străină cititorului de carte, surprinzătoare prin subțirimea limbajului și lipsa elementelor noi, într-un segment scormonit în anii din urmă - și au făcut-o cu profesionalism – regizori precum Cristian Mungiu ("Amintiri din Epoca de Aur") sau Corneliu Porumboiu ("A fost sau n-a fost"). Adăugăm flagranta previzibilitate a personajelor, de la încadrarea în clișeele comuniste – Ceaușescu ne-a dat case, serviciu etc. – până la tradiționalele scene ale românismului provincial - țuica, mizeria și limbajul strident, comun, voit mediocru (vezi scena în care Emilia și sora ei – interpretate minunat de Luminița Gheorghiu și Anca Sigartău – discută despre banii de care Emilia are nevoie pentru a face față vizitei fiicei care se întoarce din America. Lungimea scenei, căderea în derizoriu prin prezentarea la nesfârșit a ventilatoarelor și aparatelor de masaj de tot soiul produce un joc gratuit, o suprasaturație comercială care iese din limbajul estetic al filmului și naște – cu vulgaritate -  un soi de cotidian care nu justifică ponderea ce i se oferă).
Voit sau nu, regizorul menține suspansul în legătură cu anul în care se pretrece acțiunea, însă ambiguitatea nu poate legitima amalgamul creat în mintea spectatorului. Dacă inițial atmosfera pare să se așeze confortabil în primii ani de după 1989 – griul orașului, interiorul apartamentului ornat cu elemente care par uitate din anii comunismului - aparatul de țânțari procurat parcă pe sub mână, carpete și macrameuri etc., muzica de la radio, samsarii chinezi, criza mondiala și căderea domeniului imobiliar duc lejer și fără tăgadă spre anii 2010. Sunt amănunte, tușe aparent neînsemnate, dar care scad credibilitatea și încrederea privitorului în povestea de pe ecran.
Asta nu înseamna că Stere Gulea nu a reușit un întreg omogen, însă accentul  pe regie, în dauna textului folosit, cum spuneam, drept pretext, ridică semne de întrebare dacă nu cumva prețiozitatea titlului (romanul "Sunt o babă comunistă" trimite din start la o notorietate națională și internațională mult clamată în anii din urmă) nu a fost decât o strategie de marketing și mai puțin punerea în valoare a unei cărți și, în consecință, a unui scriitor. Cartea lui Dan Lungu pare să fie, pentru cititorul ei, o unealtă în mână regizorului și a scenariștilor, o unealtă care s-a dovedit a fi mai eficientă decât orice altă formă de promovare.
Textul lui Dan Lungu pare bruiat cu bună știință de o poveste specific românească: o familie în postcomunism, capitalismul păgubos și puterea de sacrificiu a părinților în slujba copiilor, chiar dacă asta include și afaceri cu mafioții. Un text lăsat în penumbră, deși se anunța a fi o sursă inepuizabilă pentru un scenariu strălucit.   
Excelent jocul actorilor, deși Luminiței Gheorghiu, așteptată cu "sufletul la gură" de spectatori, nu i se oferă suficient spațiu de joc, personajul Emilia rămânând blocat într-o nostalgie postcomunistă, stare care rupe deseori ritmul și încetinește acțiunea filmului, o acțiune și așa împărțită între amintiri și lumea prezentă, căreia Emilia pare să îi facă față cu greu. Forța actoricească se topește pe parcurs, personajul cumințind parcă izbucnirile ce păreau că se nasc la început. Susținută însă de Marian Râlea, soțul hâtru, înțelept fără să arate, răbdător și descurcăreț, Luminița Gheorghiu conturează pentru public eroina des întâlnită și înainte, și după 1989: mama care ține frâiele casei, femeia capabilă să poarte fără să se plângă toate greutățile care apar. Lipsesc, din păcate, trăirile interioare atât de așteptate și pe care regizorul le rezolvă în aceeași repetată notă nostalgică și ușoară, care sfârșește într-un sentimentalism dăunător filmului și primejdios mesajului către spectator.

Hotărârea lui Stere Gulea de a se menține în zona nostalgică a comunismului se întrevede și în refuzul de a dezvolta scena în care Doamna Stroescu (Valeria Seciu), aflată la cina oferită în cinstea lui Alice și a lui Alan, încearcă o polemică timidă legată de ce a însemnat comunismul pentru o parte a societății românești, și anume intelectualii. Polemică pe care regizorul pare că o stinge înainte de a-și atinge scopul. De altfel, o polemică ce nu pare să zdruncine deloc convingerile Emiliei.

"Sunt o babă comunistă" este un film așteptat care, dacă nu s-ar fi făcut, ar fi trebuit inventat, ca să parafrazăm o celebră zicere.  Însă dincolo de așteptări rămâne o neîmplinire: aceea că nimic nou nu s-a produs și că, fără a minimaliza efortul regizorului și al actorilor, filmul lui Stere Gulea rămâne un titlu de roman și atât.

 

Regia Stere Gulea
Scenariul Stere Gulea, Lucian Dan Teodorovici, Vera Ion
Distributia:
Luminiţa Gheorghiu  -  Emilia
Marian Râlea  - Ţucu
Ana Ularu  -  Alice
Collin Blair  -  Alan
Valeria Seciu  -  Dna. Stroescu
Tania Popa  -  Aurelia
Anca Sigartău  -  Sanda
Coca Bloos  -  Maricica

Vivi Drăgan - imagine
Doina Levinţa - costume

 

 

joi, 15 august 2013

E mai aproape decât credem!

Slujba s-a terminat și creștinii ies luminoși de pe poarta bisericii. Este sărbătoarea Schimbării la față a Domnului. Curtea se liniștește și, din pacea ivită, răsar copiii nerăbdători să înceapă Școala de Vară la Biserica Vovidenia. Unii la pictură, alții la engleză. Noi... nici de una, nici de alta! Noi ne jucăm! Inventăm povești, facem exerciții de dicție, de improvizație, de autocunoaștere și de scotocire a minții. Mizăm pe spontaneitate, concentrare, mișcare, atenție.
Astazi citim o povestire veche: "Răscoala florilor". Avem un personaj, Vântul, care le corupe pe florile din grădină, șuierându-le în ureche că se lasă stăpânite, că sunt sclavele grădinarului, care face ce vrea cu ele. Iată, le ține legate de bețe! Vântul le promite libertatea: va veni la miezul nopții și le va elibera! Și la miezul nopții, furtună mare în grădină. Florile erau fericite: vor scăpa de sclavie! Furtuna nu era singură, ci însoțită de o ploaie mare. Florile și-au rupt legăturile, toți aracii sunt la pământ. Dimineața, imagine dezolantă: florile rupte, una cu pământul, bolnave și abia sufland în mâlul din grădină. Grădinarul a rămas mut în fața nenorocirii. Replica de final este: Când lipsește educația, totul se sălbăticește și atunci vine ruina.
Desenăm Vântul și vorbim despre el, încercând să vedem personajul. Îl facem urât? Hotărâm că nu. Într-un om urât nu avem încredere, chiar dacă ne promite libertatea. Îl "facem" frumos deci. Fetele îl "îmbracă" cu pelerine colorate, desenul prinde viață parcă, ochii strălucesc și povestea începe să ne cuprindă.
-În orice zi ne poate apărea în față un om care ne promite salvarea, chiar și atunci când nu avem nevoie să fim salvați. El este bine îmbrăcat, zâmbește, dar nu îl cunoaștem și nu trebuie să avem încredere în el. Puțini sunt cei în care să ne încredem...
-Mama, tata, frații, surorile..., spune Andrada.
-Doamna învățătoare!, completează Mihaela. Sau părintele...
-Și în Dumnezeu trebuie să avem încredere!, spune încet Adelina, care e cea mai mică, dar fetele sar repede cu vorba.
-Eeeei! Pe Dumnezeu nu Îl vezi! Noi vorbim aici de cei pe care îi poți vedea!
-Dar... Pe Dumnezeu Îl poți vedea, insistă Adelina, chiar nițel contrariată.
-Da, dar în vis sau în biserică... Nu de-adevăratelea, explică răbdătoare Andrada.
Dar Adelina știe ce știe:
-Ba da, îl poți vedea pe Dumnezeu ÎN TINE!

O îmbrățișez cu privirea. Cât de simplu este: Dumnezeu este ÎN MINE, trebuie doar să deschid ochii sufletului pentru a vedea.
 
 
 
 

joi, 1 august 2013

"Și cine este aproapele meu" (fragment)

Rămăseseră vreo opt în încăpere. Toma, studentul la Teologie, murise de trei zile, după bătăile crunte la rinichi. Îl puneau în şezut, cu mâinile trebuia să îşi prindă vârfurile picioarelor. Bocancii gardienilor loveau cu sete. Fiecare lovitură se încheia cu o icnitură a studentului, spatele îi zvâcnea involuntar şi mâinile zburau în sus ca nişte aripi. Un alt gardian îi frângea mâinile, pe care studentul le prăbuşea, agâţându-le din nou de vârfurile picioarelor. Urma altă lovitură în rinichi, alt icnet, altă zburătăcire a mâinilor.
A treia zi, spre seară, după primele cinci lovituri, Toma s-a lăsat încet pe o parte, a pus mâinile sub obraz şi a adormit ca un prunc. Petrică era la câţiva paşi. Pe el îl bătuseră la tălpi şi, întins pe cimentul umed, încerca să îşi recompună, mental, propriul trup. De la creştet, frunte, gât, umeri, braţe, genunchi... de la genunchi nu ştia încotro să apuce. Nu mai simţea nimic. Era o pasăre cu aripi, fără picioare. Nu îl durea nimic pentru că nu simţea nimic. Îl înnebunea starea aceea de plutire, de condamnat la zbor. O pasăre care nu atinge pământul nu stăpâneşte nici cerul. Sunt în pragul nebuniei, îşi spunea şi îl mira această conştienţă bizară.
A întors capul şi l-a văzut pe Toma. Se lăsase pe o parte, chircit, cu ambele palme sub obrazul drept, aşa cum dorm copiii mici. A strigat la el să se ridice, mânia gardienilor era de neoprit când renunţai să lupţi cu ei. Pentru trei secunde, care i s-au părut infinite, studentul l-a privit absent. Apoi a închis din nou ochii. Respira uşor. Buzele au început să murmure şi din murmur prinse a-i înflori, miraculos, un zâmbet angelic.
Gardienii aruncau potop de lovituri şi înjurături. Cu noi te pui tu, mă? Crezi că mori când vreţi tu şi Dumnezeul tău? Mori când vrem noi, mă! Noi suntem Dumnezeu! Studentul îşi înflorea zâmbetul şi ochii, fruntea, tâmplele se luminau ca un pământ cucerit de soare, dimineaţa. A deschis din nou ochii. Petrică s-a cutremurat. Prin ochii studentului camera se umplea de lumină, de zâmbet, de rugăciune. Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine, păcătosul... Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă... Apoi a oftat lung şi suflarea s-a oprit. Petrică vedea cum buzele murmură mai departe. Doamne, Iisuse...
Gardianul care îl bătuse pe Petrică şi care acum, obosit, trăgea o duşcă de rachiu, vărsă deasupra studentului restul de băutură. Ia şi bea, mai bine! Nu s-a inventat, mă, Dumnezeul care să se pună cu mine! Aşa să le transmiţi acolo, în raiul vostru!
După ce l-au dus pe Toma la groapa comună de la marginea oraşului, toţi au simţit că s-a lăsat frig în celulă. Era început de noiembrie, dar toamna nu era aşa de aprigă ca în alţi ani. Frigul nu venea nici de afară, nici din ziduri. Era mai degrabă o singurătate cumplită, o părăsire.
Toma le vorbea în fiecare seară despre Dumnezeu, le ţinea de cald, de bucurie, de foame. Avea o cruce mică pe care o ascundea ziua între paiele din saltea şi noaptea, printr-o gaură cât un vârf de unghie, o scotea şi o trecea pe la toţi, pe rând. Petrică păstra încă bucăţica de hârtie ce i se lipise de talpă pe holul tribunalului. Era o părticică dintr-o icoană cu Maica Domnului. Ruptura părea să fie una voluntară, nu de la vreo uzură dată de vreme. Petrică a simţit cum arsura aceea de la început devine căldură, apoi o stare de bine, din ce în ce mai bine, pentru ca târziu să îşi dea seama că ochii Maicii Domnului, care îl priveau din bucăţica de icoană, îi transmit o imensă bucurie.
Într-o seară, după mai multe bătăi, s-a dus la patul lui Toma. Uite, Tomo, îţi dau iconiţa asta a mea. Ai grijă de ea dacă mor. Aşa să fie, Petre! Îi spunea Petre, ca în Biblie. Aşa să fie, şi dacă eu mă duc, să îţi rămână cruciuliţa mea.
Singurul care se ţinea deoparte era Stănescu. Vorbea rar, numai dacă era întrebat, şi atunci se limita la răspunsuri monosilabice. Era ursuz şi rezista cel mai bine la bătăi. I se spunea Profesorul pentru că îi corecta pe ceilalţi fără niciun menajament.
„Foaie verde trei castane,
Amărât e omul, Doamne
Când se culcă şi n-adoarme,
Ar mânca şi nu-i e foame”.
Dumitru fredona încet şi cântecul începu să treacă de la unul la altul ca o fată frumoasă la hora satului. Petrică improviză repede un dans şi umerii bărbaţilor prinseră a sălta uşor, în timp ce tălpile ştergeau muţeşte, bucată cu bucată, cimentul îngheţat. Murmurau versurile pe rând. Picioarele se ridicau şi coborau în arcuiri ample, încete, pentru a nu stârni furia gardienilor care oricum, la fiecare zece minute, inspectau celulele prin vizete.
„Foaie verde de migdale,
Dragostea e lucru mare,
Nu-ţi dă tihnă la mâncare,
Nici hodină la culcare”.
Valer, un inginer din Bârlad, se aşeză în dreptul uşii şi lipi ceafa de vizetă. Mai aveau câteva minute, în capătul holului se auzeau izbituri şi strigăte, gardienii trânteau uşile de pereţi şi loveau fără milă în deţinuţii care nu erau găsiţi în poziţie regulamentară. Pe măsură ce urgia se apropia, cântecul în celulă devenea tot mai aprig, picioarele zvâcneau cu disperare, cămăşile lipite de umeri de la sângele întărit în rănile uscate se făceau una cu lacrimile lor. Plângeau nu de dor, nu de jale. Plângeau copleşiţi de frumuseţea clipei pe care o trăiau împreună.
– Tu-i mama ei de viaţă! Dumitru se izbi pe pat şi afundă în salteaua de paie un plâns zguduit.
– Lasă, mă, Dumitre! E viaţă şi asta... Omului îi e dat să trăiască şi să moară. Dacă n-am murit pân-acu înseamnă că Dumnezeu are alte planuri cu noi. Ascultă la mine, Dumitre! Valer plecase de lângă uşă şi se pregătea să dea ochii cu gardienii. S-au oprit toţi, aşteptând. Le auzeau glasurile tot mai aproape şi, odată cu zgomotul de chei, simţeau cum îşi făcea drum prin ziduri frigul cenuşiu al închisorii. Valer l-a ridicat pe Dumitru chiar în clipa în care uşa celulei s-a izbit de perete.
– Care-i Dumnezeu aici, bă? Să iasă în faţă şi să îmi spună mie de ce îmi îngăduie să vă sfărâm oasele! Auziţi, bă? Bandiţilor!
Gardianul interpreta încă un act din nesfârşita scenă a degradării umane, chiar dacă spectacolul era despre un război în care învinşii deveneau, la final, eroi. Nimic nu era previzibil, după cum nimic nu era întâmplător!
– Ştiţi de ce îmi îngăduie, bă, nenorociţilor? Pentru că Dumnezeu sunt eu, bă!
Valer îşi făcu rapid cruce, murmurând înfundat „Doamne, iartă-ne”.
În clipa următoare se prăbuşi pe ciment, după ce trupul i se scurse mai întâi pe perete, izbit de namila de gardian.
– O să te ierte, nu avea grijă! Când o să recunoşti şi cum ai omorât-o pe mă-ta! Grijania voastră de lepădături! Când o să scăpăm de voi o să putem să ridicăm şi noi ţara asta din cloacă, bă!
Petrică stătea ţeapăn, cu privirea fixată pe bocancul gardianului. Calculase de sute de ori distanţa până la namila din faţa lui, în fiecare dimineaţă îşi imagina cum se aruncă şi, dintr-o mişcare, îi sare în spate. Trăia satisfacţia unei victorii imaginare pentru ca apoi să renunţe, amăgindu-se că trebuie să se păstreze pentru războiul final. Astăzi se gândea, pentru prima dată, dacă nu cumva lupta poate fi o soluţie pentru a evita războiul. Sau dacă adunând zeci, sute de mici suferinţe, frustrări, amăgiri, dezamăgiri nu făcea decât să pregătească inevitabil, cu minuţiozitate şi sadism, o catastrofă? Putea lupta, cu riscul înfrângerilor şi umilinţelor cumplite. Lupte mici care să dezamorseze războiul mare, nimicitor. Dar câte lupte era în stare să ducă şi, mai ales, cât de departe era războiul final?
Valer zăcea pe jos, cu obrazul sfârtecat de lovitura aplicată în lung, de la ureche spre colţul gurii. Gardianul mai izbi de câteva ori cu bocancul şi Valer fu nevoit să se ridice. Namila răscolea pe sub saltele, sfâşia cele câteva haine aşezate la capătul patului. Învăţase bine toate ascunzişurile de prin căptuşeli, dublurile din ţesături care scoteau la iveală bucăţi din cărţi interzise sau citate din Biblie zgâriate pe resturi de săpun.
Petrică avea, de la o vreme, o detaşare pe care unii o numeau renunţare, alţii indiferenţă. Nu se mai împotrivea, nu provoca. Nu făcea planuri, nu credea in schimbări politice, sociale sau de orice alt fel. Era târziu. Ritmul se accelera vizibil şi avea impresia că tăvălugul e prea mare. De fapt, nu prea mare, ci atoatecuprinzător. Din toate părţile deodată. Partea bună în acest tăvălug era că toate se întâmplau la vedere, în faţa lui. Ca într-un tablou renascentist, cu trup aruncat jilav pe eşarfe siropoase, conţinut biftec, languros şi vulgar, cu guri schimonosite de poftă şi instinct. Nimic subtil, nimic de descoperit, fără surprize inutile. Un trup gol, plin şi roşu de plăcere. Totul se petrecea pe loc, aspru şi nepotolit.

(Fragment din romanul "Și cine este aproapele meu", de Florentina Toniță. apărut la Editura Junimea, 2013)