Despre roman: Şi cine este aproapele meu? sau despre puterea de a ierta ( o cronică de Ioan Șimon)

O carte specială şi, în acelaşi timp, tulburătoare, care cucereşte cititorul încă de la primele pagini, este romanul "Şi cine este aproapele meu?", o creaţie de excepţie care dezvăluie calităţile incontestabile ale autoarei şi în arta discursului epic.
O construcţie epică ingenioasă, care îmbină o diversitate de tehnici narative specifice romanului modern dar şi modalităţi de expresie care duc spre o analiză profundă a sufletului uman.
Florentina Toniţă foloseşte cu abilitate introspecţia şi retrospecţia, jurnalul intim, anamneza, reflecţia, secvenţe de povestire în ramă etc.
Însă uimitor pentru o autoare tânără este veridicitatea în descrierea şi înfăţişarea unui mediu existenţial întunecat, cum este cel al detenţiei şi al atrocităţilor săvârşite în perioada comunistă în închisorile de la Aiud şi Piteşti, înfăţişate cu atâta autenticitate încât "ai zice că doar un trăitor direct poate scrie cu atâta adâncă înţelegere şi creştină iertare", după cum afirmă Simona Modreanu în textul de prezentare de pe coperta IV a volumului în discuţie. Este o carte "despre suferinţa ce împinge marginile durerii, despre mucenicia unui suflet ce şi-a găsit drumul printre sute de trupuri chinuite" (ca s-o citez din nou pe autoarea textului pomenit mai sus), o lume subterană "în care fiinţa stă să moară de ruşine".
Romanul este structurat în cinci capitole, prezentând destine umane complexe peste care a trecut precum un torent devastator şi transformator agresiunea unui regim torţionar şi degradant. Pe parcursul naraţiunii apare intermitent un "leitmotiv" cu caracter de simbol – cel "al aproapelui", încărcat mereu de semnificaţii care provoacă cititorul să reflecteze. Sensurile lui ne sunt sugerate prin naraţiunea faptelor, dar mai ales prin reflecţiile şi impresiile pe care pictoriţa Maria le notează în jurnalul ei intim – "un jurnal al fericirii" pentru că prin el tânăra jurnalistă se eliberează de povara sufletului şi desluşeşte sensurile vieţii. Ea a găsit "măsura vieţii prin suferinţă", care "o dată trecută prin trup deschide taina dragostei".
Demersul axiologic al operei tinde spre un act soteriologic – o mântuire sufletească şi spirituală care are drept suport credinţa în valorile christice şi ale umanului. Eroii cărţii ajung la o renaştere morală, la un echilibru superior al existenţei prin iertare şi iubire. Chiar şi un torţionar poate fi mântuit şi renăscut spiritual prin pocăinţă şi căinţă; aşa este cazul călugărului Teodosie, fost torţionar al închisorii de la Aiud. Teodosie, fiul unui tâmplar din Craiova, a fost arestat în 1948, pe când era student la Medicină pe motivul că în timpul unui curs le vorbise colegilor despre Duhul Sfânt. Dus la închisoarea de la Piteşti, a suportat bătăile cumplite, care nu l-au doborât dar a cedat torturilor psihice. Eugen Ţurcanu, şeful torţionarilor de la Piteşti, s-a folosit de slăbiciunile lui şi i-a oferit privilegiile de care beneficiau deţinuţii din comitetele de agresori. Astfel a devenit unul din cei mai temuţi torţionari din închisoarea de la Piteşti, torturând în special studenţii. După căderea comunismului, urmărit şi hăituit de Securitate, s-a călugărit iar duhovnicul său, tot un fost deţinut, singurul care îi cunoştea trecutul întunecat, i-a încredinţat canonul mărturisirii. Emoţionant este mai ales destinul călugărului Paisie, pe numele de mirean Petrică Scurtu, deţinut şi duhovnic al închisorii, care a transformat puşcăria „într-o oază de linişte pentru cei care în libertate ucideau, furau sau înşelau”. Aceştia, pe măsură ce-şi ispăşeau pedepsele, deveneau adevăraţi rugători iar odată ajunşi în libertate erau căutaţi şi cercetaţi de creştini de pretutindeni.

(textul integral, pe http://www.miscarealiterara.ro)

EXPOZIȚIA noastră. Sau când copiii rămân oameni mari!

La expoziție i-am descoperit altfel decât îi știam. Maturi, curajoși, jucând în firescul lor un joc al culorii care trece ușor de la intenție la manifestare, de la nuanță la încrustări adânci pe retina dornică de frumos. Totul e clar, ce vezi nu uiți, ce simți nu lași să treacă fără să te bucuri cu adevărat. Asta a fost expoziția de vineri, 29 noiembrie 2013, de la City Gallery, unde am expus lucrările pe sticlă ale copiilor de la Atelierul de Artă decorativă, pe care îl coordonez de ceva timp în cadrul clubului La Nistorică.
Expoziția noastră a fost, cum spunea pictorul Corneliu Dumitriu la vernisaj, un experiment. Un mod de a demonstra că în artă nu există vârstă, școală, rigori sau studii înalte. În artă există sinceritate. Atât.
Am pornit acest curs de Artă decorativă (pictură pe sticlă), în 2011, cu temeri imense. Ce să îi învăț pe copii? CUM să îi învăț? Cum îmi voi da seama că e bine ceea  ce fac? Întrebări pe care le-am uitat pe parcurs, probabil când am înțeles că arta se întâmplă pur și simplu. Așa că am început să lucrăm. Doar să lucrăm! Să scotocim împreună, să experimentăm împreună.
Am descoperit la copii idei fantastice, mi-au oferit lecții de artă autentică prin modul lor de a vedea sticla, culoarea, perspectiva. Prin felul lor de a se raporta la pictură.
M-a bucurat Cristian (6 ani), care, lucrând cu pasta de contur, se minuna de lucrarea lui. Făcuse un model ornamental, un fel de spirale de care nu părea foarte încântat, dar pe care acum le ”încălzeam”, cum spunem noi, cu puncte fine. Cristian puncta mărunt, ca un dans, pe marginea spiralelor. Aproape de jumătate, l-am auzit exclamând: "Doamna, de când așez punctele astea la spirale, în urmă parcă se întâmplă o magie, atât de frumoase se fac!". Ce bucurie mai mare să îți dorești? Cristian e uimitor tocmai prin firescul cu care simte arta, indiferent de forma ei.
Alex e altfel. Are 8 ani și a fost, mi se pare, primul meu cursant, în 2011. Îmi amintesc cum am făcut împreună o ikebana. Parcă am crescut împreună. Alex are o claritate a propriei personalități pe care rar o întâlnești. Un copil interiorizat, dar nu de genul timidului, ci mai degrabă al științei despre sine. Curajul la Alex nu este o formă de înaintare, ci de consolidare a eului. Are o cumințenie pe care o exprimă fidel în modul de a se exprima artistic.
Miruna. Miruna are 16 ani si este o minune. O știu de când era la grădiniță. Cânta minunat atunci, cântă divin astăzi. Dar în arta decorativă este aproape un… fenomen ( nu mi-a venit alt cuvânt acum!). Dacă s-ar omologa ca formă de terapie, stilul Mirunei ar avea un succes garantat la persoanele care au nevoie de ordine interioară, de autocunoaștere. Miruna este omul care va reuși în viață nu pentru că învață bine, muncește enorm sau are conștiința propriei responsabilități, ci pentru ce este ea: un copil cu o energie atât de fină și de curată, că simți cum te furnică până în vârful degetelor nevoia de frumos.
Oana, la 13 ani, este o efervescență continuă, dar fără pericolul de a eșua sau de a degenera. Grăbită și totuși capabilă de autocontrol, clară în alegeri dar dispusă la schimbări atunci când sugestiile îi vin în întâmpinare, Oana te susține fără să îi ceri de două ori un lucru. Primește idei, dar le transformă pe parcurs și le transpune în stilul propriu, fără să se abată însă de la estetic și armonie.  O viziune clară, simplă, fără complicații.
Andreea are lumină și liniște. 15 ani. Are curaj, dar curajul provocărilor mai degrabă decât al inovației. Nimic nu îi pare imposibil, provocarea capătă o notă personală pe care apoi o nuanțează cu propria intuiție artistică. Andreea, ca și Miruna, se bucură de puștii ghiduși din jurul ei, îi protejează, îi încurajează. 
Și copiii mai noi, fiecare cu minunea lui: uimirea și zâmbetul angelic al Ștefanei, neobosita vervă a lui Ayleen, domnișoria și pisiceala plăcută a Anei Lhea, năstrușnicia gălăgioasă a lui Gabriel, tăcerea veselă a lui Tudor, alura de prințesă a Alexiei, agitația năucitoare a lui Pavel, seriozitatea Adelinei… Și copiii de la Mini-Centrul Casa "Ruxandra", cărora le mulțumesc din suflet că mi-au stat alături, că m-au sprijinit chiar, atunci când trebuia să mai potolim năzdrăvăniile celor mici. Sund mândră de realizările lor, de lucrările frumoase și atât de atent muncite de Gabi, Petrică, Elena, Mihai și Florin!
Expoziția noastră a fost o sărbătoare. Poate cea mai frumoasă întâmplare a mea din ultimii ani. Pe lângă cărți, pe care nu le-am exteriorizat, nu le-am mărturisit îndeajuns… Chiar dacă mi-s dragi.
Sunt recunoscătoare și mulțumesc tuturor celor care mi-au îngăduit să le fiu alături și să făurim împreună un miracol artistic.
Voi consemna aici cuvintele rostite la vernisaj de pictorul Corneliu Dumitriu, a cărui artă o admir sincer și necondiționat:
"Mă simt onorat. Sunt foarte impresionat de expoziția pe care ați făcut-o, copii! Este pentru mine exemplul că cei mari, dacă reușesc să stea cuminți în jurul celor mici, ies lucruri extraordinare. Mintea adevărată este la voi. Voi să știți că cel mai important lucru pe care trebuie să-l găsiți este să vă găsiți pe voi înșivă. În voi este talentul. Să nu imitați pe nimeni! Fiecare dintre voi este cel mai important om din lume, din univers. Asta este cheia. Pictura este o problemă de iubire de ceea ce faci.
Galeria mea se simte onorată de prezența voastră și a  distinșilor voștri părinți și profesori, și bunici. Sper să vă placă și vouă ce-ați făcut. Să vă admirați unul pe celălalt, să vă iubiți, să continuați munca.
Eu vă mulțumesc foarte mult că ați venit.
Este un experiment care îmi aduce o foarte mare bucurie. Există aici lucruri de valoare, autentice. Iar voi ați învățat să aveți în universul vostru, în ambientul pe care îl aveți acasă, să aveți obiecte făcute de voi.
Vă doresc să fiți sănătoși, să creșteți mari, nu neapărat să vă faceți pictori, Doamne ferește!, dar aș vrea să subliniez importanța artei plastice în dezvoltarea unui copil. Se spune că un copil care desenează este de câteva ori mai inteligent decât un copil care nu desenează, pentru că are aplicația a ceea ce are de făcut, și are responsabilitatea faptei sale prin eșecul pe care îl are, sau să reușească, și consid că ce se întâmplă aici este un lucru foarte bun". 

Vernisajul a avut loc vineri, 29 noiembrie, ora 17.00, la City Gallery

Au expus: Miruna Buza, Andreea Moldovanu, Alexandru Cotoi, Oana Tabultoc, Ștefana Tincu, Ayleen Ivasciuc, Ana Lhea Arcalianu, Gabriel Șobachi, Tudor Apostoae, Alexia Păpădie, Cristian Pușcașu, Pavel Dascălu, Adelina Rusu, Raluca Lucaci, Ioana-Alexandra Ciubotariu și copiii de la Mini-centrul Casa ”Ruxandra”: Gabriel Goczi, Petrică Goczi, Elena Tibel, Florin Tibel, Mihai Tibel.
(Foto: ebotosani.net, Facebook, Stiri.Botosani.ro)
(Video: Gabi, explicand procesul creatiei!)
(Miruna, delicata si... stralucitoare)
 
(Oana se joaca, si ea, in muzica si culoare)

Evgheni Vodolazkin - LAUR. "Calea ta e grea, căci istoria dragostei tale abia începe"

"Laur" poate fi deopotrivă cartea vindecătorilor și a celor vindecați. "Laur" poate fi, asemenea, cartea inițierii. Î...