sâmbătă, 25 ianuarie 2014

Violoncelistul Marin Cazacu la Botosani: "Creaţia împreună este cea mai fascinantă!"

Este împlinit profesional, dar a simţit nevoia să se dăruiască şi generaţiilor care vin. A creat prima orchestră de tineret din România, în special pentru a schimba mentalităţi, dar şi pentru a-i învăţa pe tineri că nu este important să fii cel mai bun singur, ci să poţi crea alături de altcineva. 
Marin Cazacu a fost invitatul Filarmonicii Botoşani vineri, 24 ianuarie, prilej cu care a interpretat împreună cu orchestra Concertul pentru violoncel în do major, de J. Haydn.
Aplauzele au fost pe măsură, iar bisul un regal: Astor Piazzolla – Oblivion.

- Alături de orchestra Filarmonicii Botoşani veţi interpreta Haydn, o muzică iubită de public... 
- Da. Astă-seară am venit cu o ocazie specială, să interpretez un concert de Haydn la Botosani. Un concert din epoca clasică, poate cel mai iubit de public. Este uşor de înţeles această muzică, pentru că are de toate: are lirism, virtuozitate. Prezenţa mea aici este pentru mine ceva deosebit.

- Aţi cântat de zeci de la Botoşani! Cum percepeţi oraşul, oamenii...
- Cred că am venit de vreo 40 de ori la Botoşani, începând cu anii 80. Uneori veneam şi de două pe an. Relaţia cu Botoşaniul - eu vin de la Bucureşti – te gândeşti că e ultimul oraş pe harta României, şi are o orchestră simfonică, un teatru, înţeleg că şi un teatru de păpuşi. Un oraş care nu are o susţinere financiară grozavă îşi permite să continue o activitate culturală atât de intensă. Pentru mine este Jos pălăria! Cred că nu numai Enescu şi Eminescu au contat în faptul că există aceste instituţii, ci şi oamenii care sunt aici. Pentru mine este un miracol că există evenimente culturale în Botoşani. Cunosc geografia României, am călătorit în toate oraşele. La un pas de dumneavoastră este Suceava, cred că este de 5-6 ori mai bogat decât Botoşaniul, şi nimeni nu s-a gândit că oamenii aceia poate au şi ei nevoie de cultură la nivelul la care este Botoşaniul.

- Care este relaţia dvs. Cu orchestra Filarmonicii Botoşani?
- Relaţia mea cu orchestra este ca într-o familie, în general, noi, muzicienii, ne cunoaştem toţi. A apărut şi generaţia nouă, şi pe aceştia îi cunosc. Este o generaţie frumoasă, orchestra este un singur suflet. Se creează o unitate de simţire şi de viaţă. Oamenii aceştia îşi petrec aproape jumătate din viaţă nu alături de familia lor, ci de colegii lor din orchestră. Oamenii din zona aceasta au o blândeţe deosebită, şi atunci mă duc mereu cu gândul la Enescu, la Eminescu, fără să vreau. Despre Enescu ştiu foarte multe, mai ales că profesorul meu de violoncel de la Conservator, Serafim Antropov, a colaborat şi a cântat cu Enescu.

- Ce proiecte aveţi în afara activităţii concertistice?
- Am cântat în toată lumea şi mă simt împlinit şi realizat. Împlinirea cuiva nu se termină niciodată. Împlinirea urmează. M-am împlinit până aici, dar mai urmează ceva, poţi să mai dăruieşti ceva. Întotdeauna, la o anumită vârstă, te întorci în istoria ta proprie, în viaţa ta, şi cauţi lucrurile esenţiale în viaţa fiecăruia. Una este dacă te simţi împlinit în familie, dacă esţi împlinit în profesie, să faci toată viaţa ce ţi-a plăcut, asta este foarte important pentru orice persoană, şi simt că am făcut acest lucru. Şi cel mai important: ai făcut ceva şi pentru alţii? Trebuie să dăruieşti ceva din gandurile tale, din aspiraţiile tale, să transmiţi şi generaţiilor următoare. Şi din acest motiv a venit foarte uşor şi pedagogia, să creez o clasă de violoncel foarte bună, cu tineri care deja sunt în toată Europa şi în lume, dar şi în România.

- Vorbiţi-ne despre ultima realizare!
- Ultima realizare este că din 2008 am început o schimbare a mentalităţii pentru tinerii din România. Aşa că am creat o orchestră de tineret. Există în toată lumea astfel d eorchestre, numai România nu avea. Eu, ca profesor, simţeam nemulţumirile studenţilor mei. Şcoala de muzică românească a fost mereu foarte bună, talentul ţi-l dau Dumnezeu şi mama, dar munca trebuie să fie a ta. Şcoala de educaţie muzicală din România merge pe ideea de a crea solişti. Fiecare dintre noi voia să ajungă cel mai mare violonist, cel mai mare pianist, cel mai mare instrumentist al lumii. Ceea ce este greşit, pentru că viaţa te învaţă mai târziu că nu e aşa. 99 la sută dintre cei care termină liceele de muzică sau universităţi ajung în orchestră sau în pedagogie, nu ajung solişti. Şi atunci schimbarea de mentalitate era obligatorie în România. Din doi în doi ani, la Festivalul George Enescu, noi primim lecţii despre ce înseamnă o orchestră. Vin la nivel atât de ridicat încât nici cea mai bună orchestră din România nu poate ajunge atât de sus. Nu ne putem alătura. Pentru că la ei, de copii, au fost învăţaţi să creeze împreună, nu individual. Şi creaţia împreună este cea mai fascinantă. Talentul cuiva nu se măsoară în cine cântă cel mai bine de unul singur, ci cum poate să creeze alături de altcineva. Şi atunci toată investiţia de timp şi de muncă în folosul tinerilor a fost să schimbăm această mentalitate. Acest proiect este din 2008, cu copii selectaţi din toată România, cu aspiraţii comune, cu acelaşi fel de gândire muzicală, e un proiect care nu a avut sprijinul statului român, nici astăzi nu are. A ajuns în 2012 să cânte în Festivalul George Enescu de la Bucureşti, în ciclul Mari orchestre ale lumii. Vă puteţi imagina nivelul de performanţă la care am ajuns, apoi am cântat pe multe scene din lume. Poate anul acesta statul să garanteze un minim de suport. Aceşti tineri creează un model de ce înseamnă o orchestră. Aceşti tineri se întorc, unii, în orchestrele lor. Bucuria lor de a fi trăit această experienţă este uriaşă. Pentru mine nu există niciun beneficiu, eu sunt voluntar, chiar am şi avut concerte, eu şi soţia mea, iar cu banii am susţinut financiar această orchestră. Dar nu regret!

Marin Cazacu, născut pe 30 septembrie 1956, la Vidra-Ilfov, a studiat violoncelul, mai întâi, la Liceul de Muzica nr.1 din Bucureşti, iar apoi la Universitatea Naţională de Muzică din acelaşi oraş, cu renumiţii profesori Serafim Antropov şi Aurel Niculescu. Din anul 1983 este solist concertist al Filarmonicii "George Enescu" din Bucureşti. De asemenea, din anul 1992, Marin Cazacu predă violoncelul la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti, studenţii săi cucerind numeroase premii naţionale şi internaţionale. În anul 2006 a obţinut titlul de Doctor în Muzică.



miercuri, 15 ianuarie 2014

15 IANUARIE: Ziua Culturii Naţionale şi Ziua Naţională a Culturii!

Festivităţi şi festivism, improvizaţii şi rigori patriotarde, emfaze şi moliciuni veleitare, amnezii şi memorii încâlcite. La 164 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu nu vorbim despre discernământ cultural, despre proiecte de ţară sau perspective reale întru dezvoltarea cadrului responsabil şi obligatoriu mediului cultural postsocialism. Nu vorbim despre ceea ce ne desparte, nici despre ce ne prisoseşte. 
 
Sărbătorim la Botoşani încă un 15 ianuarie, zi de naştere a poetului Mihai Eminescu şi, prin Legea 238 din 2010, Ziua Culturii Naţionale. Începând din 2013, sărbătorită şi în Republica Moldova, drept Ziua Naţională a Culturii.În urmă cu câteva zile, un poet botoşănean (laureat al Premiului Naţional de Poezie "Mihai Eminescu", Opera Prima, în anul 2002) refuza un premiu de 3000 de lei, oferit de Institutul Cultural Român. Motivaţia: politica dusă de guvernul ţării sale! Premiul a fost redistribuit, însă, surpriză!, a fost refuzat şi de următorul poet, Andrei Dosa, care recunoaşte, la rândul său, că refuzul vine după ce gestul lui Dan Sociu l-a determinat să mediteze asupra problemei. Aşezate în contextul Zilei Naţionale a României (premiul urma să fie acordat pe 15 ianuarie), atitudinile celor doi poeţi capătă conotaţii de simbol. "Nu cunosc cu adevărat mari poeţi care să nu fie dublaţi de mari caractere, de oameni care trăiesc până la capăt drama poporului lor", spune Cezar Ivănescu, el însuşi o victimă a vechilor şi noilor proletcultişti.

Oamenii Unirii...

Şi vai de veacul în care cei răi nu au caracter, ne strigă din istorii Eminescu!

În urmă cu un veac, românii făureau România cea mare. Imediat ce au ajuns la putere, comuniştii au trecut la distrugerea, compromiterea şi desfiinţarea tuturor partidelor şi personalităţilor care au contribuit la Marea Unire din 1918. Au fost arestaţi şi condamnaţi la moarte oamenii politici care purtau încă simbolurile Unirii. Ţărănişti şi liberali, preoţi, militari. Genocidul elitelor avea să ţină mai bine de un secol ţara în întuneric şi izolare culturală.

...şi România neagră!

A urmat o Românie a Brucanilor: Silviu Brucan – pe numele său Saul Brukner, şef adjunct la Scânteia (1944-1955), oficiosul care cerea public condamnarea duşmanilor de clasă (vezi cazul Iuliu Maniu!), şi Saşa Brukner(Alexandra Sidorovici), acuzator politic la Tribunalul Poporului, cea care asigura drumul spre temniţele de exterminare a mii şi mii de români.

O Românie în care impostura, nonvaloarea, nulocraţia (de la Magda Ursache citire!) a devenit politică de stat. O ţară arestată de comunişti, cu Noica, Dinu Pillat, Nicolae Steinhardt, Mircea Vulcănescu, Corneliu Coposu în puşcării, cu temniţe înmiresmate de Gafencu, Gyr, Constantin Oprişan, Sandu Tudor, Iustin Pârvu...

Anul acesta, Sorin Toma (născut Moscovici) împlineşte 100 de ani! Fost şef la Scânteia în perioada 1946-1960, anii marilor crime asupra poporului român şi a elitelor sale. Sorin Toma rămâne în istoria României drept cel care "a ucis modernitatea literară românească", după ce, la doi ani după instalarea la Scânteia, a scris un articol devastator pentru istoria literaturii române: "Poezia putrefacţiei sau putrefacţia poeziei", în care poetul Tudor Arghezi era desfiinţat şi scos din literatura română. "În 1948, când Arghezi a fost denunţat ca poet al putrefacţiei în Scânteia, atunci a fost ucisă modernitatea românească", scrie criticul literar Eugen Simion.

Sorin Toma a scris atunci împotriva lui Tudor Arghezi cu aceste cuvinte:
"Arghezi a ajuns să strecoare publicului cititor o adevărată contrabandă de droguri, stupefiante, afrodisiace şi otrăvuri spirituale".
"Conţinutul ideologic al poeziei lui Arghezi (dezgustul de viaţă, scârba şi ura faţă de om, pesimismul) nu are, în sine, nimic original şi nimic naţional".
"Arghezi nu face în poezie decât ce a făcut Picasso în pictură, introducând ca material artistic excrementele în tablourile sale".

Despre Ana Pauker, în schimb, iată ce povesteşte Sorin Toma, la venerabila vârstă de 100 de ani: "Era o femeie inimoasă. Nu ştiu cu ce instrucţiuni a venit ea de la Moscova, însă aici s-a purtat ca un om inimos. Avea ceva poezie în ea, adică în felul în care se exprima, în care dădea exemple. A avut un spirit poetic".

Spre comunism, înainte, tovarăşi! 

Secolul 1914-2014 ar trebui să se numească secolul Toma, Brucan, Pleşiţă, secolul torţionarilor care au ucis Cultura acestui popor. 

Să nu uităm că, după 1989, a urmat tot o Românie a Brucanilor, cu torţionari pe sticle, mărturisind cu lacrimi în ochi dragostea de ţară. Noua generaţie de proletcultişti face de strajă la graniţă, ca nu cumva Paul Goma să calce pe pământul ţării sale.

Să nu uităm că Brucan a fost cel care ne-a prorocit tranziţia de 20 de ani, dar şi criza. Şi încă una, de la Brucan zicere: dezastrul crizei va fi, pentru România, întoarcerea la comunism. Spre comunism, înainte, tovarăşi!

Brucan ne lasă din nou fără Dumnezeu!

Mă întorc iarăşi la Magda Ursache, cu a sa carte, "Comunismul cu rele şi rele",apărută în 2013 la Editura Eikon: "Activistul trecut din funcţie în funcţie, la fel sau mai mare, după principiul rotaţiei cadrelor, era slab profesional. Asta făcea socialismul: tăia şansele celor buni, pentru a-i proteja pe cei mai puţin buni, dar urmând neabătut linia oficială".

Vi se pare cunoscut? Privim în jur şi e destul.

Capitolul Brucan este semnificativ pentru neamul românesc, nu numai în vremurile Pauker sau Dej, ci şi sub vremuri iliesciene şi de sfârşit de negru veac.

Manifestul FSN redactat şi citit la TV în decembrie 1989 a apărut fără finalul "Aşa să ne ajute Dumnezeu!". Final tăiat la cererea lui Brucan!

Ce a rămas din Cultura României după acest genocid?

De câte alte secole are nevoie România pentru a reface generaţiile de oameni liberi?

"Românismul are un program politic, social şi spiritual conţinut în Opera eminesciană. Acum şi în veacul veacului nu avem altceva de făcut decît să împlinim acest program, dacă ne simţim în stare... Cei care refuză azi modelul eminescian, refuză în fapt legitimitatea românismului şi a românilor în istorie", scria Cezar Ivănescu în 1992.

Întoarcerea la Cultură!

România trebuie să se întoarcă la Cultură, la dreptele reaşezări ierarhice. Să înveţe să aprecieze inteligenţa, valoarea, discernământul civic. Să demaşte amatorismul, improvizaţia, superficialitatea şi activismul de partid, cel fără o minimă aderenţă la realitate şi la evoluţia culturii şi a limbii române.

"Judecăţile de azi, prejudecăţile de mâine", filosofa în veacul său chinuit Lucian Blaga. Mai târziu, Radu Săplăcan îi întoarce vorba şi ne spune: "Grav şi greu de acceptat este când prejudecăţile de ieri devin judecăţile de azi". În ce timp ne aflăm, hotărâţi dumneavoastră, fiecare în parte. Nu ne rămâne decât clauza de conştiinţă (revenire la Magda Ursache).

Da, ne aflăm într-un deficit de identificare a culturii reale, a valorii autentice, a literaturii demne. Despre asta ar fi trebuit să vorbim în ultima săptămână şi asta ar trebui să ne frământe în următoarele luni de zile, până ne-om revedea în alt Eminescu.

Să gândim de Ziua Culturii Naţionale a României. Să medităm şi pentru Ziua Naţională a Culturii din Republica Moldova. Ne uneşte 15 ianuarie. 

Voi încheia acest material cu câteva cuvinte ale scriitorului "născut în URSS" Vasile Ernu. Sunt mai mult decât sugestive: "Statul român - dar şi cel moldovenesc - şi elita financiară a acestora ar trebui să ştie că greşesc, atunci când nu-şi permit luxul de a cheltui bani pentru educaţie şi cultură. Pe termen mediu şi lung e mult mai costisitor să nu cheltuieşti bani pe aceste domenii. Vom plăti un preţ prea mare după aceea şi nu cred că vom mai putea recupera ceva".

Să ne trăieşti, Românie, să te bucuri de oamenii tăi!

15 ianuarie 2014, Ziua Naţională a Culturii şi Ziua Culturii Naţionale!

luni, 13 ianuarie 2014

Un om, o poveste: DINU LIPATTI şi nemeritata uitare!

George Enescu i-a fost naș de botez, Yehudi Menuhin a spus despre el că este cel mai mare pianist, după Chopin. A murit la 33 de ani, răpus de leucemie. A iubit nebunește, a trăit ca un prinț și a cântat ca un arhanghel!

Personalitatea lui Dinu Lipatti a fost, de departe, una dintre cele mai strălucitoare ale primei jumătăți de secol într-o Europă frământată de criza economică, războaie mondiale și lupte comunistoido-securistice. Nu este de mirare ivirea lui Lipatti, dacă ne gândim la elita autohtonă a anilor 30-50, cu Mircea Eliade, Nae Ionescu în frunte, cu un Enescu divin și un Iorga uriaș. 

Nașul Enescu


Dinu Lipatti s-a născut la București, pe 19 martie 1917. George Enescu a acceptat cu bucurie să boteze copilul prietenilor săi artiști (tatăl lui Dinu Lipatti cânta la vioară, mama la pian). "Astăzi, 12 iunie 1921, Dinu Th. Lipatti a primit odată cu botezul religios şi botezul artei de la naşul său, marele maestru George Enescu", scria tatal lui Dinu pe verso-ul fotografiei care ii infatiseaza pe cei doi mari artisti ai Romaniei si ai lumii (fotografie din volumul "Dinu Lipatti", de Grigore Bărăgăuanu şi Dragoş Tănăsescu, Editura Muzicală)

Legendara profesoară de pian Florica Musicescu îl ferește de ispita năucitoare a copilului-minune, iar Dinu intră timpuriu la Conservator. La 17 ani participă la Concursul Internaţional de pian de la Viena. Spre dezamăgirea generală, deși cântă excepțional, românul iese pe locul II. Furios, faimosul pianist francez Alfred Cortot, membru în juriu, părăseşte festivitatea, în semn de protest. Îl ia, în schimb, pe Lipatti în Franța unde, sub conducerea sa, tânărul artist va studia pianul la École Nationale de Musique. 

La 19 ani umple săli de concert în Europa! Revine în România odată cu începerea celui de Al doilea Război Mondial. În București, concertează sau îl acompaniază pe George Enescu. Se îndrăgostește de frumoasa pianistă Madeleine - pe-atunci măritată Cantacuzino (care îi devine soţie, în mod dramatic, cu câteva luni înainte ca Dinu să se sfârșească din viață).

Iubire și durere

În 1943 părăsește România împreună cu Madeleine și se stabilește la Geneva, unde obține un post de profesor la Conservator. Concertele lui însuflețesc toată Europa. Dincolo de aura de pianist de o excepțională expresivitate și trăire, Dinu Lipatti cucerea prin frumusețea princiară a sufletului său. 

La scurt timp după plecarea din țară află cumplita veste a bolii: leucemie! Degetele lui legendare răscolesc în continuare pianul, dar suferința fizică este cumplită! Este numit, în continuare, "arhanghelul claviaturii". 

Cortizonul abia descoperit era extrem de scump și greu de procurat. Într-un gest de solidaritate, Igor Stravinsky si Yehudi Menuhin îi cumpără medicamentul și Dinu se bucură de o relativă ameliorare a bolii. Degetele prind din nou aripi și Dinu Lipatti zboară în Franța, la Besancon. Era 16 septembrie 1950. Ultimul concert. Denumit deseori și Ultimul vals. Cel pe care pianistul nu l-a mai cântat, pentru a face loc rugăciunii… Peste trei luni murea, la numai 33 de ani!

Ultimul vals!

16 septembrie 1950, Besancon. Dinu Lipatti își potolește trupul sorbind discret din sticluța cu cortizon, așezată lângă pian. Mângâie clapele ca de rămas bun… Auditoriul, cu respirația tăiată. Urmează în program cele 14 valsuri ale lui Chopin. Interpretarea este perfectă, clară, nicio notă nu se împrăștie, niciun acord nu scapă printre degete. După al 13-lea vals tăcerea taie în carne vie, sala înmărmurește. 

Pianistul se ridică. Urmează o pauză lungă. Publicul nu părăsește sala, în încremenită așteptare. Biografii lui Dinu Lipatti spun că artistul ar fi leșinat în culise și că numai cortizonul l-a ridicat pe picioare, doar cât să revină în fața pianului. Dar nu cântă ultimul vals! Încheie concertul cu piesa lui favorită, Coralul pe tema "Iisus rămâne bucuria mea", din Cantata nr. 147, de Bach. O rugăciune…

Un concert care a intrat în istoria secolului al XX-lea, care a și fost înregistrat și este păstrat astăzi ca un tezaur de mare preț. 

Naș pentru fetița prietenului său!

În ultimele fotografii, Dinu zâmbește fericit cu un prunc în brațe. Un genovez, dedicat pianistului român, îl întreabă pe doctor despre starea lui Dinu. "Nu mai sunt speranțe, dar încercați să îi arătați că încă face parte din această viață", îi spune medicul. Știind că boala îl va răpune în scurt timp, genovezul, a cărui soție se pregătea să nască, i-a propus lui Dinu să fie naș fetiței ce avea să vină pe lume. Un gest înduioșător, uman, dar și de o noblețe rar întâlnită!

La scurt timp după botez, Dinu Lipatti moare la Geneva, la 2 decembrie 1950. 

De ce nu avem un film Lipatti? 

Scotocesc de zile întregi în filmografia românească. Anii 60, 70, 80… Ce mai freamăt, ce mai zbucium (vorba poetului nostru în Scrisoarea III) pe șantierele patriei, ce fugă prin munți după bandiții care puseseră gând rău salvatorilor bolșevici, ce brave inginere cu pumn de bărbat în creștetul burghezului putred! Au scăpat pe ici, pe colo un Lucian Pintilie (nevoit să plece repede din țară) sau un Nicolae Mărgineanu (vă amintiți de filmul "Luchian" al anului 1981).

De ce nu am avut un film despre Enescu? O fi fost, în ochii comuniștilor, trădător pentru că nu a acceptat colaborarea cu partidul-stat și a ales să moară în exil?

De ce nu avem azi un film despre Eminescu? Suflă în ceafă cineva care abia așteaptă să acuze că promovăm un xenofob și un antisemit? 

De ce doar un regizor străin - Philippe Roger – a făcut un film despre Dinu Lipatti, în timp ce românii încă privesc duios la Pistruiatul, la Comisarul Moldovan și la filme cu strașnicul to’arăș de la regionala de partid?  

Cum ar arăta o Românie în ale cărei școli s-ar preda materia despre Români? Om cu om, geniu cu geniu. La noi acasă, aici, la Botoșani, înșiruim pe degete: Enescu, Iorga, Eminescu, Luchian. Sunt patru? Sunt. Pentru impresie, mai adăugăm uneori un Onicescu (și ce Onicescu au Botoșanii!!)… 

Și-mi vine-n minte tot el, Eminescu. Când era necăjit de tot, ofta adânc și spunea: Tu-i neamul nevoii!, povestește Teodor V. Ștefanelli, în cartea "Amintiri despre Eminescu", 1914, reeditată în 1983, de Ed. Junimea. "Asta-i unica înjurătură pe care am deprins-o de la tatăl meu!", i-a explicat Eminescu. Și iaca, tot așa-ți vine să spui în astă Românie: Tu-i neamul nevoii!

VIDEO:
Dinu Lipatti ULTIMUL RECITAL, 16 septembre 1950, Besançon(JS Bach Partita No.1 In B Flat Major,WA Mozart Piano Sonata No.8 In A Minor, Franz Schubert, Frédéric Chopin 13 Valses)

Dinu Lipatti - J.S. Bach - 
Cantata 147 (1950)

George Enescu si Dinu Lipatti - Enescu Violin Sonata no.3 




sâmbătă, 11 ianuarie 2014

PROGRAMUL Zilelor EMINESCU - Botoșani, ianuarie 2014!

Poeții nominalizați la Premiul Național de Poezie "Mihai Eminescu" pentru Opera Omnia sunt Mircea Cărtărescu, Ion Mureșan, Liviu Ioan Stoiciu, Lucian Vasiliu, Constantin Abăluță, Ovidiu Genaru și Vasile Vlad. Premiul este în valoare de 20.000 de lei, iar laureatul va deveni cetățean de onoare al municipiului Botoșani.  Din juriu fac parte Nicolae Manolescu, președinte, Mircea Martin, Cornel Ungureanu, Ion Pop, Alexandru Cistelecan, Mircea A. Diaconu, Ion Holban. Anul trecut, câștigătorul premiului acordat la Botoșani a fost câștigat de poetul Nicolae Prelipceanu.

PROGRAMUL Zilelor Eminescu - Botoșani, Vorona, Ipotești - 2014 

Marţi, 14 ianuarie 2014 – Sosirea invitaţilor


Ora 16.30 – Întâlnire la Vorona.

Miercuri, 15 ianuarie 2014 – ZIUA CULTURII NAŢIONALE


Ora 9 – Sala de consiliu a Primăriei Botoşani – Şedinţa extraordinară a Consiliului Local Botoşani
– Cuvintele invitaţilor: preşedintele juriului naţional, Nicolae Manolescu, alţi membri ai juriului, foşti laureaţi etc.

Ora 9.30 – Depuneri de jerbe de flori la statuia lui Mihai Eminescu din faţa teatrului;

Ora 10 – Biserica Uspenia Botoşani: Te Deum;

Ora 10.30 – Slujbă religioasă la Biserica Sf. Arhangheli Mihail şi Gavril Ipoteşti.

Ora 11 – Memorialul Ipoteşti – Amfiteatrul Laurenţiu Ulici − Salutul organizatorilor. Cuvinte ale invitaţilor.

– Ora 11.30 -  Lansări de carte − noutăţi editoriale botoşănene:

− Teatrul Mihai Eminescu − o instituţie cu veche tradiţie; lansarea lucrării Istoria Teatrului la Botoşani (1838-1944) de Ştefan Cervatiuc, Editura Quadrat, 2013, Botoşani. Slujitori botoşăneni ai memoriei eminesciene; lansarea cărţii Dirijorul Gheorghe Cojocaru şi corurile sale, de prof. Maria Cojocaru, Editura Pim, 2013, Iaşi. Prezintă Lucia Olaru Nenati.

- Ora 11.45 – Lecturi publice: poeţi laureaţi şi nominalizaţi la Premiul Naţional de Poezie "Mihai Eminescu".

Ora 12.15 − Destinul unei iubiri sfâşietoare: Eminescu – Veronica, epistolar în interpretarea actriţei Genoveva Preda.

Ora 12.40 – Memorialul Ipoteşti − Biserica familiei Eminovici:Eminescu. Primele lumini − expoziţie de bunuri culturale mobile din patrimoniul Memorialului Ipoteşti, amenajată şi prezentată de Maria Casian, muzeograf memorialist.

Ora 13 – Sala de expoziţii Horia Bernea: Vernisajul expoziţiei de artă plastică La-nceput, pe când… dedicate poetului Mihai Eminescu. Autori, pictori veneţieni din grupul Movimento d’Arte MATERIA PRIMA. Prezintă Alexandra Iacob.

– Prezentare carte − L’alveare d’oro dele’invisibile/ Stupul de aur al invizibilului (150 anni di poesia romena da Mihai Eminescu a Ellenny Pendefunda). Eseuri şi florilegiu bilingv de Geo Vasile. Editura Contact internaţional, 2013. Prezintă Liviu Pendefunda.

Ora 17 – Teatrul Mihai Eminescu Botoşani

Gala de decernare a Premiului Naţional de Poezie "Mihai Eminescu" – Opera Omnia şi Opus Primum pe anul 2013:
– În deschidere: Filarmonica de Stat Botoşani – Preludiu la unison de George Enescu. Dirijor Liviu Buiuc.
–Lansarea cărţii poetului laureat al ediţiei precedente –Fantomateca de Nicolae Prelipceanu. Prezintă Gabriel Chifu;
–Discursul reprezentantului Ministerului Culturii România;
–Discursul reprezentantului Uniunii Scriitorilor din România;
–Discursul preşedintelui Consiliului Judeţean Botoşani Florin Ţurcanu;
–Decernarea Premiului Naţional de Poezie "Mihai Eminescu" pe anul 2013 – Opus Primum;
–Filarmonica de Stat Botoşani – Rapsodia a II-a de George Enescu. Dirijor Liviu Buiuc;
–Discursul primarului municipiului Botoşani Ovidiu Iulian Portariuc;
–Decernarea premiului Opera Omnia;
–Recitalul poetului laureat;
–Decernarea titlului de Cetăţean de Onoare al Municipiului Botoşani poetului laureat;
–Spectacol extraordinar susţinut de Maria Răducanu şi pianistul Niko Meinhold.
– Ora 19.30 – închiderea galei.
Joi, 16 ianuarie 2014 – Plecarea invitaţilor

Scriitori invitați la Zilele Eminescu: Nicolae Manolescu, Mircea Martin, Ion Pop, Cornel Ungureanu, Al. Cistelecan, Mircea A. Diaconu, Ioan Holban, Daniel Cristea-Enache, Andrei Terian, Vasile Spiridon, Nicolae Prelipceanu, Adrian Popescu, Varujan Vosganian, Gabriel Chifu, Irina Horea, Călin Vlasie, Denisa Comănescu, Ioan Es. Pop, Ion Mureşan, Mircea Cărtărescu, Liviu Ioan Stoiciu, Lucian Vasiliu, Constantin Abăluţă, Ovidiu Genaru, Vasile Vlad, George Vulturescu, un_cristian, Cassian Maria Spiridon, Rita Chirian, Ioan Radu Văcărescu, Adrian Alui Gheorghe, Radu Florescu, Nicolae Sava, Leo Butnaru, Nicolae Dabija, Mihai Cimpoi, Valentin Talpalaru, Marius Chelaru, Dan Bogdan Hanu, Vasile Baghiu, Vasile Tudor, Liviu Pendefunda, Sabina Fînaru, Carmen Veronica Steiciuc, Viorica Petrovici, Adi Cristi, Liviu Apetroaie, Ioan Pintea, Gavril Ţărmure, Nicolae Tzone, Claudiu Komartin, Gellu Dorian, Dumitru Ţiganiuc, Lucia Olaru Nenati, Dumitru Ignat, Emanoil Marcu, Nicolae Corlat, Maria Baciu, Dorin Baciu, Lucian Alecsa, Vlad Scutelnicu, Petruţ Pârvescu, Dumitru Necşanu, Vasile Iftime, Ala Sainenco, Ciprian Manolache, Constantin Bojescu, Cristina Prisăcaru-Şoptelea, Elena Cardaş, Mircea Oprea, Cezar Florescu, Corneliu Filip, Lucreţia Andronic,Valentin Coşereanu, Nina Viciriuc, Victor Teişanu, Stelorian Moroşanu, Manon Piţu, Florentina Toniță, cîntăreaţa Maria Răducanu şi pianistul Niko Meinhold.

Sponsori: Compania Cotnari, Voronskaya, S.C. Ramiro S.R.L. Dersca, S.C. Prolibris S.R.L. Botoşani
.