”Dușmanul poporului”: Avea 16 ani când comuniștii l-au condamnat la moarte


Cine l-a văzut alunecând agale pe străzile Botosanilor îl păstrează înapoia privirii pentru totdeauna. Cine l-a cunoscut îndeaproape păstrează în inimă lumina și, mai ales, amintirea unui om erudit, o erudiție dublata de o educație exemplară, care făceau din Dorin Glăvan un personaj al vieții sale, dar și al celorlalți deopotrivă.
Dorin Glăvan s-a născut pe 14 februarie 1942, la Botoșani. A fost un reputat teatrolog, activând zeci de ani că secretar literar al Teatrului ”Mihai Eminescu” Botoșani și, în ultimii ani ai vieții, consilier la Inspectoratul pentru Cultură.

"Jos cu jugul sovietic!"

Că elev al Liceului Laurian, este arestat pe 24 octombrie 1958, pe când avea doar 16 ani și opt luni. Dorin Glăvan a fost considerat duşman al poporului şi condamnat mai întâi la moarte, cu întregul lot, apoi la 18 ani de muncă silnica pentru crima de uneltire împotriva ordinii sociale.
Mai exact, elev fiind, Dorin Glăvan inițiase și organizase Asociația Eliberării Naționale, sau Asociația Elevilor Naționaliști, pentru eliberarea României de ciuma sovietică comunistă care cuprinsese ţara. Nu au reușit mare lucru, pentru că Securitatea, extrem de vigilentă, i-a descoperit foarte repede. Într-o zi, pe când chiulea de la o oră de sport, a scris cu creta, la gazeta de perete, "Jos cu jugul sovietic", drept răspuns la înfierarea gestului unui coleg de clasă, care îndrăznise să își exprime nedumerirea față de anexarea Basarabiei la URSS. A urmat ancheta la Securitate. I-au dat de gol ștampilele de cauciuc folosite la tipărirea manifestelor, pitite într-o pianină.
Un an mai tărziu a fost anchetat și tatăl sau, pentru că în urma unei percheziții la domiciliu a fost găsită o decorație ce-i fusese conferită în timpul războiului antibolșevic. A fost condamnat la 20 de ani de închisoare, considerandu-se că era implicat și în acțiunile fiului său. Au fost încarcerați amândoi.
"Arătam caraghios în hainele vărgate: uniformele erau rupte, tatii îi ajungeau pantalonii până la genunchi, vestonul meu avea o mânecă lipsă. Ne-am privit și am izbucnit în ras. A fost un râs sănătos, care ne-a ajutat să plecăm cu moralul ridicat pe drumurile ce aveau să urmeze. Al meu la Jilava, Aiud și Mărgineni. Al tatii, la Jilava și Gherla", mărturisea prin 1997 Dorin Glăvan, cu trei ani înainte de a se săvârși din viață, mărturisire consemnată de Dumitru Ignat în cartea "Calvarul deținuților anticomuniști botoșăneni - Mărturii ale supraviețuitorilor", editata de Inspectoratul pentru Cultura al Județului Botoșani.

Shakespeare, o lecție "pe viu" și carcera!

În penitenciarul de la Mărgineni a petrecut șase luni în carcera cruntă.
"Înființasem o altă organizație subversivă. Pusesem la cale și un plan de evadare, numai că, din păcate, sau poate din fericire, am fost trădați de unul din cei vreo șase membri ai grupului. Singura izbândă a organizației au fost cele șase luni de carceră pentru fiecare", mărturisea Dorin Glăvan.

Într-o zi, pentru a descuraja pe viitor astfel de acţiuni periculoase, gardienii şi mai-marii acestora au vrut să le dea o lecţie celorlalţi băieţi din celule. L-au scos pe Dorin Glăvan şi, pe o masă de ciment, l-au bătut cu funia udă.  Şi totuşi, acel copil încă, de 17 ani, nu a scos un sunet!
Constantin Adam îşi aminteşte, despre perioada neagră a destinului lui Dorin Glăvan, mărturisiri venite în momente rare de apropiere sufletească, colegul său fiind extrem de circumspect în a exterioriza astfel de gânduri.
"Mi-a mărturisit că în perioada detenţiei a avut "norocul" şi de o izolare de şase luni, timp în care a fost singur în celulă şi nu a schimbat prea multe vorbe decât cu gardianul care-i arunca "teica cu zoaie de mâncare". După vreo două săptămâni de claustrare simţea că-i plesneşte capul, devenise agitat şi nervos, situaţie pe care a constatat-o şi paznicul. Într-o zi, acesta i-a propus să se gândească la o carte pe care ar vrea s-o citească, câştigându-şi acest drept "ca o recompensă că a fost cuminte"! În acel moment şi-a adus aminte de un volum de Shakespeare ce se găsea în biblioteca Liceului Laurian, foarte gros şi consistent. Îl ceru. După vreo patru luni îl ştia aproape pe de rost!".
Cei 18 ani de închisoare au fost, până la urmă, cinci ani, Dorin Glăvan fiind eliberat odată cu decretul din 22 octombrie 1963, un fel de preludiu la decretul de amnistie a deținuților politici, ce avea să vină în 1964.
După eliberarea din închisorile comuniste, Dorin Glăvan s-a angajat în Botoșani, la o cooperativă meșteșugărească, după care a reușit să găsească un post de contabil la IAS Todireni. În 1965 a reușit să își termine studiile liceale, între timp lucrând - un an - ca actor la Teatrul de păpuși Vasilache.
 Finalizarea liceului i-a deschis drumul spre studii, astfel că s-a înscris la Facultatea de Filosofie a Universității București.

Filosoful de la teatru!

Trecutul l-a urmărit, însă, îndeaproape. Desi șef de promoție la facultate, Dorin Glăvan nu a avut acces la o catedră universitară, dar nici măcar în învățământul preuniversitar: avea dosar de fost deținut politic! 
În final s-a recalificat, alegând domeniul teatrologiei, care se pare că i-a adus și cele mai mari satisfacții.
A petrecut cei mai mulţi ani în Teatrul ”Mihai Eminescu”, unde a activat că secretar literar.
"Era un adevărat specialist, căutat, consultat şi recunoscut, verdictele lui apreciative fiind de mare valoare, sincere şi obiective. Îşi spunea punctul de vedere având criterii în sprijinul susţinerii lui, cu seriozitate şi direct, fără a folosi ocolişuri neproductive", îşi aminteşte Constantin Adam, regizor artistic al Teatrului ”Mihai Eminescu”, cel căruia îi datorează lui Dorin Glăvan intrarea în scena profesionistă de teatru. "Era un bun coleg, cinstit, de încredere, loial, necălcând niciodată deontologia profesională. Era şarmant, cult şi tot timpul gata să-şi pună cunoştinţele la dispoziţia celor care îi cereau ajutorul. Se enerva rar, dar motivat, se supăra şi mai rar, dar îi trecea repede".

O viaţă, două vieţi, mai multe destine...

Doamna Glăvan îmi zâmbeşte cu bucurie. Mare lucru, iată, că cineva se gândeşte la soţul ei. Acum câteva zile, nepoţica cea mică a întrebat-o din senin: Bunica, noi avem vreun erou în familie?
I se luminează chipul de fiecare dată când povesteşte despre Dorin. E mult mai tânără decât m-aş fi aşteptat şi nu îmi pot ascunde nedumerirea. Aveam să aflu, peste câteva minute, că era o copilă atunci când s-a căsătorit. Nu regretă nimic din viaţa ce le-a fost dată, lor şi copiilor lor.
"Ne-am cunoscut când a ieşit din închisoare. Avea 21 de ani, eu aveam 14. Locuiam în aceeaşi curte. După ce a venit şi-a continuat studiile, pentru a termina liceul, apoi a dat la Facultate. Ne-am căsătorit după primul an de facultate şi am rămas împreună până la sfârşitul vieţîi lui, care a venit mult prea devreme. A murit la nici 58 de ani - după ce a suferit un atac cerebral - pe 2 ianuarie 2000. Avem doi copii, băiatul este inginer constructor, fata este asistentă medicală", povestește Doamna Glăvan.
Detenţia a fost grea, dar nu vorbea niciodată despre el că ar fi vreun erou. În puşcărie s-a îmbolnăvit de hepatită, după ce a mâncat dintr-o farfurie în care a găsit un cap de şoarece. "El a fost singur la părinţi. Mama lui îi spunea mereu: Ce-ai să faci tu când pleci la facultate, pentru că eşti atât de pretenţios la mâncare! Şi iaca, bietul de el, ce facultate i se pregătea!".

Percheziţia, o scenă demnă de Oscar!

A fost mereu sub supraveghere, i se atrăgea atenţia că ar putea oricând să se întoarcă în puşcărie. În 1986, la teatru au venit nişte tovarăşi de la Bucureşti. Se făcea un spectacol după un text scris de unul din garda lui Ceauşescu. Au venit puhoi şi securiştii. În timpul unor discuţîi, Dorin Glăvan, încurajat niţel de o gură de vin, le-a ţinut o scurtă lecţie celor care, voalat sau nu, voiau să îl determine să îşi facă autocritica în legătură cu trecutul lui. Nu numai că nu a făcut-o, dar le-a spus tovarăşilor că vă veni timpul în care vor trebui să dea socoteală pentru tot ce au făcut comuniştii şi Ceauşescu.
În 1987, la un an după discuţia din teatru, un an în care a fost şi mai atent monitorizat, le-au făcut percheziţie acasă.
"Eram foarte speriaţi. Dorin avea doi dolari de la nişte bătrâne nemţoaice ce locuiau pe strada Iorga, care se rugaseră de el să îi cumpere pentru că nu aveau ce mânca. Dolarul era ieftin, dar Dorin le dăduse pe ei, de milă, cât nu făceau. Dolarii erau ascunşi în Biblie. Nu era mare lucru, dar dacă îi găseau aveau motiv să îl ridice din nou", își amintește Doamna Glăvan.
Scena pare desprinsă dintr-un film de Oscar! În apartament locuiau acum cu fiica lor (băiatul era plecat la facultate) şi cu tatăl lui Dorin Glăvan, aflat pe patul de moarte, foarte bolnav, el însuşi fost deţinut politic. La uşă, securiştii îşi dezbracă tacticos hainele, pregătiţi să devasteze vieţile celor care credeau că nu mai era nimic de devastat. Dorin Glăvan le iese înainte şi îi roagă şoptit: "Vă rog frumos, tata e pe moarte! Aş vrea să nu ştie cine sunteţi, o să le spun că au venit nişte scriitori!". Cei doi sunt de acord, parcă încep să creadă ei înşişi că sunt ceea ce li se spusese. Numai că, neașteptat, bătrânul tată îi strecoară printre uşi fiului său, destul de tare cât să audă şi musafirii: "Vezi, dacă tot sunt scriitori, spune-le şi despre cum am pătimit noi în puşcărie!".
"Nu am văzut niciodată o casă mai devastată că a noastră atunci! Ne-au scormonit tot. Priveam cu groază spre bibliotecă, unde nu ajunseseră, şi unde aveam Biblia cu cei doi dolari. Şi atunci s-a întâmplat ceva incredibil. Pe uşă a intrat fiica noastră, venea de la şcoală. Imediat ce a văzut casa, s-a dus întins la Dorin şi a început să facă o scenă: Tată, ce e în casa asta! Ce e cu dezordinea asta, când ştii cât se chinuieşte mama, chiar nu ai un pic de respect pentru ea! Striga, şi noi stăteam înmărmuriţi. Securiştii au privit unul spre altul şi, mai de voie, mai de nevoie, au spus: Apăi, noi plecăm, vedem că domnişoara e foarte supărată, o să venim noi altădată. Imediat ce au ieşit, Dorin a luat-o pe fiica noastră în bucătărie. Tremurau amândoi. Tu ştii cine erau ăştia?! Da, tată, ştiu. Sunt securişti. De unde ştii?! Am văzut, de cum am intrat, hainele de piele atârnate în curier".
Fata, de 17 ani, avea aceeaşi vârstă la care tatăl ei, tot elev, fusse arestat. Peste doi ani, avea să plece înflăcărată Bucureşti, la Revoluţie, sperând că regimul care i-a măcinat familia vă fi distrus. Şi tatăl ei a avut aceleaşi sfinte aşteptări. A crezut foarte mult în momentul Revoluţiei, dar a coborât repede cu picioarele pe pământ.
"Nu se schimbă nimic. A venit eşalonul doi", spunea Dorin Glăvan la câţiva ani de la mirificul şi tragicul an 1989.
Au fost convinşi că, la percheziţie, securiştii le-au montat şi microfoanele de urmărire. "De atunci aveam mereu grijă ce vorbim în casă, iar Dorin a început să facă ordine în scrisori, să distrugă orice le-ar fi dat comuniştilor motiv să îl aresteze".
Asta nu l-a făcut, însă, să lase garda jos, să cadă în extrema umilinţă în care trăiau cei mai mulţi dintre români. Accepta realitatea fără că prezentul să îi impună o poziţie nedemnă a umerilor. Dimpotrivă! Salvarea lui venea, însă, din talentul excepţional de a-şi dezarma urmăritorii.

Epoca-lumină fără lumină!

În anul 1989, cu puţîn înainte de căderea comunismului, Constantin Adam îşi aminteşte una dintre şedinţele de învăţământ politic obligatoriu, la care erau obligaţi să asiste.
"În timpul unei astfel de întâlniri, când tovarăşul de la partid ne vorbea despre "epoca de aur" şi "noile aventuri ale celor mai iubiţi fii ai poporului", energia electrică s-a întrerupt, becurile s-au stins şi, prin întuneric, în primele câteva clipe de stupoare, s-a auzit vocea lui Dorin Glăvan lăudând batjocoritor, cum numai el ştia s-o facă fără a-şi atrage eventuale ostracizări: epoca lumină (fără lumină) şi binefacerile ei comuniste!", ne mărturiseşte Constantin Adam.
Cu toate acestea, Dorin Glăvan evita discuţiile îndelungi sau ieşirile publice care să îl expună inutil. A continuat să trăiască discret în oraşul plin de oameni, să accepte că lupta pe care a purtat-o în tinereţe poate să-i fi fost şi în zadar.

Nu s-a înclinat, însă, niciodată în faţa noilor ocupanţi. Când a înţeles că noua Românie e veche, când a simţit că tinerii calcă niţel nepăsători pe pământul încă neuscat de lacrimile martirilor din puşcăriile comuniste, Dorin Glăvan s-a hotărât să moară puţin... Era a doua zi a anului 2000.

Violoncelistul Marin Cazacu la Botosani: "Creaţia împreună este cea mai fascinantă!"

Este împlinit profesional, dar a simţit nevoia să se dăruiască şi generaţiilor care vin. A creat prima orchestră de tineret din România, în special pentru a schimba mentalităţi, dar şi pentru a-i învăţa pe tineri că nu este important să fii cel mai bun singur, ci să poţi crea alături de altcineva. 
Marin Cazacu a fost invitatul Filarmonicii Botoşani vineri, 24 ianuarie, prilej cu care a interpretat împreună cu orchestra Concertul pentru violoncel în do major, de J. Haydn.
Aplauzele au fost pe măsură, iar bisul un regal: Astor Piazzolla – Oblivion.

- Alături de orchestra Filarmonicii Botoşani veţi interpreta Haydn, o muzică iubită de public... 
- Da. Astă-seară am venit cu o ocazie specială, să interpretez un concert de Haydn la Botosani. Un concert din epoca clasică, poate cel mai iubit de public. Este uşor de înţeles această muzică, pentru că are de toate: are lirism, virtuozitate. Prezenţa mea aici este pentru mine ceva deosebit.

- Aţi cântat de zeci de la Botoşani! Cum percepeţi oraşul, oamenii...
- Cred că am venit de vreo 40 de ori la Botoşani, începând cu anii 80. Uneori veneam şi de două pe an. Relaţia cu Botoşaniul - eu vin de la Bucureşti – te gândeşti că e ultimul oraş pe harta României, şi are o orchestră simfonică, un teatru, înţeleg că şi un teatru de păpuşi. Un oraş care nu are o susţinere financiară grozavă îşi permite să continue o activitate culturală atât de intensă. Pentru mine este Jos pălăria! Cred că nu numai Enescu şi Eminescu au contat în faptul că există aceste instituţii, ci şi oamenii care sunt aici. Pentru mine este un miracol că există evenimente culturale în Botoşani. Cunosc geografia României, am călătorit în toate oraşele. La un pas de dumneavoastră este Suceava, cred că este de 5-6 ori mai bogat decât Botoşaniul, şi nimeni nu s-a gândit că oamenii aceia poate au şi ei nevoie de cultură la nivelul la care este Botoşaniul.

- Care este relaţia dvs. Cu orchestra Filarmonicii Botoşani?
- Relaţia mea cu orchestra este ca într-o familie, în general, noi, muzicienii, ne cunoaştem toţi. A apărut şi generaţia nouă, şi pe aceştia îi cunosc. Este o generaţie frumoasă, orchestra este un singur suflet. Se creează o unitate de simţire şi de viaţă. Oamenii aceştia îşi petrec aproape jumătate din viaţă nu alături de familia lor, ci de colegii lor din orchestră. Oamenii din zona aceasta au o blândeţe deosebită, şi atunci mă duc mereu cu gândul la Enescu, la Eminescu, fără să vreau. Despre Enescu ştiu foarte multe, mai ales că profesorul meu de violoncel de la Conservator, Serafim Antropov, a colaborat şi a cântat cu Enescu.

- Ce proiecte aveţi în afara activităţii concertistice?
- Am cântat în toată lumea şi mă simt împlinit şi realizat. Împlinirea cuiva nu se termină niciodată. Împlinirea urmează. M-am împlinit până aici, dar mai urmează ceva, poţi să mai dăruieşti ceva. Întotdeauna, la o anumită vârstă, te întorci în istoria ta proprie, în viaţa ta, şi cauţi lucrurile esenţiale în viaţa fiecăruia. Una este dacă te simţi împlinit în familie, dacă esţi împlinit în profesie, să faci toată viaţa ce ţi-a plăcut, asta este foarte important pentru orice persoană, şi simt că am făcut acest lucru. Şi cel mai important: ai făcut ceva şi pentru alţii? Trebuie să dăruieşti ceva din gandurile tale, din aspiraţiile tale, să transmiţi şi generaţiilor următoare. Şi din acest motiv a venit foarte uşor şi pedagogia, să creez o clasă de violoncel foarte bună, cu tineri care deja sunt în toată Europa şi în lume, dar şi în România.

- Vorbiţi-ne despre ultima realizare!
- Ultima realizare este că din 2008 am început o schimbare a mentalităţii pentru tinerii din România. Aşa că am creat o orchestră de tineret. Există în toată lumea astfel d eorchestre, numai România nu avea. Eu, ca profesor, simţeam nemulţumirile studenţilor mei. Şcoala de muzică românească a fost mereu foarte bună, talentul ţi-l dau Dumnezeu şi mama, dar munca trebuie să fie a ta. Şcoala de educaţie muzicală din România merge pe ideea de a crea solişti. Fiecare dintre noi voia să ajungă cel mai mare violonist, cel mai mare pianist, cel mai mare instrumentist al lumii. Ceea ce este greşit, pentru că viaţa te învaţă mai târziu că nu e aşa. 99 la sută dintre cei care termină liceele de muzică sau universităţi ajung în orchestră sau în pedagogie, nu ajung solişti. Şi atunci schimbarea de mentalitate era obligatorie în România. Din doi în doi ani, la Festivalul George Enescu, noi primim lecţii despre ce înseamnă o orchestră. Vin la nivel atât de ridicat încât nici cea mai bună orchestră din România nu poate ajunge atât de sus. Nu ne putem alătura. Pentru că la ei, de copii, au fost învăţaţi să creeze împreună, nu individual. Şi creaţia împreună este cea mai fascinantă. Talentul cuiva nu se măsoară în cine cântă cel mai bine de unul singur, ci cum poate să creeze alături de altcineva. Şi atunci toată investiţia de timp şi de muncă în folosul tinerilor a fost să schimbăm această mentalitate. Acest proiect este din 2008, cu copii selectaţi din toată România, cu aspiraţii comune, cu acelaşi fel de gândire muzicală, e un proiect care nu a avut sprijinul statului român, nici astăzi nu are. A ajuns în 2012 să cânte în Festivalul George Enescu de la Bucureşti, în ciclul Mari orchestre ale lumii. Vă puteţi imagina nivelul de performanţă la care am ajuns, apoi am cântat pe multe scene din lume. Poate anul acesta statul să garanteze un minim de suport. Aceşti tineri creează un model de ce înseamnă o orchestră. Aceşti tineri se întorc, unii, în orchestrele lor. Bucuria lor de a fi trăit această experienţă este uriaşă. Pentru mine nu există niciun beneficiu, eu sunt voluntar, chiar am şi avut concerte, eu şi soţia mea, iar cu banii am susţinut financiar această orchestră. Dar nu regret!

Marin Cazacu, născut pe 30 septembrie 1956, la Vidra-Ilfov, a studiat violoncelul, mai întâi, la Liceul de Muzica nr.1 din Bucureşti, iar apoi la Universitatea Naţională de Muzică din acelaşi oraş, cu renumiţii profesori Serafim Antropov şi Aurel Niculescu. Din anul 1983 este solist concertist al Filarmonicii "George Enescu" din Bucureşti. De asemenea, din anul 1992, Marin Cazacu predă violoncelul la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti, studenţii săi cucerind numeroase premii naţionale şi internaţionale. În anul 2006 a obţinut titlul de Doctor în Muzică.



15 IANUARIE: Ziua Culturii Naţionale şi Ziua Naţională a Culturii!

Festivităţi şi festivism, improvizaţii şi rigori patriotarde, emfaze şi moliciuni veleitare, amnezii şi memorii încâlcite. La 164 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu nu vorbim despre discernământ cultural, despre proiecte de ţară sau perspective reale întru dezvoltarea cadrului responsabil şi obligatoriu mediului cultural postsocialism. Nu vorbim despre ceea ce ne desparte, nici despre ce ne prisoseşte. 
 
Sărbătorim la Botoşani încă un 15 ianuarie, zi de naştere a poetului Mihai Eminescu şi, prin Legea 238 din 2010, Ziua Culturii Naţionale. Începând din 2013, sărbătorită şi în Republica Moldova, drept Ziua Naţională a Culturii.În urmă cu câteva zile, un poet botoşănean (laureat al Premiului Naţional de Poezie "Mihai Eminescu", Opera Prima, în anul 2002) refuza un premiu de 3000 de lei, oferit de Institutul Cultural Român. Motivaţia: politica dusă de guvernul ţării sale! Premiul a fost redistribuit, însă, surpriză!, a fost refuzat şi de următorul poet, Andrei Dosa, care recunoaşte, la rândul său, că refuzul vine după ce gestul lui Dan Sociu l-a determinat să mediteze asupra problemei. Aşezate în contextul Zilei Naţionale a României (premiul urma să fie acordat pe 15 ianuarie), atitudinile celor doi poeţi capătă conotaţii de simbol. "Nu cunosc cu adevărat mari poeţi care să nu fie dublaţi de mari caractere, de oameni care trăiesc până la capăt drama poporului lor", spune Cezar Ivănescu, el însuşi o victimă a vechilor şi noilor proletcultişti.

Oamenii Unirii...

Şi vai de veacul în care cei răi nu au caracter, ne strigă din istorii Eminescu!

În urmă cu un veac, românii făureau România cea mare. Imediat ce au ajuns la putere, comuniştii au trecut la distrugerea, compromiterea şi desfiinţarea tuturor partidelor şi personalităţilor care au contribuit la Marea Unire din 1918. Au fost arestaţi şi condamnaţi la moarte oamenii politici care purtau încă simbolurile Unirii. Ţărănişti şi liberali, preoţi, militari. Genocidul elitelor avea să ţină mai bine de un secol ţara în întuneric şi izolare culturală.

...şi România neagră!

A urmat o Românie a Brucanilor: Silviu Brucan – pe numele său Saul Brukner, şef adjunct la Scânteia (1944-1955), oficiosul care cerea public condamnarea duşmanilor de clasă (vezi cazul Iuliu Maniu!), şi Saşa Brukner(Alexandra Sidorovici), acuzator politic la Tribunalul Poporului, cea care asigura drumul spre temniţele de exterminare a mii şi mii de români.

O Românie în care impostura, nonvaloarea, nulocraţia (de la Magda Ursache citire!) a devenit politică de stat. O ţară arestată de comunişti, cu Noica, Dinu Pillat, Nicolae Steinhardt, Mircea Vulcănescu, Corneliu Coposu în puşcării, cu temniţe înmiresmate de Gafencu, Gyr, Constantin Oprişan, Sandu Tudor, Iustin Pârvu...

Anul acesta, Sorin Toma (născut Moscovici) împlineşte 100 de ani! Fost şef la Scânteia în perioada 1946-1960, anii marilor crime asupra poporului român şi a elitelor sale. Sorin Toma rămâne în istoria României drept cel care "a ucis modernitatea literară românească", după ce, la doi ani după instalarea la Scânteia, a scris un articol devastator pentru istoria literaturii române: "Poezia putrefacţiei sau putrefacţia poeziei", în care poetul Tudor Arghezi era desfiinţat şi scos din literatura română. "În 1948, când Arghezi a fost denunţat ca poet al putrefacţiei în Scânteia, atunci a fost ucisă modernitatea românească", scrie criticul literar Eugen Simion.

Sorin Toma a scris atunci împotriva lui Tudor Arghezi cu aceste cuvinte:
"Arghezi a ajuns să strecoare publicului cititor o adevărată contrabandă de droguri, stupefiante, afrodisiace şi otrăvuri spirituale".
"Conţinutul ideologic al poeziei lui Arghezi (dezgustul de viaţă, scârba şi ura faţă de om, pesimismul) nu are, în sine, nimic original şi nimic naţional".
"Arghezi nu face în poezie decât ce a făcut Picasso în pictură, introducând ca material artistic excrementele în tablourile sale".

Despre Ana Pauker, în schimb, iată ce povesteşte Sorin Toma, la venerabila vârstă de 100 de ani: "Era o femeie inimoasă. Nu ştiu cu ce instrucţiuni a venit ea de la Moscova, însă aici s-a purtat ca un om inimos. Avea ceva poezie în ea, adică în felul în care se exprima, în care dădea exemple. A avut un spirit poetic".

Spre comunism, înainte, tovarăşi! 

Secolul 1914-2014 ar trebui să se numească secolul Toma, Brucan, Pleşiţă, secolul torţionarilor care au ucis Cultura acestui popor. 

Să nu uităm că, după 1989, a urmat tot o Românie a Brucanilor, cu torţionari pe sticle, mărturisind cu lacrimi în ochi dragostea de ţară. Noua generaţie de proletcultişti face de strajă la graniţă, ca nu cumva Paul Goma să calce pe pământul ţării sale.

Să nu uităm că Brucan a fost cel care ne-a prorocit tranziţia de 20 de ani, dar şi criza. Şi încă una, de la Brucan zicere: dezastrul crizei va fi, pentru România, întoarcerea la comunism. Spre comunism, înainte, tovarăşi!

Brucan ne lasă din nou fără Dumnezeu!

Mă întorc iarăşi la Magda Ursache, cu a sa carte, "Comunismul cu rele şi rele",apărută în 2013 la Editura Eikon: "Activistul trecut din funcţie în funcţie, la fel sau mai mare, după principiul rotaţiei cadrelor, era slab profesional. Asta făcea socialismul: tăia şansele celor buni, pentru a-i proteja pe cei mai puţin buni, dar urmând neabătut linia oficială".

Vi se pare cunoscut? Privim în jur şi e destul.

Capitolul Brucan este semnificativ pentru neamul românesc, nu numai în vremurile Pauker sau Dej, ci şi sub vremuri iliesciene şi de sfârşit de negru veac.

Manifestul FSN redactat şi citit la TV în decembrie 1989 a apărut fără finalul "Aşa să ne ajute Dumnezeu!". Final tăiat la cererea lui Brucan!

Ce a rămas din Cultura României după acest genocid?

De câte alte secole are nevoie România pentru a reface generaţiile de oameni liberi?

"Românismul are un program politic, social şi spiritual conţinut în Opera eminesciană. Acum şi în veacul veacului nu avem altceva de făcut decît să împlinim acest program, dacă ne simţim în stare... Cei care refuză azi modelul eminescian, refuză în fapt legitimitatea românismului şi a românilor în istorie", scria Cezar Ivănescu în 1992.

Întoarcerea la Cultură!

România trebuie să se întoarcă la Cultură, la dreptele reaşezări ierarhice. Să înveţe să aprecieze inteligenţa, valoarea, discernământul civic. Să demaşte amatorismul, improvizaţia, superficialitatea şi activismul de partid, cel fără o minimă aderenţă la realitate şi la evoluţia culturii şi a limbii române.

"Judecăţile de azi, prejudecăţile de mâine", filosofa în veacul său chinuit Lucian Blaga. Mai târziu, Radu Săplăcan îi întoarce vorba şi ne spune: "Grav şi greu de acceptat este când prejudecăţile de ieri devin judecăţile de azi". În ce timp ne aflăm, hotărâţi dumneavoastră, fiecare în parte. Nu ne rămâne decât clauza de conştiinţă (revenire la Magda Ursache).

Da, ne aflăm într-un deficit de identificare a culturii reale, a valorii autentice, a literaturii demne. Despre asta ar fi trebuit să vorbim în ultima săptămână şi asta ar trebui să ne frământe în următoarele luni de zile, până ne-om revedea în alt Eminescu.

Să gândim de Ziua Culturii Naţionale a României. Să medităm şi pentru Ziua Naţională a Culturii din Republica Moldova. Ne uneşte 15 ianuarie. 

Voi încheia acest material cu câteva cuvinte ale scriitorului "născut în URSS" Vasile Ernu. Sunt mai mult decât sugestive: "Statul român - dar şi cel moldovenesc - şi elita financiară a acestora ar trebui să ştie că greşesc, atunci când nu-şi permit luxul de a cheltui bani pentru educaţie şi cultură. Pe termen mediu şi lung e mult mai costisitor să nu cheltuieşti bani pe aceste domenii. Vom plăti un preţ prea mare după aceea şi nu cred că vom mai putea recupera ceva".

Să ne trăieşti, Românie, să te bucuri de oamenii tăi!

15 ianuarie 2014, Ziua Naţională a Culturii şi Ziua Culturii Naţionale!

PROGRAMUL Zilelor EMINESCU - Botoșani, ianuarie 2014!

Poeții nominalizați la Premiul Național de Poezie "Mihai Eminescu" pentru Opera Omnia sunt Mircea Cărtărescu, Ion Mureșan, Liviu Ioan Stoiciu, Lucian Vasiliu, Constantin Abăluță, Ovidiu Genaru și Vasile Vlad. Premiul este în valoare de 20.000 de lei, iar laureatul va deveni cetățean de onoare al municipiului Botoșani.  Din juriu fac parte Nicolae Manolescu, președinte, Mircea Martin, Cornel Ungureanu, Ion Pop, Alexandru Cistelecan, Mircea A. Diaconu, Ion Holban. Anul trecut, câștigătorul premiului acordat la Botoșani a fost câștigat de poetul Nicolae Prelipceanu.

PROGRAMUL Zilelor Eminescu - Botoșani, Vorona, Ipotești - 2014 

Marţi, 14 ianuarie 2014 – Sosirea invitaţilor


Ora 16.30 – Întâlnire la Vorona.

Miercuri, 15 ianuarie 2014 – ZIUA CULTURII NAŢIONALE


Ora 9 – Sala de consiliu a Primăriei Botoşani – Şedinţa extraordinară a Consiliului Local Botoşani
– Cuvintele invitaţilor: preşedintele juriului naţional, Nicolae Manolescu, alţi membri ai juriului, foşti laureaţi etc.

Ora 9.30 – Depuneri de jerbe de flori la statuia lui Mihai Eminescu din faţa teatrului;

Ora 10 – Biserica Uspenia Botoşani: Te Deum;

Ora 10.30 – Slujbă religioasă la Biserica Sf. Arhangheli Mihail şi Gavril Ipoteşti.

Ora 11 – Memorialul Ipoteşti – Amfiteatrul Laurenţiu Ulici − Salutul organizatorilor. Cuvinte ale invitaţilor.

– Ora 11.30 -  Lansări de carte − noutăţi editoriale botoşănene:

− Teatrul Mihai Eminescu − o instituţie cu veche tradiţie; lansarea lucrării Istoria Teatrului la Botoşani (1838-1944) de Ştefan Cervatiuc, Editura Quadrat, 2013, Botoşani. Slujitori botoşăneni ai memoriei eminesciene; lansarea cărţii Dirijorul Gheorghe Cojocaru şi corurile sale, de prof. Maria Cojocaru, Editura Pim, 2013, Iaşi. Prezintă Lucia Olaru Nenati.

- Ora 11.45 – Lecturi publice: poeţi laureaţi şi nominalizaţi la Premiul Naţional de Poezie "Mihai Eminescu".

Ora 12.15 − Destinul unei iubiri sfâşietoare: Eminescu – Veronica, epistolar în interpretarea actriţei Genoveva Preda.

Ora 12.40 – Memorialul Ipoteşti − Biserica familiei Eminovici:Eminescu. Primele lumini − expoziţie de bunuri culturale mobile din patrimoniul Memorialului Ipoteşti, amenajată şi prezentată de Maria Casian, muzeograf memorialist.

Ora 13 – Sala de expoziţii Horia Bernea: Vernisajul expoziţiei de artă plastică La-nceput, pe când… dedicate poetului Mihai Eminescu. Autori, pictori veneţieni din grupul Movimento d’Arte MATERIA PRIMA. Prezintă Alexandra Iacob.

– Prezentare carte − L’alveare d’oro dele’invisibile/ Stupul de aur al invizibilului (150 anni di poesia romena da Mihai Eminescu a Ellenny Pendefunda). Eseuri şi florilegiu bilingv de Geo Vasile. Editura Contact internaţional, 2013. Prezintă Liviu Pendefunda.

Ora 17 – Teatrul Mihai Eminescu Botoşani

Gala de decernare a Premiului Naţional de Poezie "Mihai Eminescu" – Opera Omnia şi Opus Primum pe anul 2013:
– În deschidere: Filarmonica de Stat Botoşani – Preludiu la unison de George Enescu. Dirijor Liviu Buiuc.
–Lansarea cărţii poetului laureat al ediţiei precedente –Fantomateca de Nicolae Prelipceanu. Prezintă Gabriel Chifu;
–Discursul reprezentantului Ministerului Culturii România;
–Discursul reprezentantului Uniunii Scriitorilor din România;
–Discursul preşedintelui Consiliului Judeţean Botoşani Florin Ţurcanu;
–Decernarea Premiului Naţional de Poezie "Mihai Eminescu" pe anul 2013 – Opus Primum;
–Filarmonica de Stat Botoşani – Rapsodia a II-a de George Enescu. Dirijor Liviu Buiuc;
–Discursul primarului municipiului Botoşani Ovidiu Iulian Portariuc;
–Decernarea premiului Opera Omnia;
–Recitalul poetului laureat;
–Decernarea titlului de Cetăţean de Onoare al Municipiului Botoşani poetului laureat;
–Spectacol extraordinar susţinut de Maria Răducanu şi pianistul Niko Meinhold.
– Ora 19.30 – închiderea galei.
Joi, 16 ianuarie 2014 – Plecarea invitaţilor

Scriitori invitați la Zilele Eminescu: Nicolae Manolescu, Mircea Martin, Ion Pop, Cornel Ungureanu, Al. Cistelecan, Mircea A. Diaconu, Ioan Holban, Daniel Cristea-Enache, Andrei Terian, Vasile Spiridon, Nicolae Prelipceanu, Adrian Popescu, Varujan Vosganian, Gabriel Chifu, Irina Horea, Călin Vlasie, Denisa Comănescu, Ioan Es. Pop, Ion Mureşan, Mircea Cărtărescu, Liviu Ioan Stoiciu, Lucian Vasiliu, Constantin Abăluţă, Ovidiu Genaru, Vasile Vlad, George Vulturescu, un_cristian, Cassian Maria Spiridon, Rita Chirian, Ioan Radu Văcărescu, Adrian Alui Gheorghe, Radu Florescu, Nicolae Sava, Leo Butnaru, Nicolae Dabija, Mihai Cimpoi, Valentin Talpalaru, Marius Chelaru, Dan Bogdan Hanu, Vasile Baghiu, Vasile Tudor, Liviu Pendefunda, Sabina Fînaru, Carmen Veronica Steiciuc, Viorica Petrovici, Adi Cristi, Liviu Apetroaie, Ioan Pintea, Gavril Ţărmure, Nicolae Tzone, Claudiu Komartin, Gellu Dorian, Dumitru Ţiganiuc, Lucia Olaru Nenati, Dumitru Ignat, Emanoil Marcu, Nicolae Corlat, Maria Baciu, Dorin Baciu, Lucian Alecsa, Vlad Scutelnicu, Petruţ Pârvescu, Dumitru Necşanu, Vasile Iftime, Ala Sainenco, Ciprian Manolache, Constantin Bojescu, Cristina Prisăcaru-Şoptelea, Elena Cardaş, Mircea Oprea, Cezar Florescu, Corneliu Filip, Lucreţia Andronic,Valentin Coşereanu, Nina Viciriuc, Victor Teişanu, Stelorian Moroşanu, Manon Piţu, Florentina Toniță, cîntăreaţa Maria Răducanu şi pianistul Niko Meinhold.

Sponsori: Compania Cotnari, Voronskaya, S.C. Ramiro S.R.L. Dersca, S.C. Prolibris S.R.L. Botoşani
.

Evgheni Vodolazkin - LAUR. "Calea ta e grea, căci istoria dragostei tale abia începe"

"Laur" poate fi deopotrivă cartea vindecătorilor și a celor vindecați. "Laur" poate fi, asemenea, cartea inițierii. Î...