Treceți la conținutul principal

Un om, o poveste: DINU LIPATTI şi nemeritata uitare!

George Enescu i-a fost naș de botez, Yehudi Menuhin a spus despre el că este cel mai mare pianist, după Chopin. A murit la 33 de ani, răpus de leucemie. A iubit nebunește, a trăit ca un prinț și a cântat ca un arhanghel!

Personalitatea lui Dinu Lipatti a fost, de departe, una dintre cele mai strălucitoare ale primei jumătăți de secol într-o Europă frământată de criza economică, războaie mondiale și lupte comunistoido-securistice. Nu este de mirare ivirea lui Lipatti, dacă ne gândim la elita autohtonă a anilor 30-50, cu Mircea Eliade, Nae Ionescu în frunte, cu un Enescu divin și un Iorga uriaș. 

Nașul Enescu


Dinu Lipatti s-a născut la București, pe 19 martie 1917. George Enescu a acceptat cu bucurie să boteze copilul prietenilor săi artiști (tatăl lui Dinu Lipatti cânta la vioară, mama la pian). "Astăzi, 12 iunie 1921, Dinu Th. Lipatti a primit odată cu botezul religios şi botezul artei de la naşul său, marele maestru George Enescu", scria tatal lui Dinu pe verso-ul fotografiei care ii infatiseaza pe cei doi mari artisti ai Romaniei si ai lumii (fotografie din volumul "Dinu Lipatti", de Grigore Bărăgăuanu şi Dragoş Tănăsescu, Editura Muzicală)

Legendara profesoară de pian Florica Musicescu îl ferește de ispita năucitoare a copilului-minune, iar Dinu intră timpuriu la Conservator. La 17 ani participă la Concursul Internaţional de pian de la Viena. Spre dezamăgirea generală, deși cântă excepțional, românul iese pe locul II. Furios, faimosul pianist francez Alfred Cortot, membru în juriu, părăseşte festivitatea, în semn de protest. Îl ia, în schimb, pe Lipatti în Franța unde, sub conducerea sa, tânărul artist va studia pianul la École Nationale de Musique. 

La 19 ani umple săli de concert în Europa! Revine în România odată cu începerea celui de Al doilea Război Mondial. În București, concertează sau îl acompaniază pe George Enescu. Se îndrăgostește de frumoasa pianistă Madeleine - pe-atunci măritată Cantacuzino (care îi devine soţie, în mod dramatic, cu câteva luni înainte ca Dinu să se sfârșească din viață).

Iubire și durere

În 1943 părăsește România împreună cu Madeleine și se stabilește la Geneva, unde obține un post de profesor la Conservator. Concertele lui însuflețesc toată Europa. Dincolo de aura de pianist de o excepțională expresivitate și trăire, Dinu Lipatti cucerea prin frumusețea princiară a sufletului său. 

La scurt timp după plecarea din țară află cumplita veste a bolii: leucemie! Degetele lui legendare răscolesc în continuare pianul, dar suferința fizică este cumplită! Este numit, în continuare, "arhanghelul claviaturii". 

Cortizonul abia descoperit era extrem de scump și greu de procurat. Într-un gest de solidaritate, Igor Stravinsky si Yehudi Menuhin îi cumpără medicamentul și Dinu se bucură de o relativă ameliorare a bolii. Degetele prind din nou aripi și Dinu Lipatti zboară în Franța, la Besancon. Era 16 septembrie 1950. Ultimul concert. Denumit deseori și Ultimul vals. Cel pe care pianistul nu l-a mai cântat, pentru a face loc rugăciunii… Peste trei luni murea, la numai 33 de ani!

Ultimul vals!

16 septembrie 1950, Besancon. Dinu Lipatti își potolește trupul sorbind discret din sticluța cu cortizon, așezată lângă pian. Mângâie clapele ca de rămas bun… Auditoriul, cu respirația tăiată. Urmează în program cele 14 valsuri ale lui Chopin. Interpretarea este perfectă, clară, nicio notă nu se împrăștie, niciun acord nu scapă printre degete. După al 13-lea vals tăcerea taie în carne vie, sala înmărmurește. 

Pianistul se ridică. Urmează o pauză lungă. Publicul nu părăsește sala, în încremenită așteptare. Biografii lui Dinu Lipatti spun că artistul ar fi leșinat în culise și că numai cortizonul l-a ridicat pe picioare, doar cât să revină în fața pianului. Dar nu cântă ultimul vals! Încheie concertul cu piesa lui favorită, Coralul pe tema "Iisus rămâne bucuria mea", din Cantata nr. 147, de Bach. O rugăciune…

Un concert care a intrat în istoria secolului al XX-lea, care a și fost înregistrat și este păstrat astăzi ca un tezaur de mare preț. 

Naș pentru fetița prietenului său!

În ultimele fotografii, Dinu zâmbește fericit cu un prunc în brațe. Un genovez, dedicat pianistului român, îl întreabă pe doctor despre starea lui Dinu. "Nu mai sunt speranțe, dar încercați să îi arătați că încă face parte din această viață", îi spune medicul. Știind că boala îl va răpune în scurt timp, genovezul, a cărui soție se pregătea să nască, i-a propus lui Dinu să fie naș fetiței ce avea să vină pe lume. Un gest înduioșător, uman, dar și de o noblețe rar întâlnită!

La scurt timp după botez, Dinu Lipatti moare la Geneva, la 2 decembrie 1950. 

De ce nu avem un film Lipatti? 

Scotocesc de zile întregi în filmografia românească. Anii 60, 70, 80… Ce mai freamăt, ce mai zbucium (vorba poetului nostru în Scrisoarea III) pe șantierele patriei, ce fugă prin munți după bandiții care puseseră gând rău salvatorilor bolșevici, ce brave inginere cu pumn de bărbat în creștetul burghezului putred! Au scăpat pe ici, pe colo un Lucian Pintilie (nevoit să plece repede din țară) sau un Nicolae Mărgineanu (vă amintiți de filmul "Luchian" al anului 1981).

De ce nu am avut un film despre Enescu? O fi fost, în ochii comuniștilor, trădător pentru că nu a acceptat colaborarea cu partidul-stat și a ales să moară în exil?

De ce nu avem azi un film despre Eminescu? Suflă în ceafă cineva care abia așteaptă să acuze că promovăm un xenofob și un antisemit? 

De ce doar un regizor străin - Philippe Roger – a făcut un film despre Dinu Lipatti, în timp ce românii încă privesc duios la Pistruiatul, la Comisarul Moldovan și la filme cu strașnicul to’arăș de la regionala de partid?  

Cum ar arăta o Românie în ale cărei școli s-ar preda materia despre Români? Om cu om, geniu cu geniu. La noi acasă, aici, la Botoșani, înșiruim pe degete: Enescu, Iorga, Eminescu, Luchian. Sunt patru? Sunt. Pentru impresie, mai adăugăm uneori un Onicescu (și ce Onicescu au Botoșanii!!)… 

Și-mi vine-n minte tot el, Eminescu. Când era necăjit de tot, ofta adânc și spunea: Tu-i neamul nevoii!, povestește Teodor V. Ștefanelli, în cartea "Amintiri despre Eminescu", 1914, reeditată în 1983, de Ed. Junimea. "Asta-i unica înjurătură pe care am deprins-o de la tatăl meu!", i-a explicat Eminescu. Și iaca, tot așa-ți vine să spui în astă Românie: Tu-i neamul nevoii!

VIDEO:
Dinu Lipatti ULTIMUL RECITAL, 16 septembre 1950, Besançon(JS Bach Partita No.1 In B Flat Major,WA Mozart Piano Sonata No.8 In A Minor, Franz Schubert, Frédéric Chopin 13 Valses)

Dinu Lipatti - J.S. Bach - 
Cantata 147 (1950)

George Enescu si Dinu Lipatti - Enescu Violin Sonata no.3 




Comentarii

Postări populare de pe acest blog

MAUDIE. Povestea adevărată a unui geniu

Arta naivă impresionează nu prin complexitatea tehnicilor, nici prin subversivitatea mesajelor sau inovaţii în formă sau culoare. Mai mult decât orice, arta naivă se situează dincolo de ipocrizii, în afara convenţiilor şi a dictaturilor culturale de orice fel. Excepţional caracterizează Victor Ernest Masek Insula Artei Naive, vorbind despre "evadarea dintr-o realitate sfâşiată de contradicţii, deziluzii şi cruzime, într-o lume fără dezbinări, fără monştri reali, fără violenţă".

I se mai spune arta prim-planului, pentru că se desprinde de orice regulă a perspectivei picturale, pentru că planul compozițional dispare, iar detaliile fascinează mai ales prin aparenta stranietate, prin surprinzătoarea poziționare în cadrul vizual. Arta naivă este, în sine, o poveste. Chiar dacă nu excelează în tehnică, ba pare să sfideze conștient canoanele impuse de-a lungul vremii prin mii de pagini de studiu pictural, arta naivă scoate la iveală percepții noi, pe care ni le prezintă într-un soi…
Cezar Ivanescu pare sa fi fost, pe timpul vietii si al mortii, cel mai controversat poet din literatura romana a ultimului secol. Detractorii s-au intrecut pe ei insisi. Iubitorii poeziei lui Cezar Ivanescu au stat deoparte. Tacuti, uimiti, umiliti, plansi de dinauntru. Poetul nu a avut nevoie, pe timpul vietii si al mortii, nici de unii, nici de altii. Cezar Ivanescu s-a trait pe sine, asa cum doar spiritele superioare au curajul, dincolo de regimuri, politici, abuzuri sau false incadrari valorice stralucinde, la ore de maxima audienta, pe sticle colorate in doctrine sau latrine duhnind a (sub)cultura. A murit la 66 de ani. Doar 66 de ani. Aveai impresia ca Ivanescu traieste dintotdeauna si ca va trai si dupa noi toti. De ce, insa, televiziunile l-au ignorat si nu i-au dat dreptul, castigat cu mare si neagra suferinta, la ultimele aplauze? Cel putin asa cum au procedat in cazul ultimilor disparuti, Sabin Balasa si George Pruteanu... Cezar Ivanescu a fost, este adevarat, cel mai incom…

arta

Nevoia de transparenta, regasirea - inainte de toate - in arta sticlei, pot fi motive de a crea un luminis de culoare intr-un gri spalacitatoatecuprinzator. Arta nu inseamnaneaparatcomert, profesie sau mod de viata. Arta inseamnatraire, cuprinde suflul inaintemergatorsicurata aproape tot ce noi, prin noi insine sau prin altii, sedimentam cu incrincenarein drumul parcurs.

Arta sticlei?

Mai degraba o farima de Dumnezeu intr-unciob de OM.

Așa l-am cunoscut pe Părintele Iustin Pârvu

(Florille din 2006) Sub presiunea adâncă a globalizării, sub presiunea uniformizării informaţionale, dar mai ales spirituale, cu riscul de a distrage conştiinţele de la ceea ce este specific şi adevărat pentru fiecare dintre noi, sub presiunea europenizării imediate şi cu orice preţ, ne complacem într-un minimalism neprielnic dezvoltării noastre fireşti, un minimalism care tinde să acopere cărarea de la om la om, de la om la Dumnezeu.

Ţinutul cu perle creştineşti

Din Târgu Neamţ, orăşel de vamă între lumea copleşită de raţiune, material şi real şi cea de sfinţenie, rugă şi pace, orice om îşi poate alege drumul mai departe, după cum îl îndeamnă sufletul: Agapia, Văratec, Sihăstria, Sihla, Secu, Neamţ sunt doar câteva mănăstiri pitite prin munţii domoli ai Neamţului. E sâmbăta dinaintea Floriilor, sărbătoare ce marchează Intrarea Domnului în Ierusalim, una dintre cele mai frumoase întâmplări creştine, fiind, mai ales, minunata zi a recunoaşterii Omului lui Dumnezeu pe pământ.

E o zi cal…

Rebel în lanul de secară. Un film despre renunțarea la celebritate

Teama de mediocritate este la fel de puternică, la Jerry Salinger, precum fuga de celebritatea construită, acea celebritate care decurge dintr-un bine gestionat proces de marketing literar. Din acest punct de vedere, filmul lui Danny Strong seamănă cu o meditație, dar nu atinge marginile vreunei parabole, dimpotrivă. Este despre răzvrătire, despre căutarea sinelui cu riscul abrutizării și al propriilor distrugeri sufletești.

Anii de glorie din viața unuia dintre cei mai mari scriitori ai secolului XX, în 110 minute de peliculă! Rebel in the Rye nu poate cuprinde întreaga personalitate a lui J.D.Salinger, dar are menirea de a stârni curiozitatea, de a îmbia privitorul spre descifrarea unei enigme pe care regizorul Danny Strong o împachetează în imagini care decurg unele din altele, care se întrepătrund sau care, dimpotrivă, rup mersul firesc al unei biografii atât de controversate până astăzi.

Scrisul nu este un proces public. Nu poate fi descris cinematografic, la fel cum un autor nu …

Camelia Răileanu - 45. "Dimineaţa cercului" sau pătimirea prin poezie

Născută pe 24 iunie 1969, la Botoşani, în miresme de sânziene, de ziua Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, Camelia Răileanu a trăit doar 33 de ani, sfârşindu-se trupeşte pe 2 martie 2002, la capătul a cinci ani de suferinţă. A lăsat în urmă respirarea a zeci de poeme pe care, în timpul vieţii, le-a copertat în două volume: „Dimineaţa cercului”, Editura Axa, 1998, şi „Cântec pentru cei nesinguri”, Editura Grafik-Art, 1988 (scos de sub tipar în aprilie 1999).
„Dimineaţa cercului” reuneşte 55 de poezii scrise în decursul a nouă ani (1988-1997), o perioadă de acumulări, dar şi de disperări ale prezentului consumat într-o lume arahnoidă, plină de păianjeni imaginari cărora poeta li se oferă necondiţionat, pentru că „de pânzele lor se ţin suavii nervi ai iubirii”.
Versurile volumului de debut ne dezvăluie o sensibilitate în alertă, dar fără urme vizibile de ostilitate sau instigări inutile, chiar dacă adevărul lăuntric se afişează franc, pasional, fără emfază. Camelia Răileanu dovedește o …

Dimineața care nu se va sfârși, de Ciprian Mega. Un film care urcă în verticala ființei

Emigrație, prostituție, viața ascunsă a ambasadelor populate cu politruci ieftini și superficiali. Plus consecințele care îmbracă haina suferinței. Filmul lui Ciprian Mega este tulburător și pe alocuri bulversant. Bulversant dacă nu recunoști Calea, tulburător dacă nu accepți Viața. Triada hristică (Eu sunt Calea, Adevărul și Viața) se compune din fâșii sufletești pe care le culegi pe întreg parcursul filmului, pentru ca în final să o găsim revelată, dezvăluită în simplitatea și firescul credinței.

Dincolo de subiectul extrem de incitant – povestea unei prostituate românce în Cipru – filmul Dimineaţa care nu se va sfârşi scoate la iveală aspecte grave privind diaspora și neimplicarea diplomației în problemele grave cu care se confruntă românii aflați peste graniță. Cum la fel de bine aspectate sunt fisurile din interiorul clerului, atunci când politicul impune și dispune.

Producția purtând semnătura lui Ciprian Mega este una care iese din linia obișnuită a cinematografiei românești, ș…

Cristian Tudor Popescu la Profesionistii. Despre Dogville si renuntarea la a mai salva lumea!

Aseara a debutat o noua serie a emisiunii Profesionistii. Invitat: Cristian Tudor Popescu. Un personaj care pare superexpus, ultramediatizat si pe alocuri consumat. Am decis, totusi, sa urmaresc emisiunea, din placerea de a o urmari pe Eugenia Voda. A fost o emisiune spectacol. Cristian Tudor Popescu se schimba, se transforma. Emisiunea a fost conturata pe marginea Chestionarului lui Proust, o provocare atat pentru invitat cat si pentru realizator de a-si dezvalui fara pudoare dedesubturile sufletesti. CTP a fost sincer, nestapanit, vulnerabil si corect cu sine insusi.

Finalul a fost neasteptat. Intrebat ce s-ar intampla daca oamenii care mai au ceva de spus s-ar retrage pe rand in gradinile lor, CTP a marturisit ca cel mai important lucru in acest timp nu mai este sa salvezi lumea, sa incerci sa schimbi masele. Ci sa incerci sa faci bine unui om. Macar unui singur om. Sa privesti in jur si sa vezi un om mai greu incercat decat tine. Si sa nu incerci sa il schimbi, ci sa il intelegi, s…

DANIEL PODLOVSCHI, batranul violonist!

Am înţeles în seara asta că voiam altceva de la ultimele două concerte. Muzica tradiţională coreeană sub bagheta lui Minseok Kang, aşteptată săptămâni în şir, a avut frumuseţea şi autenticitatea sa, dar a lipsit din concert profunzimea, mai exact înfiorarea pentru care mă pregătisem. Am reţinut însă minunatul haegeum, un instrument tradiţional asemănător viorii, dar într-o zonă arhaică. Impresionant este tocmai sunetul, un fel de sfâşiere sufletească, o reprezentare autentică a umanului atotcuprinzător, neprelucrat şi, mai ales, nedegradat. Adaug şi solista, un fel de soprană în versiune tradiţională, care poartă denumirea de pansori. Un termen care m-a fascinat prin cuprinderea sa lingvistică: pan, în limba coreeană înseamnă un loc unde se adună mai multă lume, iar sori, în aceeaşi limbă, înseamnă suflet. Al doilea concert pe care l-am aşteptat cu sufletul la gură a fost cel al lui Tudor Gheorghe, însă, cum spuneam, nu s-a ridicat la nivelul evenimentelor anterioare sub marca Tudor G…

Anthony Quinn, de la dansul lui Zorba Grecul la sârba românească din "Ora 25"

Se împlinesc anul acesta 50 de ani de la filmul "Ora 25" (1967), realizat după cartea românului Constantin Virgil Gheorghiu, cu Anthony Quinn și Virna Lisi în rolurile principale.

Anthony Quinn înseamnă, pentru mulți dintre cinefili, dansul din Zorba Grecul, filmul regizat în 1964 de Michael Cacoyannis, ecranizare a romanului lui Nikos Kazantzakis. Rolul din Zorba i-a adus o nominalizare la Oscar și recunoașterea internațională. Filmul avea să cucerească întreaga lume și continuă să fie și astăzi una dintre cele mai vizionate pelicule. În plină glorie, Anthony Quinn acceptă, după numai trei ani de la Zorba Grecul, să joace în "Ora 25", filmul francezului Henri Verneuil, de această dată după un roman scris de Constantin Virgil Gheorghiu, un român aflat în exil. Alături de Anthony Quinn, tot în rol principal, o altă actriță a cărei senzualitate și frumusețe cucerea deja toate platourile de la Hollywood, Virna Lisi, considerată de mulți ca fiind succesoarea lui Marily…