Scotocire în manualul de zbor!


Un ţel oricât de mare, odată propus, dispare atunci când începi să MUNCEŞTI la el. Aş spune că drumul devine mai important şi că, uneori, calea însăşi se transformă în ţel nemărturisit. Citeam atât de frumos la Uspensky zilele trecute despre ce înseamnă să faci primul pas pe calea propusă. Decizia de a face primul pas este un semn al propriei evoluţii, dar de aici, de la primul pas, începe truda scării, a urcării treaptă cu treaptă, pentru a ajunge la Cale, care, iată, nu se află la baza scării, ci abia după ultima treaptă!
MUNCA mănâncă şi din trufia vorbirii, şi din trufia ştiinţei de toate cele. Important este să acţionăm, să facem un pas, să urcăm o treaptă... Apoi încă una. Fiecare treaptă mai sus înseamnă un nivel de conştiinţă în plus. Sunt prezentă în viaţa mea, analizez, observ, elimin, adaug, repar. Îmi pun întrebări şi nu forţez răspunsuri, pentru că până la finalul întrebării o fracţiune a vieţii mele schimbă deja vibraţia şi mă regăsesc în altă formă a înţelegerii despre sine.
Şi probabil că voi atinge şi treapta iertării, a compasiunii. Iertarea de sine presupune ieşirea din trecut şi plasarea în prezentul continuu, eliberarea de cunoscut, renunţarea la mecanicisme şi crearea unui nou mod de percepţie. Adică de evoluţie. Pentru asta am nevoie să mă observ, să îmi studiez reacţiile, obsesiile, sensibilităţile. Să fiu aproapele meu. Şi ajung aici la o formă extrem de interesantă de iubire. La prea-mult uzitatul "Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi".
În stadiul în care mă aflu, văd în cuvintele lui Iisus porunca iubirii... de mine însămi, la început.
Iisus se dovedeşte din nou un Învăţător excepţional, pentru că îmi simte neputinţa de a privi spre aproapele în lipsa iubirii, dar mă şi pregăteşte pentru ce avea să vină: "Poruncă nouă vă dau vouă: Să vă iubiţi unii pe alţii precum şi Eu v-am iubit pe voi!". Eeei! Greu de dus mai departe iubirea, nu-i aşa?! O lecţie de pedagogie a iubirii neegalată până astăzi. Un parcurs psihologic tulburător. Să fii egalul Iubirii christice, să fii conştient de asta şi... să nu te semeţeşti de înălţimea la care ai fost ridicat... Cum se poate asta oare? Şi, mai ales, unde mă aflu acum? Pe scară sau pe drum? Mai am nevoie de ţeluri, de idealuri, de materialul lumii concrete?
În iubire fiind, mai încape spaima căderii?
Inţelepciunea nu poate coexista decât iubirii. Nu trufiei, nici semeţiei. Iar Iertarea este în sine o zonă a conflictelor sufleteşti... (mult de vorbit aici!)
Înţelepciunea presupune o capacitate superioară de înţelegere a lucrurilor, deci o evoluţie spirituală venită după o serie de experienţe şi lecţii, adică fapte din trecut. Trăind în prezent, sunt un om nou, modelat în timp de aceste experienţe şi lecţii, un om care va şti, prin iubire, să acţioneze şi să reacţioneze.
M-a fascinat o altă poveste din zilele acestea. Avem o căruţă şi un avion. Lipsindu-ne lecţiile şi experienţele din trecut (deci înţelepciunea!), probabil că vom înhăma doi cai la avion şi ne-am plimba pe stradă. Desigur, e mare avantaj să te înalţi cu avionul, dar nu îi cunoşc capacităţile, nu ştiu că are motor şi nici că POATE ZBURA! Dar, studiind, descopăr motorul. Și renunţ la cai, iar avionul devine automobil. Studiind, căutând, observând în continuare, descopăr la ce foloseşte motorul de avion şi îl ridic de la sol. Este asta oare înţelepciune?! Sau mai degrabă preocupare, osteneală, observare, voinţă, dorința de a evolua! MUNCĂ! Aşa e cu propriile fiinţe, cel mai adesea: ne târâm ca nişte căruţe, când de fapt am putea zbura! Mi-a plăcut povestea și cred că ilustrează cel mai bine inactivitatea în care ne complacem, autosuficiența, autocompătimirea. Nimic din toate astea nu au de-a face cu Iubirea, cu zborul, cu înălțimea! Și cred că motorul Iubirii, al Vieţii, este MUNCA.

...o scotocire prin propriile manuale de zbor!


Camelia Răileanu - 45. "Dimineaţa cercului" sau pătimirea prin poezie

Născută pe 24 iunie 1969, la Botoşani, în miresme de sânziene, de ziua Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, Camelia Răileanu a trăit doar 33 de ani, sfârşindu-se trupeşte pe 2 martie 2002, la capătul a cinci ani de suferinţă. A lăsat în urmă respirarea a zeci de poeme pe care, în timpul vieţii, le-a copertat în două volume: „Dimineaţa cercului”, Editura Axa, 1998, şi „Cântec pentru cei nesinguri”, Editura Grafik-Art, 1988 (scos de sub tipar în aprilie 1999).
„Dimineaţa cercului” reuneşte 55 de poezii scrise în decursul a nouă ani (1988-1997), o perioadă de acumulări, dar şi de disperări ale prezentului consumat într-o lume arahnoidă, plină de păianjeni imaginari cărora poeta li se oferă necondiţionat, pentru că „de pânzele lor se ţin suavii nervi ai iubirii”.
Versurile volumului de debut ne dezvăluie o sensibilitate în alertă, dar fără urme vizibile de ostilitate sau instigări inutile, chiar dacă adevărul lăuntric se afişează franc, pasional, fără emfază. Camelia Răileanu dovedește o exigentă aplecare asupra propriei fiinţe, însă nu depășește niciodată limita confesivă impusă de o anume discreție în sfera concretului. Elementele fantastice nu sunt decât o nevoie stringentă de negare a realului, de neacceptare a ceea ce este palpabil. Transpuse în poem, tragediile personale devin semne ale trecerii, mărturii cu certă valoare artistică.
Autoarea cultivă în volumul „Dimineaţa cercului” un abandon în sfera seducţiei, cu predispoziţie spre transfigurarea iubirii ca evadare din spaţiul real, rigid al manifestărilor cotidiene. Sensibilitatea îşi lasă amprenta pe fiecare vers, urmând deseori un ritual al supunerii, al cedării în faţa iubirii, ca singură menire a trecerii: „mi-amintesc doar/ că m-ai întrebat/ ce căutam eu pe pământ/ şi ti-am răspuns iubire” (Întâlnire). Poeta afişează fără sfială, de-a lungul acestui prim volum, o tulburătoare disponibilitate a trupului fizic („ca să dau de tine,/ urc în două, trei sau patru labe/ spirala turnului mov” – Turnul mov), chiar dacă la capătul acestei supuşenii terestre o aşteaptă „toată tristeţea lumii”. Însă iubirea se cere asumată, trăită, şi este de ajuns o mână întinsă pentru ca acolo, în „turnul mov”, să experimenteze miracolul suprem - „căderea în înălţare”: „Venită să mă arunc de pe turn,/ e de-ajuns să-mi întinzi o mână/ ca să fac din ea/ o scară de urcat la ceruri/ convertind căderea în înălţare,/ niciodată invers” (Turnul mov).
Dotată cu o inteligenţă nativă căreia i-a adăugat, pe parcurs, o capacitate de autoanaliză aparte, Camelia Răileanu pare să fi cunoscut – în viaţă ca şi în moarte – o supremă solitudine. Versurile sunt rezultatul unor îndelungi acumulări lăuntrice, descărcări ale unei fiinţe din ce în ce mai greu de mulţumit. „Am înnebunit/ să tot fiu PESCĂRUŞ,/ să joc pe-o scenă goală/ de-a viirea şi de-a iubirea.//  Şi totuşi, ce e FERICIREA,/ domnule Cehov.// În samovarul minţii/ fierb dorinţele nespuse ale firii” (Bună seara, domnule Cehov!).
Poeta îşi (pre)figurează imaginile poetice într-un tipar comun femeii îndrăgostite, poezia devenind în final o amplă manifestare a feminităţii, chiar dacă presărată cu paradoxuri, şi acestea previzibile, dând naştere unor noi realităţi: „El aduce marea pe uscat/ demonstrând că/ nu s-a inventat încă înecul” (Lagună).
Dualitatea atitudinal-creatoare este prezentă prin aducerea aproape obsesivă, în poem, a simbolului uşii. De o parte şi de alta a uşii se nasc cele mai multe stări şi sentimente contradictorii. Uşa nu este doar aici şi dincolo, la Camelia Răileanu există şi „starea de (între)deschidere”, o zonă de vulnerabilitate pe care o simte atunci când spaţiul uşii deschise se lasă pătruns de lumină/întuneric, de vedere/nevedere. „În ochi mi se zbate o uşă./ Zadarnic încerc s-o scot/ Nici nu vrea să se închidă./ Mai stau puţin şi trag uşa.../ S-au adunat prea mulţi curioşi/ să vadă ce-i înăuntru”, citim în poemul „Uşa”, din 1988, cu care începe volumul de debut „Dimineaţa cercului”. Există o singură ieşire din această stare de vulnerabilitate: „uşa se face ţăndări”, văzul se eliberează şi „mă aşez la capul podului/ grăbindu-mă să uit de lume” (Uşa).
Eliberarea nu durează. Tulburarea, disconfortul fizic şi psihic, teama se instalează în poemele următorilor ani, acelaşi simbol al uşii devenind o formă de manifestare a temerilor legate de iubire. În 1993, „Crima de a iubi” anunţa furtuna ce avea să o cuprindă în scurt timp. Din starea de (între)deschidere („Cuţitul de lumină al uşii taie/ o felie de întuneric/ care mă-nghite”) pe care o înfruntă cu inconştienţa unui săritor la trapez fără plasă de siguranţă, poeta trece în realitatea şi mai dură („În urma mea, dincolo de uşă,/ se aude gâlgâind sângele/ din cadavrul indiferenţei tale”). În final, urmând înţelepciunea proverbului chinezesc care spune că „uşa cea mai bine închisă este aceea pe care întotdeauna o poţi lăsa deschisă”, pare să depăşească acest „complex al uşii”, chiar şi numai pentru a experimenta înălţimea, lumina, perspectiva: „O uşă deschisă/ m-aduce la verticala fiinţei./ Inima se caţără/ pe lujerul de lumină/ crescut între umerii noştri” (Apariţie).
Limbajul poetic din acest prim volum este un depozitar matematic al cărui echipament nu este neapărat unul al cunoaşterii, al motivaţiei experienţiale, ci conţine un strat senzorial, o formă de reacţie afectivă la ceea ce nu este perfect, dar poate deveni perfectibil. Dacă alăturăm acestei percepţii teoria conform căreia cunoaşterea matematică este de natură predominant metaforică, descoperim în poezia Cameliei Răileanu ceea ce Solomon Marcus definea metafora drept „protagonistă a scenei matematice”, un concept care trece de la metaforă ca ornament oratoric la metafora cognitivă, ca instrument al cunoaşterii. Or Camelia Răileanu, fără să aplice conştient acest principiu, nu face decât să recunoască statutul primordial al metaforei şi să îi confere dimensiunea prin care, uzitând de matematică, ea concepe existenţa, adică „trăirea unui lucru prin altul” (Solomon Marcus): „Jumătăţi perfecte de cerc,/ complexele mele şi complexele tale/ se împlinesc în complexul lui Oedip,/ cerc ce se-nscrie perfect/ în triunghiul echilateral al vieţii./ Această elementară lecţie de psihanaliză/ se poate învăţa/ bând cafeaua amară a dragostei/ la un triunghi de masă/ care are doar două scaune” (Geometria psihanalizei).  Mecanismele minţii umane se raportează la nivelul pragmatic al trăirii, dragostea devenind „un multiplu de cinci” care începe de la „sfiala/ celor cinci degete/ pe care ne tot numărăm/ emoţiile, suferinţele, anii,/ până obosim”. Metaforă care o însoţeşte până în târziul iubirii, când „ultima strângere de mână/ e tot un multiplu de cinci” (La aniversară).
Ultimul poem din volum este datat 31 decembrie 1997, Camelia Răileanu încheind astfel un an al sfâşierii trupeşti şi sufleteşti, după moartea unui alt poet, Horaţiu Ioan Laşcu. "Luna noiembrie fu/ luna poeţilor damnaţi./ Horaţiu cel tânăr muri, înălţându-se./ Vestea ajunse la mine când/ omul în alb şoptea/ dezvelindu-mi ţeasta ca pe pântec:/ parc-ar fi Fecioara Maria!/ A doua zi din Iisus/ îmi rămăseseră-n creştet/ doar cununa de spini şi pirioanele LUI. Cu toţii îi purtăm crucea,/ Horaţiu, bătrâne" (Crucea poeţilor).
Eul poetei rămâne însă nevindecat, neobosit căutător de sensuri şi deschideri care să evite moartea până în ultima clipă. Suferinţa telurică se compensează cu universul astral de care Camelia Răileanu dispune cu lejeritate, salvând parcă un destin ratat, dar o ratare ce ţine mai degrabă de carnalul sfidător, oferind la schimb crucea verticală a pătimirii omeneşti. O pătimire care devine, prin poezie, formă a absolutului grandios, o transcendere către catapeteasma Cuvântului.

(Florentina Toniţă, material publicat în revista Ţara de Sus, nr. 1-2 din 2014)

Evgheni Vodolazkin - LAUR. "Calea ta e grea, căci istoria dragostei tale abia începe"

"Laur" poate fi deopotrivă cartea vindecătorilor și a celor vindecați. "Laur" poate fi, asemenea, cartea inițierii. Î...