vineri, 26 decembrie 2014

Mihaela Arhip, despre "Forma păsării", Editura Axa, 2012

Cartea Florentinei Toniţă este scrisă "într-o lume care nu este ceea ce este", după cum singură dezvăluie în poemul "nebun şi înger", întrebându-se "de unde înţelepciunea,/ de unde cumsecădenia de paie, de unde rostul/ de a fi ceea ce sunt". Aici, un nebun "e îngemănat în aripă cu îngerul său" şi fug în lume "în căutarea oamenilor singuri".
În cartea Florentinei, Pasărea are formă de înger înlănţuit din cauză că a ispitit sufletul din fiecare să îşi scoată masca şi să rămână învins, ca să descoperim că nu e o ruşine să fii învins de iubire, de singurătate, de un vis sau de amintiri.
"Despre iubire şi îngeri e bine să taci", mă simt avertizată încă de la primele pagini, dar nu pot să tac atunci când Pasărea din carte ia forma iubirii şi a dorului care îi este inevitabil. Şi mă ispiteşte. De aceea vă voi citi poemul care mie mi-a plăcut cel mai mult, o confesiune lirică dureros de aproape de anume dezamăgiri pe care le-am primit fiecare de-a lungul timpului, "Pulbere de înger": "ispita Îngerului. nevoia de a privi peste umăr. singurătatea iubirii. femeia de dincolo, nebunia oraşului toamna, biserica de frunze. gol. întuneric în plete, străfulger de inimă. trădare în hohot, pustiul amiezii. esti dar pleci. aşteptare. niciodată aici, totdeauna acolo. părăsire. pămînt lipit de ochi, umbră şi umblet. pleci. iar. se închide cărarea. în pelerina asta nu te recunosc, ţi-au căzut aripile sub scări. pulbere de înger. cu bine".
Mi se pare atât de fidel creionată iubirea cea de toate zilele a fiecăruia şi apropierea ei de sacralitate, încât, citind poemul "descântec de dragoste", m-am simţit trăindu-i gândurile şi "durerile de fiecare dimineaţă": "trupul meu cu tot cu dragoste îl las la poarta bisericii tale/ să deschizi în fiecare dimineaţă somnul cu/semnul crucii pe el/ să spui mi se pare că odată demult am locuit în tine/ urmele mîinilor tale pe zăpadă le-am simţit/ în alt anotimp/ talpa rostogolită în forma chipului tău/ coapsele din trunchiul copacului sub care îmi adorm/ tristeţile/ linia vieţii/ aruncată pe cerul trist şi tăcut/ iubiri împrăştiate peste tot în ochi/ pe umeri pe glezne/ de unde aceste dureri în fiecare dimineaţă/ cînd deschid ochii şi mă găsesc străin/ cu trupul obosit în zăpadă?".
Din punctul de vedere al gândului meu, cartea conturează strigătul unui suflet care se dăruie cu sinceritate şi umilinţă, care crede că fiecare dăruire este firească atunci când iubeşti, dar pentru care dezamăgirea este o stare la fel de firească. Este o carte în care Dumnezeu iartă ceea ce Florentina nu poate să uite.
Toate poemele par că încearcă să prindă în rama lor de cuvinte forma păsării care a trecut peste sufletul fiecăruia dintre noi, şi să o păstreze pentru o zi când, aşa cum scrie în poemul "lacrimi de nisip": "prietenii nasc amintiri pe hârtii imaginare". Toate au cadenţa unor versete, ceea ce pe mine m-a înfiorat de la prima lectură, fiindcă îmi dau senzaţia că mi se adresează direct şi uneori îmi mustră neputinţa de a ierta: "lacrimi de împrumut". ("orb erai, ţi-am spălat aşternuturile dezgolite de vise/ şchiop, am ghicit suflarea-ţi de înger/ ţi-am povestit în prima zi cu soare/ mai am lacrimi doar pentru o jumătate de ochi/ cealaltă jumătate o ţin şi acum în palmă/ o voi plînge în preajma ta, cu lacrimi de împrumut").

Prin "amiaza de duminică" veţi trece încă umili după întâlnirea cu "repetabila moarte", şi umilinţa se va scutura de pe suflet ca să lase loc uimirii când veţi afla că "poeţii nu ştiu iubi". După care va coborî peste toate gândurile "dimineaţa promisă".

Pretutindeni veţi da de îngeri. Cred că îngerul este laitmotivul cărţii, centrul unui univers în care păsările devin îngeri după ce îşi pierd forma clasică de păsări. A unui univers în care "mor oamenii din nimic" şi "trupul macină gânduri din alte vieţi". A unui univers în care numai Dumnezeu ştie "cum arată oamenii rătăciţi de gânduri".

Undeva, cineva anume a aşteptat ca această carte să fie scrisă, pregătit pentru invazia florentină a Florentinei. 

Eu am primit cartea înainte de a o publica Florentina, am primit-o în minunea banală care este visul nostru cel de toate nopţile. Şi, în puterea nopţii, m-am trezit şi i-am scris:
"Am visat aseară că ţi-ai publicat volumul de versuri! Era cu o pasăre pe copertă, ceva stilizat în alb negru albastru. Probabil fiindcă am recitit poeziile aseară. Să fie visul într-un ceas bun!".

Şi am primit, în seara aceleiaşi zile, răspunsul:

"Ohhh...
Astă-noapte, de fapt spre dimineaţă, am visat PENTRU PRIMA DATĂ lansarea cărţii mele. Ştiu că era coperta albă cu ceva negru, nu am apucat să văd. Nu ştiu dacă ţi-am spus că am ales titlul: Forma păsării. Dacă nu, atunci măcar ai visat, deci „ai aflat” între timp. Nu mă mir, e minunată întâmplarea – în visul meu şi al tău, aceeaşi noapte"...


După câteva luni de aşteptare am intrat în posesia cărţii. Şi de atunci caut forma păsării. Cartea cu versuri/versete ascunde în ea dorul după cuplul primordial, "ispita îngerului", poeme presate întru păstrarea lor în "ierbarul lui Seferis". În carte suferă după "invazia florentină" o "femeie a soarelui" şi toate se sting în "hotarele timpului", unde nimic nu mai are importanţă, nici strigăte, nici orgolii. În toate e doar Timp şi păsările au formă de înger. (Mihaela Arhip, rostire la lansarea cărţii "Forma păsării", decembrie 2012)

luni, 22 decembrie 2014

Încă un dar... la dar!

 A ajuns la mine diploma oferită la Gala Oameni pentru Oameni (Bucureşti, 13 noiembrie). Mulţumesc frumos tuturor celor care s-au gândit la mine, mulţumesc în special Mihaela Mihaescu! E dificil să primesc asemenea diplomă, e ca şi cum aş fi răsplătită de două ori: o dată atunci când am primit darul de scrie şi acum, pentru că am scris. Un fel de dar la dar!

Oamenii pe care i-am primit în dar

De ce nu scrii despre copiii aceştia, mă întreba într-o zi un drag prieten. Chiar, de ce? Şi cum să scriu, cum să opreşti din curgere un râu atât de tumultuos? Acum mai bine de un an i-am chemat, într-o zi cu ploaie de vară strecurată prin sită de brad verde, şi am vorbit despre copilărie. I-am păcălit, astăzi trebuie să recunosc.
De fapt voiam să îi cunosc, să le fiu în preajmă. Mă ispiteau de ceva vreme cu bucuria lor, cu ochii uriaşi cu care priveau tot ce li se întâmplă, mă uimeau cu încăpăţânarea pe care o aveau de a trăi în prezent. După încă un timp am început să ne încercăm unii altora mâinile. O îmbrăţişare, o bucurie în trecere, un dor mărturisit. În altă zi am hotărât să ne apucăm de treabă: aşa a luat naştere Atelierul de Artă decorativă de la Liceul Special "Sf. Stelian".
Nu a fost uşor. Pentru că hotărâsem să nu îmi fie milă de ei, să nu îi tratez altfel decât pe alţii. Le ştiam poveştile şi nu voiam să purtăm în spate poveri care nu ne erau de nici un folos. Au crezut că nu îi iubesc. Eu am vrut să renunţ. Apoi m-am întors la ei şi le-am spus: Nu mi-e milă de voi! Ştiu ce aţi trăit, dar nu îmi sunt străine aceste dureri. Eu am trăit multe din ale voastre, vreau să trăiţi şi voi din ce pot să ofer eu. Apoi au ştiut că îi iubesc. Că amiaza de miercuri e pauza de trăire, de culoare, de îndrăzneală.
M-au primit în lumea lor, şi-au deschis sufletul şi mult timp am avut teama de a nu-i dezamăgi. Mi-era frică să nu închidă uşile şi să nu le mai ştiu frumuseţile ascunse acolo.
Cei mari, cu care am început anul trecut, au plecat în lumea oamenilor mari. Am rămas cu cei năzdrăvani, nestăpâniţi, neînfricaţi. Am crezut că nu voi reuşi, că nimic nu se leagă, că sticla nu mai are răbdare şi că nu va mai prinde strălucire. Acum am crezut eu că nu îi iubesc. Şi am vrut să mă înţeleg. Şi vrând să mă înţeleg, ei m-au furat cu totul, m-au amuzat, m-au învăţat din ale lor, m-au fascinat cu sinceritatea, bucuria, setea de tot şi de toate. De fapt, erau atât de plini de iubire că dădusem înapoi, fără să înţeleg ce mă sperie. Apoi am învăţat să îi primesc întregi, am învăţat să mă bucur, să fiu ca ei şi cu ei. Şi sunt recunoscătoare că îmi sunt prieteni.
Pe 17 decembrie a fost expoziţia lor, prima expoziţie cu lucrări pe sticlă. Şi le-am trăit emoţia, freamătul, bucuria. Şi ştiu că, oriunde vor merge în lumea mare, vor şti să păstreze şi emoţia, şi freamătul, şi bucuria.
Şi am scris toate acestea în linişte, acum, pentru că nu am putut să le multumesc
acolo, în faţa lumii celei mari. Vă mulţumesc, oameni dragi!  
De ce nu am scris până acum despre copiii aceştia? Pentru că mereu mi-a fost greu să pun în cuvinte ceea ce se simte adânc, apoi înalt și cu ochii închiși.

sâmbătă, 6 decembrie 2014

Mişcarea Literară, o revistă prietenă

Două texte semnate de mine şi care mi-au fost dragi la scriere ("Constantin Dracsin. Poetul care a scris cu dinţii" şi "Pictorul") găzduite de revista Mişcarea Literară (numarul 4 din 2014). Mulţumesc! 
Vă invit la citire din "scoarţă-n scoarţă", este o publicaţie pentru toate gusturile literare.
http://www.miscarealiterara.ro/