joi, 26 februarie 2015

NICOLAE TONITZA (13 aprilie 1886 - 26 februarie 1940)

Nicolae Toniţă (nume păstrat inclusiv în perioada studiilor la Belle Arte Iaşi, schimbat în momentul plecării în străinătate, pentru a menţine sonoritatea ţ-ului) s-a născut pe 13 aprilie 1886, în Bîrlad, fiul Anastasiei şi al lui Neculai Toniţă, bunicul dinspre tată fiind un vechi răzeş cu podgorii în comuna Ciureşti, judeţul Tutova la vremea aceea.
Nicolae Tonitza-pictor s-a săvârşit din viaţă pe 26 februarie 1940 (încă mă uimeşte la români cuvântul a săvârşi - "a termina cu bine ceva", folosit şi cu sensul "a muri". Şi-mi place pentru că, în ortodoxie, sfinţii sunt sărbătoriţi în ziua morţii, când se spune că se nasc în Cer. Dar sensul acesta minunat, a termina cu bine viaţa!, ce înălţime!).
Despre Nicolae Tonitza ar trebui să avem filme care să urce la Oscar. Luchian şi Tonitza. Uhhh, ce peliculă ar face alţii din povestea asta.
Ne-am obişnuit să îl numim „pictorul copiilor”. Ca şi cum am spune Eminescu – poetul iubirii şi am închide ochii la restul care umple şi răsumple adevărata dimensiune a lui Eminescu.
Nicolae Tonitza este unul dintre cei mai complecşi oameni de cultură pe care i-a avut România. Ca pictor, a excelat în portrete de copii, dar în pictura bisericească a fost un inovator (biserica din Durău, în tehnica picturii în ceară – adaugăm că a pictat acolo alături de studenţii lui, printre care Corneliu Baba şi botoşăneanul Petru Hîrtopeanu, născut în 1913 la Dîngeni), iar peisajele, florile, nudurile depăşesc astăzi toate recordurile la casele de licitaţii.
A fost un scriitor desăvârşit, erudit. Spune că „între literatură şi plastică stă o prăpastie”. Pentru că Tonitza a scris extraordinar despre ceea ce nu poate fi pictat şi a pictat divin ceea ce nu poate fi descris în cuvinte. Prea puţin se ştie astăzi despre activitatea lui jurnalistică. A scris aproape 800 de articole, cele mai multe culturale şi sociale. Dar a excelat în critica de artă, a scris surprinzătoare cronici de teatru. A făcut reportaj, interviu, editorial.
Era viu şi impunător. Recita din marii scriitori români, se spune că şi din propriile creaţii! Traducea din Baudelaire şi era preocupat de estetica hegeliană. Un obişnuit al cenaclurilor literare din vreme.
A avut o copilărie grea, chinuită, un tată poate copleşit de situaţie. Neculai Toniţă s-a căsătorit la 34 de ani cu fata de 18 ani a negustorului Vasiliu din Bârlad, unde se băgase ca ucenic. Au avut 5 copii, Nicolae primul. Scrie mai târziu despre scenele brutale şi suferinţele grele din copilărie, multe pricinuite (sau provocate!) de aplecarea lui vădită spre pictură. Nu e de mirare că, mai târziu, a pictat îngereşte copii. Că, în adolescenţă, a înfiinţat o trupă de teatru (inclusiv cu păpuşi) cu care a dar reprezentaţii prin satele din jurul Bîrladului. Mai târziu, deşi mai mult sărac, a iniţiat un concurs de pictură pentru copiii sub 13 ani, cu premiu de 3000 de lei!
Se apropie de Luchian în ultimii ani ai vieţii pictorului născut în Ştefăneştii Botoşanilor. Avea să mărturisească, mai târziu, că doar patru pictori l-au marcat definitiv şi l-au influenţat, doar unul fiind român: Luchian. Ceilalţi trei: Velasquez, Tizian şi Habermann.
Descrie tulburător ultima vizită la Luchian, zugravul bolnav şi îndurerat: „I-am legat pensula de antebraţul mâinii drepte, căci boala i-a luat vigoarea degetelor şi mâna lui începe să se zbată nervos şi stângaci pe suprafaţa pânzei şi faţa lui se crispa ca de durerile unei faceri, înfricoşător… Rezonanţele nebănuit de adânci ale unui suflet, încă viu, m-au impresionat până la laşitate. Am fugit din faţa acelei schingiuiri voite şi – într-o cameră alătutată, în urma perdelelor groase am plâns, plânsul, sec al neputinţei mele detestabile”.
La numai 54 de ani, în 1940, în seara zilei de 26 februarie, Nicolae Tonitza murea. Chinuit trupeşte şi sufleteşte, nu de puţine ori prietenii îl găsesc în fotoliul sărăcăcios cu pensula legată de mâini, tremurând în culorile pânzei, ca altădată Luchian. "Azi, când mă găseam la lucru, am ameţit atât de bine că mi-a căzut capul pe vopselele de pe paletă. M-am ridicat cu greu şi gâfâind. Poate boala mea n-ar fi progresat aşa de repede dacă n-aş fi avut în ultima vreme o serie de supărări penibile... simt că nu mai pot munci cu verva, cu elanul de altădată" (1934)
Impresionat de soarta ţăranilor şi de răscoalele din 1907. A scris sute de articole pe această temă, a făcut caricaturi, desene, grafică despre sărmanii satelor. A fost prizonier în Primul Război Mondial, cât a stat în lagăr a desenat continuu. „Se folosea de surceluşe bine ascuţite şi de cerneală de boz pe care şi-o pregătea singur”. Multe lucrări din perioada lagărului au dispărut, după ce au fost confiscate în urma unor percheziţii.
Ştefan Luchian murea de scleroză multiplă în iunie 1916, la începutul Primului Război Mondial. Nicolae Tonitza în 1940. De scleroză cerebrală. Era Al Doilea Război Mondial. Plecări discrete, aproape neobservate. Puţini prieteni i-au condus pe ultimul drum. De fapt, pe Tonitza, aproape nimeni nu a fost la înmormântarea de la Cimitirul militar Ghencea din Bucureşti (acolo a găsit familia un loc de îngropăciune).
Sărac, bolnav. Profesor, jurnalist, critic. A trecut prin răscoalele ţărăneşti din 1907, printr-un război mondial, un prizonierat, martor la începutul celea de-a doua conflagraţii mondiale.
Şi-mi vine să murmur: Dar ce frumos a trăit!

Cel mai verde-verde este acolo, pe imaş. Verdele care se îngrămădeşte sub puntea imensă pe care am trăit aventura copilăriei mele. Şi satul străbunicii pe care ca în vis o recompun, desenând cu mintea mogâldeaţa de suflet din faţa casei micuţe, în care parcă te coborai ca să intri în alt tărâm. Ciureşti. Acolo, în satul oleacă aplecat pe deal, neamul lui Toniţă l-a zămislit pe tatăl lui Neculai, care s-a împlinit mai târziu în Nicolae, ce se născu la Bîrlad, ca să fie pictor.


Şi-mi furnică în stomac citind zilele trecute că şcoala pentru cei mici, din satul Ciureştii Noi, se numeşte azi "Nicolae Tonitza"...

miercuri, 18 februarie 2015

125 de ani de la naşterea lui Ioan Missir, ultimul primar necomunist al Botoşanilor!

Pe 17 februarie se împlinesc 125 de ani de la naşterea "ultimului primar necomunist" al Botoşanilor, raportat la întreg secolul XX! Ioan Missir este scriitorul aproape necunoscut, care a lăsat posterităţii una dintre cele mai tulburătoare cărţi din memorialistica de război, un roman al vieţii adevărate, necosmetizate, fără arome politice sau false şi propagandistice lozinci. "Fata Moartă" este cartea eroilor fără patimă, a umanului nesfidător, a tristeţilor apăsătoare, a luptei pentru viaţă, fără victorie şi fără învinşi.

Avocat, scriitor, om politic. Ioan Missir a trăit doar 55 de ani, concentrând în destinul său nu una, ci zeci de vieţi!

Povestea familiei Missir curge pe un fir al istoriei care poate fi, în orice moment l-am opri, parte din istoria Botoşanilor şi a oamenilor săi. Pomeniţi încă de prin anii 1470 în Polonia, au coborât spre Cernăuţi, apoi în zona Sucevei (un Missir - Gabriel - apare în cercetările lui A.M. Daşchievici, "Precizări genealogice pentru o istorie a familiei Missir", fiind atestat în 1787, în Bucovina). Gabriel Missir se căsătoreşte cu Dolcuţa Baron Kapri, unul dintre fiii lor fiind Ovanes (Ioan) Missir, bunicul viitorului scriitor (Ovanes s-a născut la 20 aprilie 1798, în Suceava).

Armeanul Ovanes (Ioan) Missir este primul care poposeşte în zona Botoşanilor, în anii 1840. Aici, după ce se implică în zidirea bisericii din satul Teişoara (comuna Nicşeni), se alege cu rangul boieresc de căminar (acordat de Grigore Ghica în anul 1851). Ovanes Missir are 13 copii, printre care Basile (pentru o vreme coleg cu Mihai Eminescu, la Cernăuţi), Simeon şi Bogdan (născut în 1847).


Ferma din New Jersey şi "toloaca" Botoşanilor!

Bogdan se căsătoreşte cu Cecile Marchand, o institutoare franceză originară din Elveţia. În anii 80, la sfârşitul secolului XIX, Bogdan şi Cecile Missir părăsesc România pentru a se stabili în SUA, unde pun pe picioare o fermă în New Jersey, Hudson. "Bunicul şi bunica, tineri căsătoriţi, au emigrat în 1885, în America. Au avut patru copii şi au încercat sã faca acolo o ferma de vaci, însă au dat faliment", mărturisea în urmă cu aproape 10 ani Ioana Vlad-Missir, fiica scriitorului Ioan Missir. După alte surse, soţii Bogdan şi Cecile Missir au avut 6 copii, doi sfârşind din viaţă prematur. Al doilea copil, Ioan, s-a născut pe 17 februarie 1890, în West Hoboken. 

La câţiva ani de la naşterea lui Ioan, familia Missir face drumul îndărăt, spre Botoşanii care le rămăseseră în suflet. Amintirile Ioanei Missir sunt edificatoare nu doar pentru istoria familiei, cât mai ales pentru vederea de ansamblu asupra târgului Botoşani. "Am crescut într-o livadã de 10 hectare, acum Cartierul Primăverii, dar eram adesea la joacã, pe toloaca Botoşanilor, cu alţi copii de vârsta mea. Am moştenit şi noi acea livadã, care dupã 1965 s-a transformat în Cartierul Primăverii", povestea Ioana Vlad-Missir.

Ioan Missir, cel care avea să devină autorul cărţii "Fata Moartă", a urmat la Botoşani şcoala primară şi cursul secundar (Liceul "A.T.Laurian"). După bacalaureatul din 1909, beneficiază, prin Comunitatea Armeană din Botoşani, de o bursa şi se înscrie la Facultatea de Drept din Bucureşti, absolvind în 1913.

După licenţă este mobilizat (în campania din Bulgaria), decorat în 1913, iar până în 1916, la izbucnirea conflagraţiei mondiale, este concentrat de mai multe ori. Întră în Primul Război Mondial ca tânăr sublocotenent în Regimentul 8 Vânători Botoşani şi urcă treptele ierarhice militare până la gradul de căpitan.Revine de pe front în 1918 şi activează ca avocat în Baroul Botoşani. Simpatizează cu aspiraţiile politice ale lui Nicolae Iorga, fapt care îi înlesneşte şi drumul în politică. Este mai întâiajutor de primar (1919-1920), apoi de două ori primar (1931-1932 şi 1941-1944). Anul 1940 îl găseşte în postul decomandant al Gării Cernăuţi (în perioada ultimatumului sovietic, unde organizează trenurile pentru refugiaţi). În 1944, la Botoşani, în calitate de primar, se preocupă cu mare grijă ca locuitorii târgului să părăsească în siguranţă oraşul. Pleacă ultimul în refugiu şi rămâne în istoria locală drept "ultimul primar necomunist al Botoşanilor".


Ecaterina Missir, sora scriitorului Petru Manoliu, nepoata lui Grigore Antipa!


În anul 1920, Ioan Missir se căsătoreşte cu Ecaterina Lucia Manoliu, sora scriitorului Petru Manoliu şi nepoată a lui Grigore Antipa. Petru Manoliu, încă un nume necunoscut şi ignorat astăzi, s-a născut pe 28 iunie 1903, la Mihăileni, Botoşani, şi s-a săvârşit din viaţă pe 29 ianuarie 1976, în Bucureşti. Un apreciat om de cultură, făuritor de revistă, scriitor (bun prieten cu Emil Cioran, cu care a purtat o corespondenţă îndelungată). Ca mulţi dintre scriitorii vremii, şi Petru Manoliu a fost prigonit de comunişti (în 1945 i se retrage dreptul de semnătură, este arestat, condamnat la domiciliu obligatoriu).

"Mama mea nu era armeancă, era jumătate româncă, jumatate grecoaică, dar trăiam într-o comunitate de armeni, într-o perioadă în care oraşele din Moldova erau multiculturale. Străbunica bunicii mele era soră cu mama lui Grigore Antipa, pe linia greceascã. La mine a prevalat aceasta gena armenească şi asta m-a fãcut, poate, sa fiu mai perseverentă, trăind într-o familie cu specific intelectual, dar fără să fiu pedantă...", găsim în mărturisirile de mai târziu ale fiicei lui Ioan Missir, Ioana Anca Miranda, singura fiică, ce se năştea la 22 de ani de la căsătoria lui Ioan cu Ecaterina. Tatăl ei, Ioan Missir, nu apucă să se bucure de fetiţa abia venită pe lume. Pe 30 noiembrie 1945, în urma unei embolii, scriitorul moare, lăsând în urmă o carte excepţională şi câteva manuscrise, care din păcate par să se fi pierdut în vreme.

Rămasă fără tată, Ioana Missir a purtat, alături de mama sa, un alt război, pe care l-a dus însă cu demnitate."Copilăria mea s-a petrecut în anii culminanţi ai luptei de clasă, când toată lumea tremura de frica securităţii".


Ioana Anca Missir-Vlad, un destin purtat peste decenii!


Demnă descendentă a familiei Missir, Ioana Anca Miranda a fost, la rândul său, un nume căruia cronicile Botoşanilor nu îi acordă interesul meritat. S-a săvârşit din viaţă la vârsta de 70 de ani, la 18 Ianuarie 2012, la Houston, Texas, departe de ţară, dar alături de fiul său, Ioan (Nic) Vlad. Slujba de înmormântare are loc la Cimitirul armenesc din Iaşi. O viaţă marcată de restricţii, de prigoane de tot soiul, de un regim care demola orice strălucire a spiritului. Ioanei Missir i s-a retras inclusiv pensia de urmaş după tatăl său, familia rămânând şi fără jumătate din casă, care îi este confiscată! Cu toate acestea, a fost şefă de promoţie la Liceul "Mihai Eminescu", din Botoşani (în 1961). Este şefă de promoţie şi la Politehnica ieşeană (1966), la Facultatea de Construcţii, rămânând în mediul universitar până la pensie, în 1981 obţinând şi doctoratul în specialitatea "inginerie civilă" la Universitatea Tehnică din Cluj Napoca.

S-a apropiat de mediul artistic, pictând ocazional şi expunând şi mai rar. În 1976 se căsătoreşte cu prof.univ. Vladimir Nicolae Vlad, cadru didactic la aceeaşi facultate. Au împreună un fiu, Ioan Vlad, care a absolvit Facultatea de Geofizică a Universităţii Bucureşti şi masterul la Universitatea Stanford. Astăzi, Ioan Vlad, nepotul scriitorului Ioan Missir, este cercetător la o companie din Houston, Texas, U.S.A.


"Fata Moartă", readusă la viaţă de urmaşii familiei Missir!

În anul 2004, cartea "Fata moartă" a fost transpusă în format electronic, cu sprijinul acordat de prof.univ. Gabriela Proca, prof. univ. Ioana Missir-Vlad (dactilografie), IoanVlad (corectură), după textul ediţiei a V-a (septembrie 1945, Editura Cartea Românească). Formatul cuprinde pasajele prezente în ediţia I (1937), dar cenzurate în editia a V-a (publicată în timpul prezenţei trupelor sovietice în ţară), acestea fiind adăugate ulterior de Victor Durnea, care a efectuat şi o corectură finală de specialitate a întregului text (2005).

În anul 2006 apare şi varianta tipărită a romanului (ediţia a VIII-a, prima necenzurată, după 1945),publicată la Editura Ararat, cu sprijinul Uniunii Armenilor din România. Ediţia este îngrijită şi prefaţată de Victor Durnea.  

Povestea singurei cărţi rămase de la avocatul Ioan Missir este, prin ea însăşi, o parte a istoriei de decenii a comunismului timpuriu şi, apoi, a celui de sfârşit de secol.

Scrisă la mai bine de 20 de ani de la Primul Război Mondial, cartea apare, în primă ediţie, în anul 1937, după un lung periplu prin edituri, care îi refuzau publicarea. Petru Manoliu, cumnatul lui Ioan Missir, lasă mărturie despre viaţa dinainte de tipar a cărţii, dar şi despre autorul acesteia, care "nu vrea să fie scriitor". Ioan Missir aşternuse pe hârtie gânduri culese din amintirile sale de război, fără intenţia de a le publica, spune Petru Manoliu. "Omul acesta nu vrea să strălucească. Nu vrea să scrie, nu vrea să fie scriitor. A scris cartea aşa cum pliveşte un butuc de vie. A scris aşa cum priveşte, aşa cum aude, aşa cum respire, terminându-şi cartea şi bătând-o singur la maşină, era gata să-şi încuie manuscrisul, nu jenat că a scris o carte, el, bărbatul şi omul cu simţ real al vieţii, ci convins că de lucrurile tale intime nu este bine, nu este frumos şi nu se cade să vorbeşti" (cf. Victor Durnea, în prefaţa ediţiei 2006 a cărţii "Fata Moartă")

Odiseea apariţiei acestui roman începe din ziua în care scriitorul Petru Manoliu preia manuscrisul, în încercarea de a convinge un editor să îl publice. Zadarnice şi crunte deziluzii! Pentru că "Fata Moartă" nu era o carte despre război, ci un discurs despre inutilitatea acestuia. "Fata Moartă" este despre adevăr şi asumare, despre oamenii siliţi să îşi construiască eroismele pe cadavrele semenilor, indiferent că aceştia sunt camarazi sau inamici. Adevărul despre "Fata Moartă" transpare din atitudinea unui editor care acceptă să publice romanul, punând însă o condiţie clară: cartea să beneficieze de o prefaţă scrisă de un general care să "gireze că aşa cum Ioan Missir a descris războiul nu este o închipuire denigratoare, ci o realitate" (Petru Manoliu). Cartea apare, în 1937, nu cu o prefaţă a vreunui general, ci cu o întâmpinare semnată de Nicolae Iorga. În fapt, cartea lui Ioan Missir chiar asta demonstrează: că războiul nu este un act de eroism, ci o monstruozitate devoratoare de vieţi!

Romanul beneficiază de o critică entuziastă după apariţie, "Fata Moartă" primind Premiul "I. Heliade Rădulescu" al Academiei Române, precum şi Premiul "I. Al. Brătescu Voineşti" al Societăţii Scriitorilor Români. Este reluată în alte patru ediţii, în 1945 fiind publicată ediţia a V-a, cenzurată! Sunt eliminate din text cuvinte, propoziţii, fraze şi chiar un întreg capitol, pe motiv că acestea cuprindeau referiri negative la bolşevism, la comportamentul armatelor ruseşti şi cel al soldaţilor ruşi. Următoarele ediţii (1967 sau 1977) sunt reeditări ale ediţiei cenzurate din 1945, atent controlate şi verificate, mai ales că funcţiona cu succes Fondul "S" (Fondul "Special" de control al cărţilor, înfiinţat în anii 50, conform dispoziţiilor sovietice).


Prima ediţie completă, necenzurată, după 1945, apare în anul 2006!

Prima ediţie necenzurată, după 1945, ediţia a VIII-a, este publicată la Editura Ararat, cu sprijinul Uniunii Armenilor din România, şi este îngrijită şi prefaţată de Victor Durnea.  

Romanul "Fata Moartă" impresionează nu doar prin excelentul talent literar de care dispune autorul, nici prin faptele descrise, specifice unui memorial de război. Ioan Missir se dovedeşte a fi un atent observator al vieţii, sub toate aspectele ei. Caracterul autobiografic, dublat de cel memorialistic, este cel care dă o valoare inestimabilă acestei cărţi, romanul cuprinzând aspecte importante din desfăşurarea Primului Război Mondial. 
"Fata Moartă" este o carte extrem de actuală, în contextul geo-politic în care România se află astăzi. Pentru că, privit cu luciditate, războiul nu are, în sine, nimic demn. Este o formă de profundă şi inutilă degradare umană!

Cu aplecare spre însuşirile umane mai degrabă decât spre vitejiile formale, declarative, cu sensibilitate aparte pentru ostaşul simplu, expus unei lumi pe care nu o înţelege, avocatul devenit căpitan al Armatei Române nu dezertează din faţa pericolului şi nici nu încurajează pasul înapoi dacă acesta ştirbeşte demnitatea şi principiile sănătoase. Cu toate acestea, îşi asumă acţiuni care sunt urmate de altele ce aveau să schimbe, de multe ori, soarta războiului cel mare! Nu îşi ascunde dezamăgirea, nu ezită să critice sau să refuze un ordin, dacă "ascultarea" scrijeleşte în sufletele ostaşilor săi sau, mai rău, dacă le-ar pune în pericol inutil vieţile atât de fragile.

Valoarea documentară a acestei cărţi este data şi de desele referiri la Regimentul 8 Vânători (garnizoana de la Botoşani), Ioan Missir descriind cutremurător întoarcerea trupelor de pe front, în 1918, într-un Botoşani pustiu, închis, indiferent la sacrificiul ostaşilor. Emoţia întoarcerii acasă este frântă la intrarea în oraş:

"De-a lungul bulevardului – nimeni! (…) Nici o şcoală. Nici o floare. Nimeni din partea oficialităţilor! Când cotim strada şi ajungem în dreptul primăriei, unde, în balcon, apare "premarele", întoarcem capul în altă parte şi din rândurile noastre pleacă un cuvânt ce se aude răspicat:
-Să-ţi fie ruşine!"


În 2015, la 125 de ani de la naşterea autorului "Fetei Moarte" şi la 70 de ani de la trecerea în veşnicie a "ultimului primar necomunist al Botoşanilor", undeva spre periferia târgului coboară Aleea Ioan Missir, o potecă împietrită în uitare ce curge tăcută spre Iazul Luizoaia. În rest, tăcere, aceeaşi tăcere care a domnit peste Botoşani, România, vreme de aproape un secol.

Credit foto: astra.iasi.roedu.net, araratonline.com