duminică, 22 martie 2015

INTERVIU cu SANDA TOMA, istoria vie a sportului românesc: "Am dorit să concurez doar pentru Locul I. Obiectiv îndeplinit!"

Unul dintre momentele în care meseria de jurnalist capătă rost, profunzime, frumuseţe. Îi mulţumesc Doamnei Sanda Toma pentru disponibilitate, răbdare, încredere şi drag de cuvânt.  

Primul AUR OLIMPIC al României, la canotaj, a fost câştigat de o botoşăneancă! O sportivă care a făcut istorie în 1980, la Jocurile Olimpice de la Moscova. Astăzi, dintre cei tineri, prea puţini au auzit de ea. Oficialii din sport se sucesc mai mult în jurul campioanelor mai tinere. Cei mai în vârstă şi ţărăncile vrednice mai exclamă, între două respiraţii de surpriză: "Daaa, Saaaanda Toma! Cum să nu o ştiu, campioană pe apă...". De acasă, în urmă cu ceva ani a primit un telefon: "Doamna Sanda Toma, nu-i aşa că nu puteţi veni la Botoşani?!".

Dublă campioană mondială şi campioană olimpică! După trei succese impresionante (1979 - medalie de aur la Campionatele Mondiale de la Bled, 1980 - medalie de aur la Jocurile Olimpice de la Moscova, 1981 - medalie de aur la Campionatele Mondiale de la München) Sanda Toma s-a retras din competiţiile sportive. În glorie şi neînvinsă! În jurul ei s-au creat legende, s-au dus "războaie" de păreri jurnalistice, s-au căutat motivele "reale", nespuse, bănuite şi preascotocite acolo unde nu exista decât o explicaţie simplă: Sanda Toma îşi urma firescul drum al vieţii.

Au trecut 35 de ani de la Jocurile Olimpice de la Moscova. Născută pe 24 februarie 1956, la Ştefăneşti, în judeţul Botoşani, Sanda Toma este astăzi prof.  univ. dr., decan al Facultăţii de Educaţie fizică şi Sport, Universitatea Ecologică din Bucureşti. În decembrie 2014 a primit titlul de Doctor Honoris Causa, de la Universitatea de Stat de Educaţie fizică şi Sport, Chişinău, Republica Moldova, pentru contribuţii aduse sportului de performanţă şi ştiinţei domeniului. Este căsătorită cu atletul Adrian Urichianu, cadru didactic la Universitatea "Titu Maiorescu" Bucureşti.


Ştiri Botoşani: Doamnă Sanda Toma, se împlinesc, iată, 35 de ani de la momentul Moscova. Acolo, o sportivă de numai 24 de ani, din Ştefăneştii Botoşanilor, câştiga prima medalie de aur pentru România, la canotaj, învingând-o pe "supervedeta" ţării gazdă, Antonia Masina. Cum aţi trăit atunci acel moment şi cum îl percepeţi astăzi?

SANDA TOMA: Antonina Masina a fost o sportivă pe care am întâlnit-o prima dată la JO Moscova, principala mea adversară a fost sportiva din Marea Britanie, Berill Michel, care a ocupat locul III şi care a participat înscrisă individual, pentru că se ştie că ediţia JO Moscova 1980 a fost boicotată de ţările capitaliste, urmat de boicutul ţărilor socialiste din 1984.

Pentru mine orice competiţie era de cel mai important nivel, nu eram interesată de numele adversarelor, puteau fi ele oricine. Mă aşteptam să reeditez rezultatul din 1979, unde am câştigat cu mare avans. Desigur că un titlu olimpic este cel mai important trofeu pentru un sportiv, pentru acest lucru am renunţat la atletism, sperând că voi avea o altă şansă la un alt sport. Acel moment a fost puţin umbrit de "dedicaţia pentru ţară", cum ni se spunea la toţi sportivii, dar înţelegeam că era vorba de o ţară cu posibilităţi limitate pentru noi, tinerii.

Astăzi, ca toţi tinerii, există şi alte posibilităţi de afirmare şi mă simţeam în stare să abordez şi alte domenii. Desigur că nu regret, ar fi inutil, dar multe aspecte au perpetuat peste timpuri ca umbre. Iau doar ce a fost frumos, victoriile mele au fost fantastice, mi-am dorit să concurez la canotaj, doar pentru locul I.


Continuare www.stiri.botosani.ro. Un interviu în exclusivitate cu o mare campioană! Despre momentul Moscova, despre ce însemna să fii sportiv în vremea comunismului. Despre legende, "efectul de statuie" şi cum devine incomod sau "greu abordabil" un om care ştie să spună lucrurilor pe nume. 



Din "turnul de fildeş"…

Scotocind după nişte oameni frumoşi, despre care urmează să scriu, am dat peste aceste frânturi din anul 2013, despre care nu ştiam. La fel cum nu ştiam că semenii mei mă văd "discretă şi retrasă într-un soi de turn de fildeş"! Aş, de unde! Sunt printre voi mai mult decât credeţi! O prezentare a cărţilor mele, în revista Ţara de Sus:
"Şi cine este aproapele meu?", Ed. Junimea, Iaşi, 2013
"Despre suferinţa ce impinge marginile durerii, despre mucenicia unui suflet ce şi-a găsit drumul printre sute de trupuri chinuite şi se întoarce asupra lor cu iubire şi răbdare, despre umilinţe şi înjosiri dincolo de fire, din care temniţele de la Piteşti şi Aiud păstrează încă urme de sînge, despre toate acestea şi altele asemenea, ai zice că doar un trăitor direct poate scrie cu atîta adîncă înţelegere şi creştină iertare"– spune Simona Modreanu pe coperta a patra a cărţii Florentinei Toniţa – "Şi cine este aproapele meu?", editura Junimea, 2013, o carte de un tragism exprimat calm, detaşat, cu privire introspectivă într-un spaţiu concentraţionar pe care timpul nu-l poate uita, iar scriitorii, fie şi de eleganţa stilistică a Florentinei Toniţa, nu au cum să-l treacă cu vederea. Dispariţia unei astfel de lumi poate fi radiografiată cu fineţe şi înţelegere, cu suferinţă asumată şi dăruire, aşa cum face Florentina Toniţa în cartea ei de proză, ce frizează valenţele unui roman veritabil.

"Forma păsării", Ed. Axa, Botoşani, 2012
Spre finele anului trecut, poeta Florentina Toniţa, discretă şi retrasă într-un soi de turn de fildeş, publică o nouă carte de poeme – "Forma păsării", Editura Axa. Pasărea nu are numai forma arhicunoscută, ea este şi ideea ce duce la perfecţiune, la gingăşie: "precum o pasăre aripa pe uscat/ mers răscolit, dintr-un umăr în/ altul îngerescul suspin/ (am văzut astăzi cum gîndurile/ te pot sugruma/ cum devii într-o clipă un om cu/ zăbrele – dinlăuntru spre lume/ priveşti îndărăt/ doar mîna/ mîna precum pasărea/ şchioapătă-n gînduri)/ am văzut un orb cu aripi sub pleoape/ nu ştia numele păsării,/ rîdea şi exersa zborul în tălpi/ fără umblet/ eşti orb şi umbli gîngureau/ mergătorii de ocazie. trebuie să fii orb şi atît". Sensibilitatea Florentinei Toniţa este una remarcabilă, bine dozată în poeme ce nu par a fi poeme, ci sentinţe ale inimii către minte, reflecţii ale sufletului către trup, uneori spovedanii lirice pentru cei de aproape în faţa lui Dumnezeu, care sălăşluieşte mereu în locul în care tu te afli. Florentina Toniţa abordează teme bătătorite, pe care le împrospătează cu mirosul florilor pe care numai ea ştie de unde să le culeagă. Este şi regret şi bucurie în gesturile ei.
Foto din Ţara de Sus:

sâmbătă, 7 martie 2015

"O carte de o reala frumusete spirituala". Prof. Aurel Dorcu, despre cartea "La drum cu îngerii"

O amintire care mă va emoţiona pururi: Domnul Profesor Aurel Dorcu, despre cartea mea de reportaj, "La drum cu îngerii". O carte, de altfel, în care am închis cea mai frumoasă perioadă din cei 10 ani (până acum) de presă, aceea a drumurilor curioase, necunoscute, multe la pas, prin păduri furioase uneori şi printre oameni pe care Dumnezeu mi i-a dăruit în cale. O cronică scrisă puţin înainte ca Domnul Profesor să plece în Lumină.

AUREL DORCU: "O carte de o reala frumusete spirituala"

Nu de mult, a aparut la Editura Clubul Saeculum cartea "La drum cu ingerii", de Florentina Tonita, prefatata de scriitorul Lucian Alecsa.
Cuprinde o suita de reportaje, mentioneaza subtextul cartii, eu le-as spune evocari sentimental-educative, in urma vizitelor autoarei in cateva locuri cu atmosfera religioasa, de o elevata spiritualitate culturala: Manastirea Popauti, biserica ctitorita de Nicolae Iorga la Ipotesti, Manastirea Petru Voda din apropiere de Targu Neamt, Manastirea Agafton, Manastirea Zosin, biserica din satul Boroaia etc. Sunt locuri catre care a calatorit scriitoarea, pentru a se intalni cu oameni si locuri de o deosebita importanta. Locuri inscrise in memoria oamenilor, in istoria scrisa si nescrisa a credintei crestine. Vroia sa intalneasca persoane inca vii sau imaginea amintirii unor oameni de mare elevatie spirituala.
Dorea sa afle locurile si oamenii din satul Boroaia, aproape de Suceava, unde a trait si odihneste intru Domnul preotul martir Ilarion Argatu, martir al credintei si al comunismului, pentru ca a indurat 10 ani temnitele comuniste si a trait ascuns in podurile caselor si intr-o camaruta sub pamant 16 ani. Cand a revenit la lumina, preotul Argatu a devenit monah la Biserica Antim din Bucuresti si 19 ani la Manastirea Cernica. A raspandit mereu in mijlocul credinciosilor, care il cautau ca albinele la stup, intelepciune si credinta in Dumnezeu. Citam din gandurile cartii marturiile unei credincioase. „Am mers la Cernica special sa il intalnesc pe Parintele Argatu. Auzisem multe despre el si voiam sa-l cunosc… Am mers la casuta unde locuia si primea oameni care veneau sa vorbeasca cu el, din toate colturile tarii… De prima data cand l-am vazut am stiut ca omul acesta traieste in imparatia lui Dumnezeu. Acum am fost convinsa ca Dumnezeu traieste in el.” Vizitand biserica din satul Boroaia, Florentina Tonita mentioneaza: „Satul a devenit loc de pelerinaj. Preotul a ramas in sufletul oamenilor drept sfantul care, multi ani bolnav si de cele mai multe ori flamand, a spalat picioarele lui Hristos, prin umilinta si bunatate crestina… In interior, duhul parintelui se simte in linistea profunda ce invaluie orice crestin. Un locas ridicat de parinte si sotia sa, locas de o frumusete sfasietoare.”
 Stilul reportajelor scrise de Florentina Tonita, propriu stilului literar, cu descrieri interesante de locuri, cu personaje vii si autentice. Un stil fluent, respirand adesea o atmosfera de realism cu usoare tente poetice.
 Din paginile scrise despre Manastirea Popauti din Botosani, ctitorie a marelui voievod Stefan cel Mare, construita spre finele secolului al XI-lea, in stilul arhitectonic moldovenesc. Cel mai valoros stil arhitectonic din Evul mediu din Moldova, sinteza fericita a arhitecturii romanesti, cu influente din arta bizantina si cea gotica, ne impresioneaza, spune autoarea, in primul rand intrarea in manastire. „O poarta mare, maiestuoasa, cere vama de liniste si impacare de la orice crestin care trece dincolo de ea. Prima imagine deschide sufletul prin sutele de flori curat al locului.” In curtea bisericii, „un batran din alta lume… Au trecut doua ore si nu s-a miscat din loc. Citeste. Clar la chip, barba alba, imbracaminte de pelerin. Personaj care, parca, justifica intreaga istorie de la Stefan cel Mare pana astazi.”
 In incinta Memorialului „Mihai Eminescu” din Ipotesti, casa muzeu a familiei poetului este innobilata si de prezenta bisericii noi, construita in vecinatatea vechii biserici din lemn, biserica ridicata in perioada interbelica, la initiativa lui Nicolae Iorga si a scriitorului Cezar Petrescu. Autoarea evoca emotionant importanta ctitoriei si a marelui istoric si patriot Nicolae Iorga. „La aproape cincizeci de ani de la moartea lui Mihai Eminescu… O biserica unicat in spatiul ortodoxiei romanesti, biserica ce avea sa poarte hramul Sfintilor Mihail si Gavril… Pe celalalt perete care incadreaza intrarea dinspre naos stapaneste mareata imaginea lui Mihai Eminescu, in marime aproape naturala, pictat in postura unui tanar de aproape douazeci de ani… Potrivit martorilor vremii, Nicolae Iorga a venit de doua ori la Ipotesti, prima data sa urmareasca evolutia lucrarilor. Prezenta-i foarte cunoscuta, cu vesnica palarie si bastonul nelipsit, a umplut aerul Ipotestilor cu uriasa-i prestanta, care se impunea celor din jur. A doua oara a venit la inaugurarea bisericii…” Istoricul, care incepea prima lectie pentru studenti in felul urmator: „Avem doua entitati care mentin sufletul neamului romanesc, biserica si satele”, a sadit la inaugurarea bisericii noi din Ipotesti un brad argintiu aproape de intrare. Spunem noi acum, bradul simbol al credintei, al poeziei eminesciene si al valorii multiple a omului care l-a sadit.
 In anul 1728, ieromonahul Agafton a ridicat in padurile din sud-estul Botosanilor un schit de calugari. Dupa 1803, mitropolitul a transformat schitul in manastire de maici si a ramas astfel pana astazi. Pe la 1950 se aflau in manastire cam 300 de calugarite. Si Florentina Tonita ne spune mai departe. „Numai ca ciuma comunista a ajuns si aici… Maicile au fost alungate, sa se angajeze si sa uite de Hristos. Oamenii Securitatii le-au urmarit peste tot si nu putine au fost cele care au suferit de pe urma lor.” Despre importanta spiritual-culturala, cartea scrie: „De fiecare data este amintit Agaftonul privind copilaria poetului Eminescu. Cand aude de Eminescu, maica Fevronia se lumineaza. La noi, Eminescu e acasa. E al nostru. Sunt inmormantate aici matusile lui, Olimpiada, Fevronia si Sofia Iurascu, surori bune ale mamei lui Mihai, Raluca Iurascu. Mihai a iubit Agaftonul.”
 Despre volumul „La drum cu ingerii”, scriitorul Alecsa ne spune in cuvantul sau introductiv, subliniindu-i importanta spirituala: „Volumul poate fi citit si ca un mic tratat de initiere spre cunoasterea monahala din manastiri... Aerul respirat aici este purificat pentru toti cei care „indraznesc” sa calce aceste tinuturi.”
 In ultima vreme, cand se citeste putin si cand cartile bune sunt rare, recomand sa cautam si sa aflam aceste pagini. Sa le citim si sa reflectam asupra lor, bucurandu-ne ca intre noi au trait si mai sunt asemenea oameni daruiti cu spirit nobil.