duminică, 24 mai 2015

Admirabila tăcere a lui Alexandru Mironescu, "omul rugăciunii cu candelă şi lumânare"!

Jurnalul lui Alexandru Mironescu, apărut în anul 2014, la Editura Eikon, este un act de reconstrucţie a unui patrimoniu cultural scris, o recuperare a memoriei extrem de necesară într-o perioadă atât de degradată spiritual şi confuză identitar.

Alexandru Mironescu (n. 10 iulie 1903, Tecuci - d. 20 ianuarie 1973) a fost una dintre minţile strălucitoare ale României interbelice, om de știință, eseist, filosof, profesor universitar, colecționar de artă, fost deținut politic sub regimul comunist. Membru de seamă al grupării Rugul Aprins, a fost un (supra)vieţuitor, un spirit viu al secolului XX, despre care Andrei Paleolog, parafrazând titlul mironescian "Certitudine şi adevăr" spune, inspirat şi tulburător: "numeroşi au fost cei care au trăit ultimii ani între "certitudine şi adevăr": certitudinea de a fi avut dreptate să reziste şi adevărul crud al realităţilor epocii în care au avut nenorocul să vieţuiască".

Cartea "Admirabila tăcere. Jurnal (2 iulie 1967 – 29 septembrie 1968)", ediţie îngrijită şi prefaţată de Marius Vasileanu, atrage atenţia în special prin rigurozitatea cu care a fost construită, fapt ce îi conferă statut de document, de izvor istoric scris, chiar dacă el se situează într-o perioadă relativ recentă. Să nu uităm, însă, că vorbim despre un secol al istoriei "oficiale", care a dispus de un imens aparat de partid şi de stat a cărui preocupare a fost prelucrarea, interpretarea şi în final mistificarea datelor şi a faptelor. Că, în subsolul "iepocii de aur", funcţiona un sistem concentraţionar terorizant, un program asumat de exterminare a elitelor, o înăbuşire a oricărui suflu de libertate spirituală. O perioadă în care se naşte, spune Alexandru Mironescu, "o nouă categorie de tâlhari: jefuitorii de suflete".

Alexandru Mironescu "a debutat ca ateu al şcolii franceze şi a sfârşit ca mistic ortodox", spune Ioan Ianolide. Un om care avea geniul prieteniei, care trăia suferinţa aproapelui, generos sufleteşte, un fin observator al societăţii, sub toate aspectele ei. Nu este de mirare că a aderat la Rugul Aprins, focul care arde fără să se mistuie, izvorul de rugăciune devenit sursă de creaţie şi autentică trăire. "Orice act de creaţie adevărată e un rost fecund, rugăciunea de asemenea, logodna interioară între minte – ceea ce e mai înalt în om – şi inimă – ceea ce a mai profund în noi", scrie Alexandru Mironescu în jurnalul său.

Libertatea în gândire, dezinvoltura cu care scrie despre oameni de cultură, scriitori oportunişti, trăitori şi beneficiari ai noilor idei revoluţionare, limpezimea ideilor, nu puteau rămâne fără repercusiuni din partea "jefuitorilor de suflete".  Format în climatul interbelic, educat în spiritul riguros al adevărului ştiinţific, dăruit cu o excelentă capacitate de analiză, Alexandru Mironescu nu poate accepta improvizaţiile, incompetenţa, "inepuizabila savantă mediocritate".

"S-au semnalat crime împotriva spiritualităţii: neurastenia, superficialitatea. Mai trebuie adăugată una: comunismul", spune Alexandru Mironescu şi aflăm, în scrierile sale, o situaţie extrem de actuală şi astăzi, după aproape jumătate de secol: "…se culeg roadele unui sistem de improvizaţii, de oameni incompetenţi, de oameni cu studii aproximative, cu o mentalitate de a se afla în treabă, dar care în fond nu se bagă, nu se amestecă, nu-şi iau nici o răspundere, se acoperă birocratic".

În anul 1947, membrii Rugului Aprins se întâlnesc chiar în casa lui Alexandru Mironescu. La una dintre întâlniri este invitat şiPărintele Cleopa, venit la Bucureşti pentru a cumpăra "sfinte vase pentru paraclis". Arhimandritul Ioanichie Bălan lasă o mărturie impresionantă despre acea întâlnire: "Acolo se adunase multă lume, preoţi şi intelectuali, şi fiecare rostea câte un cuvânt duhovnicesc. Când a venit rândul să vorbească Părintele Cleopa, după câteva minute icoana Maicii Domnului din perete a început a se legăna şi scotea sunet ca de harpă, timp de câteva minute, încât toţi au fost înspăimântaţi! O minune a Maicii Domnului! Apoi ziceau: - Părinte Cleopa, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!". Despre minunea icoanei care cântă au scris mai mulţi dintre cei prezenţi în casa lui Alexandru Mironescu. Printre ei pictorul Paul Sterian: "Cum stam în dulcea casei tale strană,/ Un înger se izbi de-acea Icoană/ O aripă de înger cântăreţ / Atinse tetracordul din păreţi, /Şi-am auzit, urechea nu ne minte, /Cu toţi sonore, dulci acorduri sfinte".

Din anii 48, Rugul Aprins este interzis, întâlnirile căpătând, în concepţia comuniştilor, caracter subversiv. Vorbim despreAlexandru Teodorescu (Sandu Tudor), părintele Benedict Ghiuș, părintele Roman Braga, părintele Sofian Boghiu, părintele Arsenie Papacioc, Alexandru Mironescu, Vasile Voiculescu, părintele Dumitru Stăniloaie, Nichifor Crainic, părintele Petroniu Tănase, părintele Bartolomeu Valeriu Anania, părintele Andre Scrima...

Presiunile, urmăririle, tracasările devin din ce în ce mai pronunţate, mai vizibile. În februarie 1956, fostul magnat stalinist Nikita Hrușciov atacă violent "cultul personalităţii" lui Stalin. Celebrul "Raport Secret" este o lovitură fără precedent pentru maşina propagandistică sovietică, cu efecte uriaşe în întreg blocul comunist. Discursul lui Hruşciov a durat patru ore şi vorbea deschis despre "abuzurile grave de putere" ale lui Stalin, despre execuțiile în masă, despre deportarea brutală a grupurilor etnice, despre victimele comunismului. Unda de şoc, după Raportul Secret, a produs revolte în Polonia, apoi în Ungaria şi, în octombrie 1956, şi în rândurile studenţimii române. Încep arestările, anchetele, condamnările.
Rugul Aprins reintră şi el în atenţia Securităţii, iar în 1958 membrii grupului sunt arestaţi, judecaţi şi condamnaţi.  

Spirit înalt, generos şi cu un cult al prieteniei ieşit din comun, la proces, Alexandru Mironescu a folosit dreptul său la ultimul cuvânt, în calitate de inculpat, pentru a cere clemenţă pentru medicul şi poetul Vasile Voiculescu: "Nu am nimic de adăugat în ceea ce mă priveşte. Nu cer nimic pentru mine. În schimb, vă cer să reconsideraţi prezenţa aici, ca învinuit, a doctorului Vasile Voiculescu. Vă rog să vă gândiţi că sunteţi pe cale de a condamna pe unul dintre marii poeţi şi oameni de cultură ai acestei ţări. Pentru el cer înţelegerea dumneavoastră; cer să se ia în considerare vârsta lui şi să fie pronunţată achitarea din partea tribunalului".

Mai târziu, IPS Bartolomeu Anania îşi aminteşte cu emoţie cum a aflat vestea eliberării poetului Vasile Voiculescu: "...la Aiud, intersectându-ne pentru numai câteva secunde, într-o pauză de muncă brută, Alexandru Mironescu a izbutit să-mi şoptească, cu ochii înecaţi de bucurie, că Voiculescu părăsise puşcăria, graţiat printr-un decret special".

Tot ÎPS Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscopul Clujului, vorbeşte despre Alexandru Mironescu numindu-l "omul rugăciunii cu candelă şi lumânare": "...cărturarul admirabil, interlocuitorul delicat şi ferm, îndrăgostitul de muzică şi poezie (l-am evocat oarecând recitând din Eminescu şi Baudelaire), observatorul fin şi nu lipsit de umor, colegul generos şi prietenul total".

Despre suferinţele din închisoare, Alexandru Mironescu vorbeşte oarecum indirect, ca reacţie la piesa "Le Vicaire", de Rolf Hochhuth, publicată în 1963 şi interzisă în Franţa, "cartea unui evreu revoltat de neintervenţia sau de tăcerea Papei Pius XII în chestiunea masacrării naziste a evreilor". O carte pe care, deşi o priveşte iniţial cu circumspecţie, o citeşte tocmai datorită controverselor din jurul ei, pregătit să îi condamne "patima" şi eventualele exagerări inutile. Găseşte însă, în rândurile scrise de Hochhuth, "un document omenesc de o obiectivitate convingătoare, de o intensitate dramatică covârşitoare", se identifică şi retrăieşte suferinţa, a sa şi a aproapelui său.

În fapt, Alexandru Mironescu descrie extrem de realist Holocaustul roşu, despre care în România se vorbeşte mult prea puţin şi într-o notă minimalistă, raportat la termenul de Holocaust consacrat la nivel mondial: "Sunt creştin dar am trăit drama evreului, urmărirea, ameninţarea, deportarea, percheziţiile cu spaimele inenarabile, arestarea, anchetele, pedepsele, despărţirile sfâşietoare, abandonările teribile şi monstruoase, izolarea în camera condamnaţilor la moarte, percheziţii şi ridicări în puterea nopţii cu destinaţii imprevizibile, dezolările inumane, regimul de vexaţiune şi exterminare". Continuarea acestei descrieri este, însă, de o frumuseţe creştină aparte. Alexandru Mironescu nu doar dă sens suferinţei, dar o priveşte ca pe o cale, uneori singura, către Hristos: "Am trăit deznădejdea cumplită a suferinţei, "monstruozitatea" omului şi a lui Dumnezeu, a lumii, a istoriei, a existenţei. Dar am trăit şi Misterul lor. Suferinţa este un dat, un fapt în stare să ne dea peste cap, nu pentru că la un moment dat e sau devine insuportabilă, ci pentru că ne oferă nişte limite, nişte ziduri de care la o limită toate explicaţiile se sfarmă în ţăndări ca un vas trântit de piatra unui caldarâm. Suferinţa e un mister, Misterul suprem al existenţei. Dar e Hristos. El nu ne-a dat nici o explicaţie, n-a vorbit niciodată lămurit desprae ea, dar a enunţat tulburătoarele şi profund enigmaticele Fericiri".

Jurnalul lui Alexandru Mironescu nu este un testament, nu este o carte de învăţătură. Deşi poate fi privit astfel. Jurnalul este o uşă întredeschisă, o invitaţie la adaos sufletesc, la căutare dincolo de real, de palpabil, de comoditatea socială, spirituală, politică în care ne complacem.

sâmbătă, 9 mai 2015

De ce nu mai merg la Filarmonică

Cea mai gravă problemă a oamenilor este ignoranţa. Pentru că a te lipsi de avantajele cunoaşterii, a te baricada într-o mediocritate salvatoare, a refuza cu ostentaţie orice creştere a valorii, a prestigiului şi, în final, a nivelului spiritual, nu înseamnă decât o crasă şi iresponsabilă ignoranţă.

Nu judec în niciun fel efervescenţa unui grup la cel mai mic semn de opoziţie (opoziţie constructivă, care nu dărâmă, ci semnealează derapaje grave în funcţionarea unei instituţii de stat, care vieţuieşte datorită unei comunităţi nici prea bogate, nici prea sărace). Şi mă refer acum la reacţiile suburbane, murdare, atacul la persoană, atunci când am găsit de cuviinţă să semnalez - ca jurnalist, deci asumat şi deschis - aspecte care privesc activitatea unei instituţii de cultură ai cărei oameni trăiesc din banii noştri.

În decembrie 2012, artiştii Filarmonicii Botoşani ieşeau pe scenă, la concertul de Crăciun, cu banderole albe. Moment inedit în istoria de şase decenii a instituţiei. Au urmat trei ani de lupte, greve, scandaluri, şicane, reacţii publice dintre cele mai joase. Situaţia, astăzi, nu este cu nimic diferită de acel decembrie 2012. Acelaşi manager care între timp a câştigat triumfal un nou concurs, doar câţiva instrumentişti mai puţin şi o capitulare mâhnită a celor care, în urmă cu trei ani, credeau că dreptatea le joacă în palmă. "O revoluţie copiază foarte curând structura puterii pe care a răsturnat-o", citeam de curând. Este valabil şi atunci când puterea rezistă şi impune răzvrătiţilor propria structură.

De ce scriu aceste rânduri? Mi s-a reproşat că nu merg la concerte, dar critic Filarmonica. Da, nu mai merg la Filarmonică de multă vreme. De când am conştientizat că instrumentiştii sunt atât de împovăraţi de situaţia din instituţie încât muzica se răsfrânge în tălpi de atâta greutate. Nu mă justific în faţa nimănui, pentru că am scris despre această instituţie cum nu s-a mai scris în ultimii 10 ani în presa botoşăneană.

Mi s-a reproşat că am ceva cu instituţia, chiar probleme personale cu managerul. Că nu am scris despre concertele frumoase, că doar critic. Asta (şi asta!) înseamnă ignoranţă. A se vedea mai jos cât am scris DUPĂ concerte (nu am scos articolele - sute - care anunţau concertul săptămânii), şi am scris cu responsabilitate, nu am trântit 50 de fotografii despre coafuri, toalete şi can-can-uri. Am scos mereu în evidenţă profesionalismul instrumentiştilor, chiar şi în condiţiile vitrege în care lucrează.

Mi s-a reproşat că nu am cumpărat bilet la concert. Nu am de ce să cumpăr bilet! Niciodată, în ultimii 10 ani de când fac presă, nu am primit un comunicat din partea Filarmonicii pentru a-şi promova concertele. De fiecare dată am căutat informaţiile, m-am documentat asupra invitaţilor, am scris cât mai favorabil, pentru a atrage publicul în sala de concert. Am solicitat de nenumărate ori ca instituţia să îşi respecte publicul şi să emită săptămânal un comunicat de presă prin care să promoveze spectacolele. Nu s-a ţinut cont niciodată de această cerere. Toate celelalte instituţii de cultură emit aceste comunicate, din respect pentru public şi, mai ales, pentru a eficientiza la maximum evenimentele organizate din bani publici. Domnule manager, nu dumneavoastră îmi acceptaţi intrarea în sala de concert, în calitate de jurnalist. Serviciile de publicitate de care aţi beneficiat în toţi aceşti ani de pe urma muncii mele nu o veţi putea plăti nici cu 1000 de bilete! Nu dumneavoastră îmi oferiţi un concert, ci comunitatea care vă plăteşte şi pe care eu o slujesc! Ştiţi cât costă centimetrul pătrat de reclamă într-un ziar? Aţi fi uimit să aflaţi cât ne datoraţi!

S-a spus că instituţia străbate timpuri revoluţionare, că încasările au ajuns la un nivel record! Dar cu ce preţ? Ştim cu toţii ce se vinde bine în ziua de azi. Câţi artişti din prima linie au fost pe scena de la Botoşani în ultimii 5 ani? Îi numărăm pe degete! Valoarea nu e ieftină, domnule manager, de asta mediocritatea îmbogăţeşte şi iese în faţă rânjind la cei care mai cred că merită respect!

Astfel stând lucrurile, nu voi mai scrie despre această instituţie până când ea nu va redeveni demnă de numele ce îl poartă, demnă de oamenii valoroşi care mai rezistă acolo. 

Las un ultim semn aici, ca dovadă a trecerii mele prin sala de concerte (o selecţie din articolele scrise în ultimii şase ani, doar dintre cele scrise DUPĂ concerte, nu ÎNAINTEA lor). Pentru relevanţă, am postat şi numărul de vizualizări înregistrat până astăzi (ceea ce vorbeşte de la sine asupra impactului pe care l-a avut cuvântul scris, ştiind bine, în breaslă, cât de greu se "vinde" la public un articol din zona culturală). Am scris ani la rând despre condiţiile grele în care cântă instrumentiştii, am semnalat, de asemenea, aspecte care au dus la (de)căderea instituţiei. Nu am scos, de asemenea, zecile de materiale despre artişti care au lucrat sau au colaborat cu Filarmonica Botoşani.

Sabin Pautza la Botosani, carisma si profesionalism (octombrie 2009, 2500 vizualizări)

Fascinatia muzicii in sala (prea)plina a Filarmonicii botosanene!  (oct 2009, 2700 vizualizări)

Frumusetea muzicii si semi-obscurul unei sali  (oct 2009, 2800 vizualizări)

Concertul de Anul Nou al Filarmonicii Botosani: Lumina din sufletul artistului...  (ian 2010, 2800 vizualizări)

Apelul unui dirijor la Botosani: AJUTATI FILARMONICA! (martie 2010, 3500 vizualizări)

Bucuria muzicii pe scena Filarmonicii Botosani! - FOTO  (aprilie, 2010, 1900  vizualizări)

INTERVIU - Giuseppe Carannante: "Respectandu-ne unul pe celalalt facem impreuna o muzica frumoasa" (dec 2010, 1500 vizualizări)

Concertul de Anul Nou: Domnilor, respectati-va artistii! (ian 2011, 1750 vizualizări)

Magia celor trei tenori si ropote de aplauze la concertul Filarmonicii Botosani! - FOTO, VIDEO (martie 2011, 2500 vizualizări)

Muzica de calitate, traditii coreene si aplauze la concertul Filarmonicii Botosani! - FOTO (sept 2011 1600 vizualizări)

Zilele "George Enescu", bucuriile muzicale ale Botoşanilor! (oct 2012, 1000 vizualizări)

Bogdan Ota si Filarmonica Botoşani: Bucuria muzicii, la ea acasă! FOTO (iunie 2012, 1700 vizualizări)

Concertul cu banderole albe: Vezi cum au protestat artistii Filarmonicii Botosani! FOTO  (dec 2012, 1500 vizualizări)

Concertul de Anul Nou: O oază de civilizație la Botoșani! FOTO (ian 2013, 1800 vizualizări)

Concertul de Crăciun al Filarmonicii Botoșani, o seară de nai și trompetă și un "director de suflet"! FOTO, VIDEO  (dec 2013, 1300 vizualizări)

Concertul de Anul Nou al Filarmonicii Botosani: Aplauze, discurs-surpriza si un nou inceput! FOTO,VIDEO  (ian 2014, 1500 vizualizări)

Minseok Kang revine la Botoşani: "Mă simt ca acasă aici, îmi aminteşte de oraşul meu din copilărie" VIDEO  (ian 2014,  900 vizualizări)

FILARMONICA melomanului: Publicul vă respectă muzica, publicul are nevoie de respect reciproc!  febr 2014  600

Violoncelistul Marin Cazacu: Jos pălăria pentru Botoşani!  (ian 2014, 600 vizualizări)

VIDEO Record al Filarmonicii Botoşani: 34 de artişti pe scenă, 36 de spectatori în sală!  (mai 2014,  600 vizualizări)

Concert de Anul Nou cu Mediana Vlad, Vlădău şi Vlad Miriţă, la Botoşani! GALERIE FOTO, VIDEO  (ian 2015, 1800 vizualizări)

Când muzica devine spectacol sau ce se pierde atunci când nimic nu se câştigă! VIDEO  (ian 2015,  1600 vizualizări)

AZI, LA BOTOŞANI, ÎL CINSTIM PE ENESCU!  (mai 2015, 950 vizualizări)