Treceți la conținutul principal

Politicienii de ieri, filistinii de azi: Când a fost prigonit Eminescu la Botoşani?

"Viitorul şi trecutul/ Sunt a filei două feţe,/ Vede-n capăt începutul/ Cine ştie să le-nveţe", spunea Mihai Eminescu, un spirit vizionar devenit prizonier veacului în care s-a născut, dar şi celor ce încă au să vină. Am pomenit deseori despre folosirea abuzivă a numelui Eminescu drept sigiliu patriotard, ignorând tocmai străduinţa poetului de a se dezice şi de a înfiera astfel de manifestări găunoase. 

Însă, dincolo de prezentul discutabil, Botoşanii şi Eminescu au un trecut comun care face cinste comunităţii locale. Din păcate, acest trecut este pe nedrept blamat, greşit prezentat, prea puţin aspectat favorabil. Este vorba despre perioada de un an (aprilie 1887-aprilie 1888), în care Mihai Eminescu s-a aflat la Botoşani, în îngrijirea surorii sale, Harieta. 
O "ruşine" aruncată pe nedrept pe obrazul urbei Botoşani, după cum se va vedea în acest material. 

Eminescu şi Botoşanii, astăzi! 

Nu putem ignora indiferenţa şi lipsa de respect pe care astăzi o are comunitatea faţă de memoria celui mai mare poet român, născut în Botoşani. Începând cu lipsa indicatoarelor turistice în oraş şi judeţ (absolut necesare în intersecţii, către: Biserica Uspenia şi vecinătate, unde s-a născut Eminescu, casa de pe strada Puşkin, unde a locuit alături de Harieta, Parcul Mihai Eminescu, unde s-a plimbat de nenumărate ori, inclusiv cele care să conducă – din fiecare intrare în oraş – către casa memorială şi lacul de la Ipoteşti), continuând cu dezinteresul în ceea ce priveşte Centrul Naţional de Studii "Mihai Eminescu" de la Ipoteşti, unde activitatea de cercetare, de studiu şi decenţa culturală nu mai reprezintă de mulţi ani o prioritate, instituţia devenind una locală, deseori de interes sătesc. Mai mult, spatiul memorial este de un timp preferatul politicienilor, în special al celor care au avut nefaste contribuţii la grăbirea sfârşitului poetului Mihai Eminescu. 

1887: Venirea lui Eminescu la Botoşani 

Mihai Eminescu ajunge la Botoşani în aprilie 1887, după o perioadă de tratament la "bolniţa" din Neamţ. Vine la sora lui, Harieta, dar şi pentru a se întâlni cu cealaltă sora, Aglae. 

Gheorghe Bojeicu, un fost coleg al lui Mihai Eminescu, lasă o mărturie clară privind venirea poetului la Botoşani, dar şi despre starea de spirit a lui Eminescu din acea vreme: "Se plângea că a fost internat ca nebun, protestând că n-a fost nebun. Am avut impresia că era perfect sănătos". Astfel că doctorul sanatoriului din Neamţ îi dă voie să plece. Iată ce spune Gheorghe Bojeicu despre Mihai Eminescu: "În April, în septămâna luminată, Joi, am tocmit o trăsură şi am plecat cu dânsul şi am venit până la Paşcani cu gând de a veni cu dânsul în Iaşi. (…) La Paşcani s-a întâlnit cu Ion Creangă şi Miron Pompiliu, cari veniau de la un Congres didactic de la Brăila. Toţi trei stăruiam de dânsul să vină la Iaşi şi să nu se ducă la Botoşani, unde are să dea peste Scipione Bădescu, cu care are să se apuce iar de chefuri. Eminescu mi-a spus că se duce la Botoşani ca să vadă pe sora sa Doamna Aglae Drogli şi că pe urmă se întoarce imediat la Iaşi. Ne-am despărţit cu această promisiune din partea lui, însă de atunci eu nu l-am mai văzut". 

Că Eminescu era într-o stare bună reiese din aceleaşi amintiri rămase de la Bojeicu şi consemnate în anul 1919: "Tot timpul cât am stat cu dânsul la Neamţ, vre-o zece zile, ne duceam aproape în fiecare zi în pădurea din apropiere, tolonindu-ne pe iarbă şi Eminescu cânta cântece eroice şi de jele, cu voace foarte frumoasă, aşa că găsiam o adevărată distracţie în societatea lui. Tot de-acolo, mai înainte, a dat poezia "Vezi rândunelele se duc" intendentului Onicescu, după cum mi-a spus acesta, ca să o trimeată la Convorbiri literare".  

La 9 aprilie 1887, Eminescu ajunge la Botoşani, rămânând sub îngrijirea surorii sale Harieta şi a doctorului Iszac. Locuieşte într-o casă închiriată de la cumnatul lui Samson Bodnărescu, într-o odăiţă din strada Sf. Niculae (astăzi Puşkin). Harieta era ea însăşi suferindă, paralitică, starea ei în prima jumătate de an 1887 fiind descrisă într-o scrisoare: "Ieu sunt paralizată de amândouă picioarele de la etatea de 5 ani şi pot merge destul de rău numai prin ajutorul unor maşini cari sunt în greutate de 5 ocă de fier". 

Deşi ajuns la Botoşani într-o stare relativ bună, Eminescu va cădea în curând din nou în suferinţă. Boala recidivează, posibil şi în urma întâlnirilor dese cu Scipione Bădescu, care îl îndemna să mai şi bea. Cert este că, la începutul lui iunie 1887, trupul poetului este "într-o slăbiciune de nu se poate ridica singur". Aşa îl surprinde tragedia care s-a abătut asupra Botoşanilor în 3 iunie 1887. 

Focul cel Mare din Botoşani! 

În acea zi de 3 iunie 1887, Botoşanii au fost cuprinşi de unul dintre cele mai mari incendii care s-au petrecut vreodată în Moldova. Focul a ars aproape trei zile, fără întrerupere. Numai intervenţia exemplară a pompierilor au făcut ca focul să se oprească în pereţii camerei în care se afla Eminescu. 

Iată o imagine tulburătoare a lui Eminescu din acele zile, după cum reiese din scrisoarea surorii sale, Harieta: "... focul grozav ce-a fost în oraş şi de care groază nu am fost scutită nici eu. Cea mai mare nenorocire; totul scosesem din casă, numai patul nenorocitului meu frate rămăsese, la care pierdusem tot curajul; ce puteam face cu el, care este într-o slăbiciune de nu se poate ridica singur? Repegiunea pompierilor şi a vecinilor m-a scăpat de cel mai mare pericol, care s-ar fi desfăşurat tot mai mult asupra lui bietul Mihai, pe care l-ar fi calicit fizic din nou, scoţându-l afară. Era un vânt rece ca toamna, cura lui nu-i permitea cea mai mică răceală". 

Grozăvenia în Botoşani a fost mare: 1.500 de familii afectate, peste 6.000 de suflete au ramas pe strazi. 456 de case numerotate au fost cuprinse de flăcări şi 608 "atenansuri". Un Botoşani mistuit, grav încercat. La nivel national se organizează ample colecte de ajutorare, comitete de sprijin. 

Regele Carol I, profund indurerat de tragedia de la Botoşani, telegrafiază administraţiei locale pe data de 4 iunie (focul a fost stins abia în 5 iunie, cu "ajutorul" unei ploi care a durat câteva ore): "Mângâiaţi şi îmbărbătaţi pe cei arşi de foc, asigurându-i că subscripţii publice, în fruntea cărora ne vom afla Regina şi Eu, vor fi organizate grabnic în toată ţara şi că Românii vor şti să-şi facă datoria către compatrioţii lor. A da pentru Botoşani, a ridica pe cei loviţi de soarta cumplită, este a ne cinsti pe noi înşine, este a ne ridica sentimentele la înălţimea grelei încercări căzute pe unul dintre cele mai de căpetenie oraşe ale scumpei noastre Românii". Ca să înţelegem contextul în care Botoşanii l-au găzduit pe Mihai Eminescu, trebuie să înţelegem la adevărata dimensiune tragedia pe care urbea o străbătea în acea perioadă. 

"Focul cel mare" din 3 iunie 1887 a pus la pământ economia Botoşanilor, pentru că a mistuit, la propriu, afacerile şi breslele existente până atunci. "A fost practic începutul sfârşitului pentru târgul nostru care până atunci era un centru economic şi comercial recunoscut în zonă. Dar după nenorocirea din 1887 lucrurile au început să se schimbe şi nu în bine", scria în 2001 jurnalistul Florentin Florescu, în Ziarul de Iaşi. 

Ajutor pentru Eminescu. Celebra şedinţă din 14 iunie 1887: "...un om este mai scump decât bugetele"! 

În aşa vreme nenorocită, nu e greu de înţeles că Harieta se afla în mare cumpănă. Sărăcia din târg se accentua de la o zi la alta, atmosfera era una greu de descris. La doar câteva zile de la tragedie, un grup de 50-60 de personalităţi ale Botoşanilor înaintează o petiţie către administraţia locală, pentru acordarea unui ajutor financiar poetului Mihai Eminescu. 

Şedinţa Consiliului permanent al judeţului are loc pe 14 iunie 1887. Primele reacţii sunt nefavorabile poetului, prin vocea consilierului Leca, acesta precizând că târgul Botoşanilor este într-o grea situaţie şi că banii trebuie direcţionaţi către sprijinirea celor afectaţi de incendiu, propunând ca Eminescu să fie ajutat din "mijloacele statului, căci altfel am crea un precedent". "Când vedeţi că cade casa pe noi, când nu avem localuri de cazarme, subprefecturi, şcoli etc., mai întâi să ne ocupăm de ele. În principiu sunt de a da ajutor d-lui Eminescu, însă să nu se precipiteze, propun a se lăsa pentru şedinţele de la toamnă", spune consilierul Leca în şedinţa din 14 iunie 1887, conform ing. Nicolae Iosub (capitolul "Un an de suferinţă la Botoşani" din cartea "Mihai Eminescu la Botoşani"). 

Consilierul Leca se pare că a fost, însă, singurul care a emis o astfel de părere, restul consilierilor (14) încuviinţând ajutorul pentru poet. Ing. Nicolae Iosub redă succint propunerile consilierilor, care vorbesc de la sine despre aprecierea şi conştientizarea asupra valorii pe care Mihai Eminescu o reprezenta în acea perioadă, la nivelul comunităţii locale: Consilierul Mania susţine acordarea ajutorului pentru Eminescu, ajutor care "trebuie să se dea cât se poate mai degrabă… căci la apelul făcut cătră toată lumea cred că şi noi vom răspunde da, pentru un astfeli de mic ajutor, deşi bugetul nostru are multe sumi fictive". Consilierul Şmelţ susţine şi el ajutorul: "sunt de opiniune din contra cu dl. Leca, însuşi dl. Leca a zis că Eminescu a fost un eminent bărbat şi că nu avem mijloace, apoi eu cred că noi să-i dăm măcar zilnicile mijloace de trai până îi va da ţara, să-i dăm noi, să-i înlesnim viaţa până i-o va înlesni ţara". Consilierul şi profesorul Savinescu: "…noi vom da; dacă vom fi în stare a da… iară pentru poetul Eminescu propun a se da precumpănit, nu o dată cât trebuie, ce după mijloacele bugetului". Cel mai favorabil discurs, spune ing. Nicolae Iosub, pentru ajutorarea lui Eminescu, îl susţine consilierul Rusu: "Noi sântem datori ca conjudeţeni a-l ajuta, fiind fiul judeţului, căci dacă vom merge pe urmele ştiinţei, apoi omenirea întreagă trebuie să-l ajute… căci un om este mai scump decât bugetele, omul trebuie preferat cazarmelor şi caselor, propun dară a se fixa suma după puterea judeţului şi să nu ne târguim asupra ei". 

Aflăm de la Stela Giosan care este deznpdământul acestei şedinţe, din lucrarea "O pagină din istoria Botoşanilor- incendiul din anul 1887, văzut de contemporani": "…în Botoşaniul lovit din greu de marele incendiu, s-a votat după multe discuţii un ajutor material de 1200 lei pentru poetul Mihai Eminescu, fiul acestor meleaguri, aflat acum în suferinţă, şi asta dat fiind faptul că erau necesare fonduri băneşti importante pentru refacerea clădirilor din centru oraşului, afectate în mod serios de incendiul amintit". 

Ajutorul aprobat la Botoşani este "şters" de ministrul liberal! 

Din păcate, ajutorul de 100 de lei lunar (1200 pe an) nu ajunge la Eminescu, pentru că propunerea comunităţii botoşănene nu are sprijinul ministrului de interne liberal din acea vreme, gen. Radu Mihai. Aflăm acest lucru abia în luna martie a anului 1888, când Eminescu se afla încă la Botoşani, şi Iacob Negruzzi lua cuvântul în şedinţa Camerei: "Comuna oraşului său natal Botoşani, dupe îndemnul concetăţenilor compătimitori, înscrisese în bugetul ei o modestă sumă de 100 lei pe lună, cu care să se poată veni în ajutorul acelui fiu talentat dar nenorocit al ei, însă fostul ministru D. Radu Mihai, neşciind sau poate nevoind să priceapă ce însemnătate are un mare talent poetic pentru un popor, a şters din bugetul comunei Botoşani acea modestă sumă ce o hotărâse comuna ca ajutor pentru Eminescu". 

Numele lui Eminescu se loveşte şi de un alt îndărătnic ministru liberal, cel de finanţe, Constantin Nacu, cel care refuză ajutorul solicitat prin medicul Iszac, motivând prin lipsa fondurilor. Mai degrabă, liberalii nu iartă numele Eminescu, nici desele acuzaţii pe care fostul gazetar de la Timpul le îndreptase ani la rând împotriva lor. 

O acuzaţie nedreaptă! 

Aşa stand lucrurile, anatema aruncată asupra botoşănenilor, care nu l-ar fi ajutat pe Mihai Eminescu, refuzându-i ajutorul, este cât se poate de falsă, dar şi întreţinută vreme de aproape un secol de scrieri ale unor importanţi critici, de la Perpessicius ("…noi am fi dorit, să mai găsim în frumoasele pagini ale albumului, transcrise memorabilele şedinţe ale consiliului municipal al Botoşanilor, din 1887, când cererea de ajutor iscălită de 60 de cetăţeni ai urbei poetului se izbea de replici ca acelea: poetul e prea mare pentru judeţ (deci să-l ajute ţara) sau: judeţul are nevoie de cazărmi şi ar fi incorect să se dea ajutoare care ar deschide şi alte apetituri" - 8 iulie 1929, "Botoşanii şi Eminescu", publicat în "Cuvântul") la George Călinescu. 

Cuvinte, desigur, nedrepte, pentru că se opresc doar la poziţia unui consilier, Leca, ignorând intervenţiile celorlalţi 14, dar şi situaţia gravă în care se aflau Botoşanii, precum şi faptul - extrem de important - că ajutorul a fost aprobat în şedinţa din 14 iunie, însă nu şi de ministrul liberal Radu Mihai. 

Dispute politice. Liberalii nu iartă! 

Alte încercări ale Harietei, dar şi ale doctorului Francisc Iszac din Botoşani, medicul curant al lui Eminescu, medic primar al spitalului şi ulterior al oraşului, insistă pentru acordarea unei pensii lui Mihai Eminescu. Din nefericire, numele lui Eminescu se loveşte constant de potrivnicia guvernului liberal care, cum spuneam, nu uită criticile "îndreptate împotriva administraţiei corupte şi demascarea ideologiei filistine a cluburilor burgheze". Cum am arătat mai sus, în şedinţa Camerei din 2 martie 1888, Iacob Negruzzi acuză deschis regimul liberal, propunând un proiect de lege în acest sens şi solicitând urgentarea trecerii prin secţiuni: "Domnilor, sunt însărcinat din partea unui foarte mare număr de cetăţeni din deosebite părţi ale ţărei se depun o petiţiune pe biroul acestei Onor. Camere, prin care se roagă ca să se acorde un ajutor viager nenorocitului poet naţional. Domnilor, precum vă este cunoscut tuturor, Eminescu, unul din talentele noastre poetice cele mai mari, se găseşte astăzi lovit de o boală grea şi cumplită, şi în acelaşi timp în cea mai mare sărăcie. Din această cauză, comuna oraşului său natal Botoşani, dupe îndemnul concetăţenilor compătimitori, înscrisese în bugetul ei o modestă sumă de 100 lei pe lună, cu care să se poată veni în ajutorul acelui fiu talentat dar nenorocit al ei, însă fostul ministru D. Radu Mihai, neşciind sau poate nevoind să priceapă ce însemnătate are un mare talent poetic pentru un popor, a şters din bugetul comunei Botoşani acea modestă sumă ce o hotărâse comuna ca ajutor pentru Eminescu. 
Domnilor, odinioară, în vremile trecute, clasele aristocratice veneau ele singure în ajutorul bărbaţilor de talent săraci sau nenorociţi; astăzi însă în societatea democratică trebuie ca noi Camera, să ne grăbim a sprijini pe bărbaţii de merit al naţiunii. 
De aceea, vă rog, Domnilor deputaţi, să vă uniţi cu mine şi să cerem ca de urgenţă să se dea o soluţiune favorabilă acestei petiţiuni, şi sunt gata a depune chiar un proiect de lege în privinţa aceasta. Fac apel la toţi domnii pentru că în această cestiune nu poate să fie vorba nici de majoritate, nici de minoritate. (…) cu toţii să ne unim şi să venim cât mai curând în ajutorul lui Eminescu, care nu este nici al majorităţei, nici al minorităţei, ci este al tuturor românilor". 

Liberalul de frunte Ion C. Brătianu, preşedintele Consiliului de miniştri şi ministru de război, ia cuvântul, însă nu în sprijinul lui Eminescu, ci "duşmănos apelului lui Iacob Negruzzi", căruia îi reproşează "ocasiunea de a lovi în adversarii săi politici" şi ia apărarea administraţieii botoşănene, "dar despre Eminescu şi despre nobila cauză a sprijinirii lui nici un cuvânt".  

Cel care vorbeşte răspicat este, însă, Mihail Kogălniceanu: "Voi vorbi deci ca om care pururea mi-am iubit ţara mea şi naţiunea mea. Prin urmare, găsindu-mă acum în mijlocul representaţiunei naţionale, nu cred că va fi unul aci în Cameră care să rămână surd şi nepăsător la suferinţele acestui mare poet al ţărei. De aceea fac apel la D-voastră să votăm cu toţi acest ajutor. Mijloacele ce se acordă pentru susţinerea unui talent care, dacă va fi căutat, se va putea vindeca, nu va fi o pagubă pentru România". 

Ajutorul "urgent" vine prea târziu: propus în 2 martie 1888, semnat în 12 februarie 1889! 

Se votează urgent, proiectul de lege trece prin secţii, dar abia peste o lună, la 2 aprilie 1888, este readus în dezbatere, tot de către Iacob Negruzzi. Se votează cu 57 voturi pentru şi 5 impotrivă. După încă 6 luni (între timp liberalii pierd puterea), în şedinţa Senatului din 23 noiembrie 1888, legea privind ajutorul acordat lui Eminescu s-a votat de Adunarea deputaţilor. De aici au mai trecut încă două luni şi jumătate. 

La 12 februarie 1889, Carol I îşi pune iscălitura pe decret. Eminescu se afla internat de aproape 10 zile în spital în Bucureşti, mai întâi la Mărcuţa, apoi la Caritas, de unde nu avea să mai iasă viu. Ajutorul acordat prin decret regal nu îi mai era de niciun folos!   

(Foto: Mihai Eminescu, ultima fotografie: noiembrie 1887, Botosani)

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

THE SLIDER. Despre suferința care încătușează

Un film care dă fiori și care, dincolo de încărcătura psihologică și profund umană, cuprinde toate elementele specifice unui thriller, chiar dacă momentele de suspans nu sunt atât de abrupte, conferind, însă, surpriză și incertitudine asupra desfășurării acțiunii, pentru ca la final întâmplările să se așeze într-un registru cu totul nou, spectatorul fiind invitat să deruleze și să se repoziționeze în raport cu toate personajele.

The Slider este filmul care curge independent de intuiția privitorului. Cu toate acestea, privitorul devine complice, empatizează cu personajele, anticipează și caută soluții. Aceasta este, de fapt, miza regizorului. Carlo Fusco deține o bună cunoaștere a psihologiei spectatorului, spectator care pe parcursul desfășurării peliculei se transformă în martorul nevăzut, în personajul tăcut care privește din spatele camerei de filmat.

The Slider, tradus în românește Pe muchie de cuțit, are în prim-plan personajul care parcurge în fiecare zi drumul dintre casă și sp…

Un om, o poveste: DINU LIPATTI şi nemeritata uitare!

George Enescu i-a fost naș de botez, Yehudi Menuhin a spus despre el că este cel mai mare pianist, după Chopin. A murit la 33 de ani, răpus de leucemie. A iubit nebunește, a trăit ca un prinț și a cântat ca un arhanghel!

Personalitatea lui Dinu Lipatti a fost, de departe, una dintre cele mai strălucitoare ale primei jumătăți de secol într-o Europă frământată de criza economică, războaie mondiale și lupte comunistoido-securistice. Nu este de mirare ivirea lui Lipatti, dacă ne gândim la elita autohtonă a anilor 30-50, cu Mircea Eliade, Nae Ionescu în frunte, cu un Enescu divin și un Iorga uriaș. 

Nașul Enescu


Dinu Lipatti s-a născut la București, pe 19 martie 1917. George Enescu a acceptat cu bucurie să boteze copilul prietenilor săi artiști (tatăl lui Dinu Lipatti cânta la vioară, mama la pian). "Astăzi, 12 iunie 1921, Dinu Th. Lipatti a primit odată cu botezul religios şi botezul artei de la naşul său, marele maestru George Enescu", scria tatal lui Dinu pe verso-ul fotografiei …

Vorbe şi fapte: Pentru ce ne trăim!

Adevărata moştenire pe care o lăsăm lumii în care trăim nu se măsoară în cantitatea averii materiale, ci în ceea ce am sădit în vieţile oamenilor cu care am interferat.

La fel de importantă este şi încărcătura negativă pe care o transmitem celorlalţi. Şi nu întotdeauna partea negativă se manifestă prin violenţă, abuzuri, ură, orgoliu sau încrâncenare, ci şi prin ataşament exagerat faţă de o altă fiinţă, dependenţa pe care o dezvoltăm în sufletul altora faţă de propria noastră persoană.
Orice patimă - dor, iubire, credinţă oarbă - te îndepărtează de la adevărata menire chiar înainte să ajungi să îţi defineşti rostul trecerii prin viaţă. Puţini dintre noi sunt făcuţi să poată duce cinci talanţi, cei mai mulţi primim unul şi, de un timp, aproape toţi ne grăbim să îl îngropăm.

Evoluţia este o atitudine individuală, intimă şi bine definită atunci când menirea are întâietate în faţa supravieţuirii. Sistemul actual dezvoltă în individ noţiunea de ego, fără însă a determina conştientizarea …

PARINTE, EU PANA LA PASTI VOI FI UN INGER

24 aprilie va ramane pururi Joia Patimilor. Indiferent de zi, de an, de secol, de pamantesc, lumesc, ingeresc sau stelar. In 2008, in Joia Saptamanii Patimilor, se stingea din viata Cezar Ivanescu. Ultima victima a comunistilor sau prima a stapanilor de tip nou?

Fara a-si justifica in vreun fel atacul mortal asupra scriitorului, statul roman va ramane cu o pata neagra, vesnica, pe obrazul si asa patat al unei literaturi comunistoide si schizoide, al unei autoritati literare nespalate si nebotezate in spiritul divin.

Pe 24 aprilie 2008 se implinea o viziune luminoasa a Poetului: PARINTE, EU PANA LA PASTI VOI FI UN INGER, marturisea Cezar Ivanescu intr-o scrisoare, inainte de prabusire si renuntare trupeasca. Si a devenit Inger al propriului poem.

Nimic nu e intamplator, haosul nu este decat expresia propriei noastre neputinte in a intelege rostul divin al misterelor. Poate ca destinul lui Cezar Ivanescu s-a infaptuit intocmai. Exista vinovati, exista vinovatii cumplite. Exista oameni ca…

Patriotismul real este aproape sinonim cu acceptarea martirajului

Cred că pentru români patriotismul, patriotismul real este aproape sinonim cu acceptarea martirajului. Pentru că nu există mare patriot român sau bun patriot român care să nu fi sfîrşit rău în ţara asta. În ţara asta trăiesc bine vînzătorii de ţară, cei care nu dau doi bani pe ţara asta, cei care-o terfelesc, care-şi bat joc de ea şi fac afaceri pe seama ei şi nu le pasă de nimic.
Cei care iubesc cu adevărat această ţară sînt în marginea martirajului sau aproape martirizaţi. Deci n-o iubeşti pentru că ţi-ar întoarce această iubire sau ţi-ar arăta recunoştinţă sau te-ai complini prin valorile ei, ci pe undeva împotriva, dacă vrei, realităţilor.
Aşa trebuie iubită o ţară şi aşa o iubesc şi eu, adică sînt convins că ţara românescă este o ţară foarte frumoasă în Europa, întîi prin condiţiile ei fizice, geografice, o ţară de oameni foarte talentaţi, dar din nefericire lipsiţi completamente de caracter, de ţinută morală...
Cu toate acestea o iubesc, cum o voi iubi întotdeauna, indiferent…

Şi cine este aproapele meu?

Textul de mai jos nu este o cronică literară. I-aș spune cronică de cititor, tocmai pentru că încărcătura afectivă este mult mai importantă pentru mine în aceste momente. Am cerut permisiunea de a posta rândurile primite, doamna a acceptat, cu condiția asumării autoarei cronicii doar prin inițialele numelui. Mulțumesc, mă onorează și mă bucură astfel de reacții. (F. Toniță)

"Şi cine este aproapele meu?"
Titlul-întrebare stârneşte curiozitate şi instantaneu întrebarea "Dar aproapele meu cine este?". Înainte de a afla răspunsurile analizăm coperta, "cartea de vizită" ilustrată, care prin intermediul unui cod vizual sugerează ipoteze de conţinut: ar putea fi povestea unei feţe mănăstireşti trecută în lumea îngerilor (crucea), de unde călăuzeşte şi veghează (lumina galben-portocalie) mereu (fundalul verde) fiinţe dragi: părinţi, copii (cele două spice de grâu).

Romanul poate fi considerat un "medalion" istoric, ce redă cu claritate şi acurateţe stili…

Poetului Ion Nicolescu. La plecare

e ger în triste calendare
sfinţii se dau orbilor cu împrumut

în zadar am pîndit labirintul
Poetul îşi poartă paşii îndărăt
zar caldarîmului de pofte

într-o lume de tălpi îţi culci suferinţa
(pe un leu de-mprumut se vinde poetul)
nici vorba
vine iertarea de seară
ca o pasăre pe uscat

mai puţini tot mai puţini poeţi
libertatea poartă la gît
medalii de gheaţă



ROMÂNIA DE COLECŢIE - Poetul-cerşetor

Nu ştiam nimic despre poetul Ion Nicolescu până ieri. Pentru ca astăzi să îmi dau seama că pe Ion Nicolescu îl ştiu toţi românii. Ion Nicolescu e un "cerşetor", cules de pe stradă zilele trecute şi depus la Reanimare, cu diagnostic deloc încurajator. Starea lui este gravă.
Oamenii buni şi-au trimis veste despre starea poetului Ion Nicolescu. Scriu despre acest om pentru că aseară mi-a stors sufletul de fiori. Citeam despre el pe blogul lui liviuioanstoiciu.ro, scriitor care făcea publică o scrisoare despre vii... Redau câteva rânduri: "Niciodată nu am avut atâta tristeţe în cuvinte. Poetul Ion Nicolescu e internat la Spitalul Judeţean Buzău. A fost luat de pe stradă, găsit leşinat. L-au recunoscut nişte asistente ieşite din tura lor de serviciu, care au participat la unele manifestări cultuale. Au sunat la 112 şi l-au adăpostit la spital. Ion Nicolescu a ajuns un cerşetor. Acum o jumătate de oră, după ce m-a sunat dl. Cojocaru, m-am dus acasă şi am golit garderoba mea …

ION NICOLESCU - Un poet in viata (noastra)

Cântul LXXX


eu ştiu ce-i o odă şi când a-nceput
dar odele vin de la sine
aşa cum eu însumi şi de bună voie
m-am ridicat din mulţime
poeţii-s omagiul acestei planete
pe care se-ntâmplă şi crime
pe care se-ntâmplă şi altceva
decât generoase fapte de rime
popoarele lumii fac mari sacrificii
şi-şi pot permite să aibă poeţi
să nu pierdem timpul cu false discuţii
toţi oamenii sunt nişte poeţi



Cântul XXV


ţara noastră-i ţara noastră
dulce pajişte albastră
aripă sculptată-n dor
de lumina ochilor
dacă-i dor nu-l stingi cu apă
dacă-i timp nu-l poţi întrece
dacă-i gând nu-l poţi străbate
noi suntem români
noi suntem români ca brazii
noi suntem români ca grâul
noi suntem români ca focul
noi suntem români
ţara noastră e a noastră
vârf de jale şi de dor
dulce arşiţă albastră
ca lumina ochilor


Cântul LXXXVI

cum poţi să treci
tu pe Calea Victoriei
cum poţi să bei cafea liniştit
când alt om ca tine
pe-aceeaşi planetă
poate-i bolnav
poate-i nefericit
un om ţine-o flo…

ROMÂNIA DE COLECŢIE - Asta-i tara ta

O imagine care m-a făcut realmente să plâng azi. Un sat izolat de nămeţi, unde nu poate pătrunde Ambulanţa. Bunica din fotografie are 77 de ani, este bolnavă şi are nevoie de dializa, de care depinde viaţa ei. Ambulanta ajunge doar până la aproape 4 km de sat. De acolo, mai departe pornesc militarii, cu un autocamion cu tractiune 6x6, de la Garnizoana Botoşani, şi un echipaj de pompieri.

Bunica ajunge cu bine la Ambulanţa, medicii o duc apoi în siguranţă la spital. O ştire de presă, de sezon.
Doar că, privind fotografia, au început să mă şiroiască lacrimi. Pe bune! Priviţi îndelung, cu suflet şi cu ochi buni. E atât de frumoasă iarna asta câteodată!
Asta e România de colecţie: un pompier şi un militar, purtând de mînă o bunică!