duminică, 24 ianuarie 2016

Nu despre înălţime scriu...

Sunt un om bun doar dacă binele îmi aparţine mie şi ţi-l ofer în dar, nu dacă îmi cerşeşti binele. Sunt un om bun doar dacă acţiunea în sine este un rezultat al propriilor reflecţii despre bine, nu o consecinţă a gesturilor pe care nu le înţeleg deplin. Nu mă consider un om bun dacă fapta mea decurge firesc din fapta aproapelui meu, el fiind cel care îşi asumă curajul, responsabilitatea, măreţia de a fi bun. Nu sunt om bun dacă fac binele din milă, din constrângere, premeditat sau cu scop.
Care este limita între ceea ce ni se cuvine şi ceea ce merităm? Unde este cauza şi când apare efectul? Un om vrea ceea ce i se cuvine, dar societatea, lumea care îl are, deseori îi oferă doar ceea ce merită. El nu vrea asta, pentru că se hrăneşte din agresivitatea lui "mi se cuvine", nu din blândeţea lui "merit atât".
De asta meritul este efect, bucurie, împlinire. Orgoliul nu te lasă să meriţi, mândria te împiedică să aştepţi pentru că da, ţi se cuvine, vrei ceea ce tu consideri că meriţi, nu îl mai laşi pe Dumnezeu să te uimească, să te înfrumuseţeze.

Dar mai rămâi bun când binele e anulat de aproapele tău? Mai rămâi bun când binele se chirceşte de ruşine în viaţa aproapelui tău? Mai rămâi bun când binele tău face rău celui căruia credeai că îi vrei binele?


Uneori te zbuciumi în propriul rost precum păsările în înalt, care ştiu că popasul de aripă e imposibil atunci când dedesubt se adânceşte oceanul. Şi îţi treci viaţa zburătăcind, aşteptând un uscat dătător de talpă, să te afunzi în rădăcini de tot soiul şi mirosul.
În unele dimineţi zăreşti o palmă de pământ, îţi duci gândul spre acolo, dar seara te găseşte tot în fâlfâit de aripi, deasupra propriului ocean zgomotos de gânduri.
Şi te întrebi dacă acesta ţi-e rostul... Te întrebi dacă înaltul nu te amăgeşte şi ştii doar că ţi-e dor, dor, dor de pământ. Un pământ şi nimic mai mult.

Nu despre înălţime scriu, ci despre zădărnicia zborului când dorul de pământ te usucă.


luni, 18 ianuarie 2016

trecere

nici un poem nu sfârşeşte brusc 
în abatorul dimineţilor închipuite
deschizi ochii 
ca şi cum ai duce pe tâmple
o dragoste frântă
material didactic pentru un tablou inexistent
nimeni nu mai ştie ora exactă a poeziei
doar uneori o locomotivă trece tăcut ca o
laudă deşartă
înmiresmat în rugăciune genunchiul adulmecă praful din trepte
pe aici, vă rog! doar aveţi grijă la streşini
chiar ieri s-au căţărat în privire ierburi păgâne
în drumul spre han o fecioară îşi despleteşte mugurii
(ca să pleci din lume trebuie să uiţi de unde vii!)
un cântec pâlpâie încordat dincolo de veşminte

palidă ca o stradelă sub ploaie
tandreţea se înfăşoară în chimono


duminică, 17 ianuarie 2016

despre strigăt ca şi cum

uneori îi simt îndărătnicia    alteori
strigătul de lup hămesit
priviri însticlate îngrămădite în spatele casei
recompun amurgul de ambră    uneori
e mai bine să urli (în şoaptă se ascund toate fricile)
îmi spuneai: din flacără se înfiripă înaltul

dirijezi ploaia spre un alt caldarâm
apoi scrii un tratat despre înapoia trăirii
şi strigi ca şi cum
şi strigi ca şi cum
în ferestre cerul ar prăbuşi candelabre


LIVIU POENARU: "Termenul de inteligenţă dezvăluie o tentativă de a clasifica oamenii. Ca o formă de "rasism ştiinţific"

"Deschid o uşă prin care trece vântul". Uşa deschisă de Liviu Poenaru nu impune limite, nu mărgineşte la "aici" şi "dincolo", nu contrariază, nu vulnerabilizează privitorul. Dimpotrivă. Dezvăluie o sensibilitate poetică, într-o notă confesivă clară, dar în graniţele unei discreţii artistice bine gestionate. Uşa lui Liviu Poenaru este fotografia. Însă dincolo de pasiune, trecând prin fotografie, am descoperit profesionistul.

Născut în Botoşani, pe 29 noiembrie 1969. La 24 de ani pleacă în Elveţia, unde studiază psihologia. În Franţa, la Lyon (pentru că în Geneva nu existau profesori specializaţi), obţine doctoratul în psihanaliză. Teza a fost publicată anul trecut de Editions Universitaires Européennes, cu titlul: L'hallucinatoire de déplaisir et ses fondements. Une approche neuropsychanalytique. Astăzi activează ca psihoterapeut la Geneva, pe un proiect de creaţie a unei reviste specializate în articularea psihanalizei cu ştiinţele exacte şi mai putin exacte. Fotografia, spune Liviu Poenaru, este, şi ea, o obsesie. "Imaginile îmi permit să visez si să creez o lume abstractă şi suprarealistă, ceva aproape de asocierea liberă. Nu am deloc pretenţia de a fi fotograf. E doar ceva instinctiv de care nu mă pot debarasa".

-Am remarcat un cuvânt care apare des în cele exprimate de dvs., libertatea. Prima dată vorbiţi despre "libertatea copilăriei", apoi despre un profesor de liceu care era "o femeie liberă care gândea cu adevărat". Şi regăsesc acest cuvânt atunci când povestiţi despre fotografie: "o lume abstractă şi suprarealistă, ceva aproape de asocierea liberă". Aţi plecat la Geneva la 24 de ani, patru ani după căderea comunismului. A fost o fugă spre libertatea de gândire, de manifestare, de "altceva" decât oferea România acelor ani?  

 -Sigur că a fost o fugă spre libertate. România acelor ani, când tocmai devenisem adult, era asociată în memoria mea cu libertatea inconştientă a adolescenţei, dar şi cu tirania dictaturii, lipsa de libertate de exprimare, umilirea oamenilor, lipsa alimentelor de bază în comerţ etc. România s-a deschis brutal şi oamenii aproape că au fugit în lume după ce au fost "închişi" ani de zile nu doar în perimetrul geografic, ci şi în perimetre culturale, spirituale etc. Era o atracţie spre libertate, dar şi o fugă de trecut. Apoi nu pot să neg atracţia faţă de bogăţia vestului, luminile care ne atrag ca pe nişte fluturi de noapte (şi care ne ard). Am înţeles mai târziu că această bogăţie, ca cea din jurul meu, e o capcană care ne face să ne pierdem umanitatea, face din noi egoişti care vor tot mai mult pe plan material. Atunci am devenit nostalgic până la durere după simplitatea aceea din copilăria şi adolescenţa mea, când nu aveam decât drumurile şi visurile.

-"Nostalgic până la durere"... Ne întoarcem la teza de doctorat cu tema "Halucinatoriul neplăcerii". Ce anume v-a determinat să studiaţi, să aprofundaţi această temă? Aţi explicat, în interviul oferit pentru letemps.ch, acest concept, vorbind despre "l’échec de la satisfaction".

-Halucinatoriul e un concept studiat deja de psihanaliză începand cu Freud, care descoperă această parte halucinatorie ca un potential permanent în fiecare individ şi care se manifestă în special în vise (care pot fi reduse la nişte halucinaţii). Acest potenţial e determinat de amintirile noastre, care ne arată drumul spre plăcere sau spre neplăcere, în functie de capitalul pe care l-am înregistrat. Ne îndrumă şi ne asigură o satisfacţie/insatisfacţie internă permanentă asigurată de activarea amintirilor şi a dorinţelor. M-a interesat subiectul pentru că nu e suficient de bine explicat în psihanaliză şi pentru că am descoperit că neuroştiinţele posedă suficiente descoperiri şi explicaţii pentru a demonstra acest fenomen. Apoi m-a interesat în particular neplăcerea, pentru originalitatea tezei, şi pentru că nimeni nu a investigat această latură a halucinatoriului. Amintirea neplăcerii, mai ales când e legată de un traumatism, se traduce implicit prin eşecul satisfacţiei şi neputinţa în a crea satisfacţia pentru că nu există în prealabil în memorie şi deci nu există acele elemente care ne îndrumă - prin urmare psihicul e pierdut şi se pierde în repetiţia la infinit a insatisfacţiei. "Mă întreb ce va deveni o lume bazată doar pe satisfacţii virtuale..."

-Dacă ar fi să adaptaţi la o societate, cea a zilelor noastre (poate chiar din România), cum aţi descrie manifestările "hallucinatoire de déplaisir"?


-Cum se aplică societăţii actuale? E greu de spus, la nivel societal. Trecutul e determinant, cum spuneam, ceea ce impune un fel de compulsie de repetiţie care e cu atât mai impresionantă şi mai sterilă cu cât trauma a fost mai violentă. Mi-e uneori teamă de raportul cu tehnologiile şi lumea virtuală în care creşte noua generaţie şi care nu memorizează suficient raportul corporal cu semenii, cel care e sursa unei satisfacţii autentice şi profunde. Mă întreb ce va deveni o lume bazată doar pe satisfacţii virtuale...

-Este posibil - ca să rămânem în acest registru neuropsihanalitic - ca noua generaţie despre care vorbiţi să se alimenteze mai târziu de la această sursă virtuală? Amintirile, dorinţele, satisfacţiile adultului de mâine să fie consecinţe ale experienţelor virtuale, ale acestor jocuri sau insatisfacţii, în lipsa, cum spuneaţi, a raportului corporal cu semenii?

-Silicon Valley si Google sunt foarte interesaţi de acest viitor construit în jurul dependenţei de internet...

-Din experienţa dvs., ca terapeut, care sunt cele mai grave manifestări care ar putea apărea drept consecinţă a dependenţei de lumea virtuală?  
-Consecintele apar deja sub forma unor personalităţi care devin din ce în ce mai narcisice - neavând o referinţă exterioară suficient de satisfăcătoare, singura referinţă la dispozitie este sinele. Doar că sinele, fără aportul semenilor, a "celuilalt" într-un sens generic, e un sine incomplet care e supus fără voia lui unei căutări a plăcerii care nu poate fi găsită, sau nu suficient; această configuratie duce la autodistrugere sau la tentative de calmare cu ajutorul drogurilor, a alcoolului, a medicamentelor, a sportului etc., care sunt solutii provizorii ce duc, şi ele, la autodistrugere pe termen lung. Să nu uităm: consumul de psihotroape (anxiolitice, somnifere, antidepresoare, antiepileptice) devine exponenţial; mai recent aflăm că sunt administrate din ce în ce mai mult (mai ales în America) copiilor de mai putin de 2 ani.

-Inteligenţa emoţională este un termen tot mai des întâlnit nu doar în literatura de specialitate, ci mai ales în discursurile pe teme educaţionale. Care este ponderea reală (păstrând în discuţie şi în prim-plan mediul şcolar) a inteligenţei emoţionale în raport cu inteligenţa măsurată prin coeficientul intelectual (celebrul IQ!)?

- Termenii aceştia de inteligenţă nu sunt chiar specialitatea mea; termenul de inteligenţă dezvăluie o tentativă de a clasifica oamenii, de a le da note, de a-i include sau de a-i exclude. Ca o formă de "rasism ştiinţific", ce răspunde cererilor unei societăţi interesate de performanţele şi de capacităţile indivizilor. În perspectiva mea, exclud din start aceste clasificări. Fiecare om are istoria lui care i-a modelat inteligenţa în funcţie de stimulări şi de stările emoţionale care l-au marcat; deci poate fi competent într-un domeniu şi mai puţin competent în altul.   Deci personal mi-e greu să ponderez, considerând că orice clasare poate fi periculoasă. Ca atunci când se anunţă unui pacient un diagnostic în medicina somatică sau în psihiatrie. Termenii diagnostici, mai ales dacă fac referire la boli foarte grave, pot avea efecte devastatoare; a anunţa sau nu un diagnostic rămâne un demers controversat în domeniul medicinei. Atunci când sunt dificultăţi recunoscute, şi un test permite de a nuanţa măsurile terapeutice sau educative care trebuie luate, demersul poate fi util, cu condiţia ca un profesionist să interpreteze cu claritate rezultatele şi să le relativizeze.

Continuarea interviului pe Ştiri.Botoşani.Ro

sâmbătă, 16 ianuarie 2016

VASILE ZETU - "Pentru cine luntraşi ai văzduhului suntem?"

Un parcimonios al cuvântului, dar de o forţă sugestivă aparte, Vasile Zetu îşi construieşte poemele sculptând sensurile până la simbol. Astfel că, la limita haiku-ului uneori, dar fără structura complexă a acestui gen literar, păstrând însă nota iniţiatică, poemele lui Vasile Zetu îşi păstreaza puritatea şi respiratia profundă a unui haiku.

Bine conturat în literatura ultimelor decenii, poetul transcende lumea exterioară dezertând astfel din realul cotidian, pentru a-şi face loc într-un spaţiu ideatic, transfigurat, dar bine poziţionat in raport cu spiritul şi starea poemelor sale. O esenţă poetica pură, concentrată într-o zonă a trăirilor discrete, dar solare şi vizionare, de o solemnitate cuminte, un poet modern fără a fi modernist în sensul clar al curentului, Vasile Zetu manifestă launtric o geografie poetică aparte, un mister lipsit de ocultism sau umbre.  



Vasile Zetu, născut pe 17 ianuarie 1949, în localitatea Dersca, judeţul Botosani, este unul dintre cei mai discreţi poeţi ai generaţiei sale. Trăitor în munţii Bucovinei şi, de zeci de ani, învătător la Crucea, în judeţul Suceava.

Chiar dacă a debutat tarziu, volumele sale de versuri au cucerit critica literară, iar premiile obţinute nu au făcut decât să confirme valoarea poemelor semnate de Vasile Zetu.

Volumul de debut al lui Vasile Zetu este "Roua lăuntrică (psalmi)", ediţie bilingvă, română şi franceză, apărut la Editura Cuvântul nostru, Suceava, 1998, volum ce a obţinut Premiul pentru debut al Fundaţiei Culturale a Bucovinei şi Premiul Gavril Rotică la Festivalul de literatură Magda Isanos – Eusebiu Camilar, Suceava, 1999.  În anul 2000, la Editura Augusta, din Timişoara, publică volumul "Umbra sufletului", obţinând Premiul Uniunii Scriitorilor şi Jurnaliştilor din Bucovina, 2001, Premiul pentru poezie al Fundaţiei Culturale a Bucovinei, 2001, precum şi Premiul Societăţii Scriitorilor Bucovineni, în anul 2002.

Peste numai un an, lui Vasile Zetu îi apare volumul de poeme "Siaj pe o lacrimă", la aceeaşi Editura Augusta din Timişoara, carte distinsă cu Premiul pentru poezie al Fundaţiei Culturale a Bucovinei şi Premiul Societăţii Scriitorilor Bucovineni, în anul 2004.

În 2007, apare volumul "Sub un maldăr de lună", la Editura Conta din Piatra Neamţ, carte premiată în anul următor cu Premiul Societăţii Scriitorilor Bucovineni.  Anul 2011 îi aduce "Turnirul cu melci (antologie; Cluj-Napoca: Dacia XXI).

Este membru al Societăţii Scriitorilor Bucovineni din 2001, şi al Uniunii Scriitorilor din România din 2006, dar şi membru fondator al Asociaţiei Scriitorilor şi Artiştilor din Ţinutul Dornelor.


marți, 12 ianuarie 2016

O CARTE-EVENIMENT: "Eminescu – securitatea şi siguranţa naţională a României"

Într-o lume tot mai puţin academică sub aspectul obiectivităţii şi al informaţiei ca sursă şi resursă de cercetare, cartea "Eminescu – securitatea şi siguranţa naţională a României", a prof.dr. George Ene, este un instrument necesar, obligatoriu chiar, pentru evaluarea corectă, din punct de vedere istoric, politic şi diplomatic, a contextului în care s-au derulat evenimente ce aveau să conducă la importante decizii privind soarta popoarelor şi, implicit, a României. 

La începutul anului 2014, în preajma aniversării a 164 de ani de la naşterea, la Botoşani, a poetului Mihai Eminescu, a apărut la Editura Eikon (director Valentin Ajder), sub semnătura lui George Ene, cartea "Eminescu – securitatea şi siguranţa naţională a României".

O carte-document de valoare excepţională, nu doar prin prisma elementelor inedite prezentate sau a minuţiozităţii cu care au fost parcurse aspecte doar tangenţial abordate până astăzi, ci mai ales având în vedere elaborarea, ca produs final, a unui adevărat "raport de ţară" pornind de la problematica securităţii şi siguranţei României în secolul al XIX-lea, în viziunea jurnalistului Mihai Eminescu.

Într-o prezentare grafică de excepţie, volumul ajuns la 479 de pagini a fost, la origine, lucrarea de doctorat susţinută de către prof. dr. George Ene în cadrul Facultăţii de Sociologie a Universităţii Bucureşti, lucrare pe care autorul a extins-o ulterior, nu doar în timp, ci şi ca spaţiu de cercetare.

"Structura ei a urmărit proiectarea şi reconstituirea, într-o viziune modernă, a problematicii de securitate şi siguranţă a României pe principalele vulnerabilităţi, riscuri şi ameninţări existente în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, reflectate în publicistică, în jurnalul şi în corespondenţa lui Eminescu", spune autorul cărţii. Lucrarea, care a fost lansată până acum în numeroase medii mai mult sau mai puţin academice, a beneficiat de o primire entuziastă din partea cercetătorilor, a universitarilor, dar şi a criticii de specialitate, volumul fiind considerat un excelent instrument de lucru, dar şi un depozitar al activităţii desfăşurate în câmpul jurnalistic de poetul Mihai Eminescu.

Poate că cel mai valoros aspect de care autorul cărţii s-a folosit cu măsură şi decenţă profesională este spiritul echidistant în construirea lucrării, George Ene înscriindu-se, astfel, în nota obiectivă şi aproape rigidă, din punct de vedere informaţional, pe care o regăsim în articolele ce poartă semnătura lui Eminescu. Expunându-se public şi politic contextului tulbure al României acelor ani, Eminescu a fost nevoit să adopte poziţii bazate pe date exacte, informaţii verificate şi verificabile, ceea ce a condus la asumarea articolelor şi a consecinţelor acestora. De aceea, cartea lui George Ene acoperă un gol în bibliografia lui Eminescu, volumul având un rol esenţial în înţelegerea deplină a personalităţii jurnalistului de marcă născut la Botoşani.

"Este o carte de analiză politică, de analiză sociologică, de analiză juridică, de analiză din perspectiva ştiinţelor ţinând de domeniul apărării, o carte în care am încercat să fac proiecţii asupra operei lui Eminescu prin raportare la Constituţia României de la 1866, prin raportare la legi organice şi legi speciale din perioada respectivă", a mărturisit prof.dr. George Ene.

Redactor şi apoi redactor-şef al cotidianului "Timpul", Eminescu se dovedeştre a fi un lucid observator al contextului politico-diplomatic în care se afla România, dar sesizează, la fel de obiectiv, incapacitatea care caracterizează structurile de guvernare. "Militantismul său (al lui Eminescu, nota red.), asimilat  uneori interesat naţionalismului, se dovedeşte a fi o manifestare de suprareacţie a gazetarului la măsurile active ale Rusiei, Austro-Ungariei, Germaniei şi Franţei, vizând menţinerea României sub protectorat sau în sfera lor de influenţă", spune George Ene.

Cartea justifică pe deplin "trebuinţa" de Eminescu în reedificarea noastră ca naţiune, ca oameni ai prezentului şi viitorului, spune şi prof. univ. dr. Dan Banciu.

Simpla parcurgere a temelor abordate în carte ne oferă o primă dimensiune a problematicii expuse de autor: contextul social-politic al epocii, infracţiuni la siguranţa naţională, asasinatul politic, mişcarea socialistă, comunistă şi nihilistă, fenomenul corupţiei, sub scutul orotodoxiei, serviciile secrete, identificarea şi combaterea unor acţiuni antiromâneşti etc.

Într-o lume tot mai puţin academică sub aspectul obiectivităţii şi al informaţiei ca sursă şi resursă de cercetare, cartea "Eminescu – securitatea şi siguranţa naţională a României", a prof.dr. George Ene, este un instrument necesar, obligatoriu chiar, pentru evaluarea corectă, din punct de vedere istoric, politic şi diplomatic, a contextului în care s-au derulat evenimente ce aveau să conducă la importante decizii privind soarta popoarelor şi, implicit, a României.

Autorul iese, prin acest volum, din sfera uşor patetică, voit naţionalistă atunci când s-a dorit situarea lui Eminescu într-o zonă a entuziasmului românesc, şi îl aşază definitiv în rigoarea ştiinţifică, în contextul agitat, controversat, contestat chiar, al timpului căruia Eminescu i-a fost martor, dar şi al celui cu mult înainte.

Desigur, George Ene nu se dezice de discursul deseori emoţional al jurnalistului, entuziast sau voit umbros, toate aceste aspecte făcând parte din personalitatea celui care s-a dovedit a fi nu doar un excelent observator al problemelor de politică internă şi externă, ci şi un om extrem de capabil în a aborda adecvat şi corect subtilităţile acestora. "Eminescu – securitatea şi siguranţa naţională a României" este o carte care se anunţă a fi un reper în studierea operei eminesciene, în integralitatea ei, adăugând contribuţiilor anterioare o anume complexitate şi o excelentă analiză pe text, fără a indica direcţii, fără a impune supoziţii sau a strecura concluzii.

duminică, 10 ianuarie 2016

Alessandro BARICCO: Mr Gwyn

"Mr Gwyn" te duce la marginea timpului şi te redimensionează, te abstractizează, pentru ca apoi să te readucă, nou şi primenit, într-un chip enigmatic şi surprinzător, în propria-ţi viaţă.
Până la el ştiai totul despre tine. Ultima pagină te prinde gol, acea goliciune din spatele epidermei, ca şi cum învelişul de carne devine deodată de nesuportat, de neînţeles, de nepătruns. Nu înţelegi cum suflul rezistă acolo nesufocat, nu ştii cum ai trăit până azi înfofolit în atâtea veşminte inutile, printre gesturi convenţionale, în capcana obiceiurilor comune.
Nu este vorba despre nuditate, deşi ar putea fi. Nici despre eros, deşi ar putea fi. Cartea lui Alessandro Baricco este despre călătoria înlăuntru, despre explorare şi studiu, despre detaliu ca formă de viaţă independentă.
Despre scriitorul în sine însuşi. Trebuie doar să rămâi în interiorul poveştii şi devii martor la misterul creaţiei.
O carte despre care nu pot scrie, de teamă că şi un singur om de pe pământ nu a apucat să o citească. Şi nu pot spulbera frumuseţea întâmplării... Pentru că este o carte care se citeşte.