Nu despre înălţime scriu...

Sunt un om bun doar dacă binele îmi aparţine mie şi ţi-l ofer în dar, nu dacă îmi cerşeşti binele. Sunt un om bun doar dacă acţiunea în sine este un rezultat al propriilor reflecţii despre bine, nu o consecinţă a gesturilor pe care nu le înţeleg deplin. Nu mă consider un om bun dacă fapta mea decurge firesc din fapta aproapelui meu, el fiind cel care îşi asumă curajul, responsabilitatea, măreţia de a fi bun. Nu sunt om bun dacă fac binele din milă, din constrângere, premeditat sau cu scop.
Care este limita între ceea ce ni se cuvine şi ceea ce merităm? Unde este cauza şi când apare efectul? Un om vrea ceea ce i se cuvine, dar societatea, lumea care îl are, deseori îi oferă doar ceea ce merită. El nu vrea asta, pentru că se hrăneşte din agresivitatea lui "mi se cuvine", nu din blândeţea lui "merit atât".
De asta meritul este efect, bucurie, împlinire. Orgoliul nu te lasă să meriţi, mândria te împiedică să aştepţi pentru că da, ţi se cuvine, vrei ceea ce tu consideri că meriţi, nu îl mai laşi pe Dumnezeu să te uimească, să te înfrumuseţeze.

Dar mai rămâi bun când binele e anulat de aproapele tău? Mai rămâi bun când binele se chirceşte de ruşine în viaţa aproapelui tău? Mai rămâi bun când binele tău face rău celui căruia credeai că îi vrei binele?


Uneori te zbuciumi în propriul rost precum păsările în înalt, care ştiu că popasul de aripă e imposibil atunci când dedesubt se adânceşte oceanul. Şi îţi treci viaţa zburătăcind, aşteptând un uscat dătător de talpă, să te afunzi în rădăcini de tot soiul şi mirosul.
În unele dimineţi zăreşti o palmă de pământ, îţi duci gândul spre acolo, dar seara te găseşte tot în fâlfâit de aripi, deasupra propriului ocean zgomotos de gânduri.
Şi te întrebi dacă acesta ţi-e rostul... Te întrebi dacă înaltul nu te amăgeşte şi ştii doar că ţi-e dor, dor, dor de pământ. Un pământ şi nimic mai mult.

Nu despre înălţime scriu, ci despre zădărnicia zborului când dorul de pământ te usucă.


trecere

nici un poem nu sfârşeşte brusc 
în abatorul dimineţilor închipuite
deschizi ochii 
ca şi cum ai duce pe tâmple
o dragoste frântă
material didactic pentru un tablou inexistent
nimeni nu mai ştie ora exactă a poeziei
doar uneori o locomotivă trece tăcut ca o
laudă deşartă
înmiresmat în rugăciune genunchiul adulmecă praful din trepte
pe aici, vă rog! doar aveţi grijă la streşini
chiar ieri s-au căţărat în privire ierburi păgâne
în drumul spre han o fecioară îşi despleteşte mugurii
(ca să pleci din lume trebuie să uiţi de unde vii!)
un cântec pâlpâie încordat dincolo de veşminte

palidă ca o stradelă sub ploaie
tandreţea se înfăşoară în chimono


despre strigăt ca şi cum

uneori îi simt îndărătnicia    alteori
strigătul de lup hămesit
priviri însticlate îngrămădite în spatele casei
recompun amurgul de ambră    uneori
e mai bine să urli (în şoaptă se ascund toate fricile)
îmi spuneai: din flacără se înfiripă înaltul

dirijezi ploaia spre un alt caldarâm
apoi scrii un tratat despre înapoia trăirii
şi strigi ca şi cum
şi strigi ca şi cum
în ferestre cerul ar prăbuşi candelabre


LIVIU POENARU: "Termenul de inteligenţă dezvăluie o tentativă de a clasifica oamenii. Ca o formă de "rasism ştiinţific"

"Deschid o uşă prin care trece vântul". Uşa deschisă de Liviu Poenaru nu impune limite, nu mărgineşte la "aici" şi "dincolo", nu contrariază, nu vulnerabilizează privitorul. Dimpotrivă. Dezvăluie o sensibilitate poetică, într-o notă confesivă clară, dar în graniţele unei discreţii artistice bine gestionate. Uşa lui Liviu Poenaru este fotografia. Însă dincolo de pasiune, trecând prin fotografie, am descoperit profesionistul.

Născut în Botoşani, în 1969. La 24 de ani pleacă în Elveţia, unde studiază psihologia. În Franţa, la Lyon (pentru că în Geneva nu existau profesori specializaţi), obţine doctoratul în psihanaliză. Teza a fost publicată anul trecut de Editions Universitaires Européennes, cu titlul: L'hallucinatoire de déplaisir et ses fondements. Une approche neuropsychanalytique. Astăzi activează ca psihoterapeut la Geneva, pe un proiect de creaţie a unei reviste specializate în articularea psihanalizei cu ştiinţele exacte şi mai putin exacte. Fotografia, spune Liviu Poenaru, este, şi ea, o obsesie. "Imaginile îmi permit să visez si să creez o lume abstractă şi suprarealistă, ceva aproape de asocierea liberă. Nu am deloc pretenţia de a fi fotograf. E doar ceva instinctiv de care nu mă pot debarasa".

-Am remarcat un cuvânt care apare des în cele exprimate de dvs., libertatea. Prima dată vorbiţi despre "libertatea copilăriei", apoi despre un profesor de liceu care era "o femeie liberă care gândea cu adevărat". Şi regăsesc acest cuvânt atunci când povestiţi despre fotografie: "o lume abstractă şi suprarealistă, ceva aproape de asocierea liberă". Aţi plecat la Geneva la 24 de ani, patru ani după căderea comunismului. A fost o fugă spre libertatea de gândire, de manifestare, de "altceva" decât oferea România acelor ani?  

 -Sigur că a fost o fugă spre libertate. România acelor ani, când tocmai devenisem adult, era asociată în memoria mea cu libertatea inconştientă a adolescenţei, dar şi cu tirania dictaturii, lipsa de libertate de exprimare, umilirea oamenilor, lipsa alimentelor de bază în comerţ etc. România s-a deschis brutal şi oamenii aproape că au fugit în lume după ce au fost "închişi" ani de zile nu doar în perimetrul geografic, ci şi în perimetre culturale, spirituale etc. Era o atracţie spre libertate, dar şi o fugă de trecut. Apoi nu pot să neg atracţia faţă de bogăţia vestului, luminile care ne atrag ca pe nişte fluturi de noapte (şi care ne ard). Am înţeles mai târziu că această bogăţie, ca cea din jurul meu, e o capcană care ne face să ne pierdem umanitatea, face din noi egoişti care vor tot mai mult pe plan material. Atunci am devenit nostalgic până la durere după simplitatea aceea din copilăria şi adolescenţa mea, când nu aveam decât drumurile şi visurile.

-"Nostalgic până la durere"... Ne întoarcem la teza de doctorat cu tema "Halucinatoriul neplăcerii". Ce anume v-a determinat să studiaţi, să aprofundaţi această temă? Aţi explicat, în interviul oferit pentru letemps.ch, acest concept, vorbind despre "l’échec de la satisfaction".

-Halucinatoriul e un concept studiat deja de psihanaliză începand cu Freud, care descoperă această parte halucinatorie ca un potential permanent în fiecare individ şi care se manifestă în special în vise (care pot fi reduse la nişte halucinaţii). Acest potenţial e determinat de amintirile noastre, care ne arată drumul spre plăcere sau spre neplăcere, în functie de capitalul pe care l-am înregistrat. Ne îndrumă şi ne asigură o satisfacţie/insatisfacţie internă permanentă asigurată de activarea amintirilor şi a dorinţelor. M-a interesat subiectul pentru că nu e suficient de bine explicat în psihanaliză şi pentru că am descoperit că neuroştiinţele posedă suficiente descoperiri şi explicaţii pentru a demonstra acest fenomen. Apoi m-a interesat în particular neplăcerea, pentru originalitatea tezei, şi pentru că nimeni nu a investigat această latură a halucinatoriului. Amintirea neplăcerii, mai ales când e legată de un traumatism, se traduce implicit prin eşecul satisfacţiei şi neputinţa în a crea satisfacţia pentru că nu există în prealabil în memorie şi deci nu există acele elemente care ne îndrumă - prin urmare psihicul e pierdut şi se pierde în repetiţia la infinit a insatisfacţiei. "Mă întreb ce va deveni o lume bazată doar pe satisfacţii virtuale..."

-Dacă ar fi să adaptaţi la o societate, cea a zilelor noastre (poate chiar din România), cum aţi descrie manifestările "hallucinatoire de déplaisir"?


-Cum se aplică societăţii actuale? E greu de spus, la nivel societal. Trecutul e determinant, cum spuneam, ceea ce impune un fel de compulsie de repetiţie care e cu atât mai impresionantă şi mai sterilă cu cât trauma a fost mai violentă. Mi-e uneori teamă de raportul cu tehnologiile şi lumea virtuală în care creşte noua generaţie şi care nu memorizează suficient raportul corporal cu semenii, cel care e sursa unei satisfacţii autentice şi profunde. Mă întreb ce va deveni o lume bazată doar pe satisfacţii virtuale...

-Este posibil - ca să rămânem în acest registru neuropsihanalitic - ca noua generaţie despre care vorbiţi să se alimenteze mai târziu de la această sursă virtuală? Amintirile, dorinţele, satisfacţiile adultului de mâine să fie consecinţe ale experienţelor virtuale, ale acestor jocuri sau insatisfacţii, în lipsa, cum spuneaţi, a raportului corporal cu semenii?

-Silicon Valley si Google sunt foarte interesaţi de acest viitor construit în jurul dependenţei de internet...

-Din experienţa dvs., ca terapeut, care sunt cele mai grave manifestări care ar putea apărea drept consecinţă a dependenţei de lumea virtuală? 
 
-Consecintele apar deja sub forma unor personalităţi care devin din ce în ce mai narcisice - neavând o referinţă exterioară suficient de satisfăcătoare, singura referinţă la dispozitie este sinele. Doar că sinele, fără aportul semenilor, a "celuilalt" într-un sens generic, e un sine incomplet care e supus fără voia lui unei căutări a plăcerii care nu poate fi găsită, sau nu suficient; această configuratie duce la autodistrugere sau la tentative de calmare cu ajutorul drogurilor, a alcoolului, a medicamentelor, a sportului etc., care sunt solutii provizorii ce duc, şi ele, la autodistrugere pe termen lung. Să nu uităm: consumul de psihotroape (anxiolitice, somnifere, antidepresoare, antiepileptice) devine exponenţial; mai recent aflăm că sunt administrate din ce în ce mai mult (mai ales în America) copiilor de mai putin de 2 ani.

-Inteligenţa emoţională este un termen tot mai des întâlnit nu doar în literatura de specialitate, ci mai ales în discursurile pe teme educaţionale. Care este ponderea reală (păstrând în discuţie şi în prim-plan mediul şcolar) a inteligenţei emoţionale în raport cu inteligenţa măsurată prin coeficientul intelectual (celebrul IQ!)?

- Termenii aceştia de inteligenţă nu sunt chiar specialitatea mea; termenul de inteligenţă dezvăluie o tentativă de a clasifica oamenii, de a le da note, de a-i include sau de a-i exclude. Ca o formă de "rasism ştiinţific", ce răspunde cererilor unei societăţi interesate de performanţele şi de capacităţile indivizilor. În perspectiva mea, exclud din start aceste clasificări. Fiecare om are istoria lui care i-a modelat inteligenţa în funcţie de stimulări şi de stările emoţionale care l-au marcat; deci poate fi competent într-un domeniu şi mai puţin competent în altul.   Deci personal mi-e greu să ponderez, considerând că orice clasare poate fi periculoasă. Ca atunci când se anunţă unui pacient un diagnostic în medicina somatică sau în psihiatrie. Termenii diagnostici, mai ales dacă fac referire la boli foarte grave, pot avea efecte devastatoare; a anunţa sau nu un diagnostic rămâne un demers controversat în domeniul medicinei. Atunci când sunt dificultăţi recunoscute, şi un test permite de a nuanţa măsurile terapeutice sau educative care trebuie luate, demersul poate fi util, cu condiţia ca un profesionist să interpreteze cu claritate rezultatele şi să le relativizeze.

-Vorbiţi, în acelaşi interviu, despre povestea a două surori care sunt de multă vreme inamice: prima priveşte spiritul, a doua creierul.  Cât de important este să cunoaştem, să ne "împrietenim" cu aceste două "surori" ce coexistă în fiecare dintre noi şi să încheiem un armistiţiu, dacă nu chiar să facem pace între spirit şi creier? Unde greşim? Unde eşuăm?

-Când omul a hotărât să se distanţeze de obscurantismul religios şi magic pentru a dezvolta ştiinţele, cunoaşterea lumii (materiale în special) cu ajutorul probelor care au decis ce e adevărat şi ce nu e, creând un fel de normă de funcţionare a societăţii, atunci a comis prima greşeală. Această separaţie a fizicului şi a metafizicului a dus, în secolul XX, la tirania exersată de ştiinţe care şi-au impus legile şi descoperirile ca fiind unice şi universale. Doar că ştiinţa depinde de context, de societate, de politică şi de temporalitate (contextul istoric). În ultimele decenii, ştiinţa e determinată de finanţarea de către multinaţionale, fapt care duce mai ales la dezvoltarea tehnologiei. Toată această financiarizare a vieţii (care duce la distrugerea planetei, subiectul a fost foarte dezvoltat în ultimul timp cu privire la încălzirea climatică) se face în detrimentul metafizicului, care nu poate fi comercializat şi care nu interesează multinaţionalele; e chiar un pericol în dinamica lor.
Lumea actuală, mai ales cea occidentală, este divizată, ca în politică, între cei care cred doar în fizic şi cei care cred doar în metafizic. Doar că spiritele lucide, chiar ştiinţifice, au înţeles că aspectele fizice nu sunt suficiente pentru înţelegerea lumii şi pentru binele omului. Apoi, un automobil e un automobil; are legile lui fizice, dar nu e deloc interesant din punct de vedere metafizic, care e una dintre preocupările esenţiale ale umanului atâta timp cât gândirea posedă aspecte metafizice. Pentru o înţelegere completă a complexităţii umanului cred că avem nevoie de ambele aspecte. Şi să nu aruncăm bebeluşul cu tot cu apa din cadă: ştiinţele au făcut descoperiri foarte interesante şi pasionante, şi din acest motiv am decis să mă preocup de articulaţia psihanaliză-ştiinţe. Psihanaliza a refuzat mult timp acest dialog, creând un fel de dogmatism care are, şi el, limitele lui. Errare humanum est şi rătăcirea face parte din etimologia halucinaţiei...
Deci greşim de mult şi poate că e vorba de o dilemă umană (antropologică) ce ne face să fugim dintr-o parte într-alta (în funcţie de ideile predominante) crezând că de partea cealaltă va fi mai bine. Sunt însă convins că apogeul atins recent de ştiinţe contribuie la această dezbinare care devine chiar periculoasă. Se poate merge şi mai departe, cu referire la prima eroare. Nu Adam şi Eva au comis prima eroare prin tentativa lor de cunoaştere? Apoi istoria omului nu a fost decât o înlănţuire de greşeli/păcate datorate cunoaşterii.

-Nu pot irosi oportunitatea acestui dialog şi vă invit să poposim în preajma unei poveşti care a făcut istorie în lumea artei suprarealiste şi nu numai. Este vorba despre pictorul român Victor Brauner (născut la Piatra Neamţ), cel care pictase un autoportret în care se reprezentase cu un ochi scos (cred că dreptul), lucrarea fiind denumită chiar "Autoportret cu ochiul scos" (1931). În anul 1938, aflat la Paris, Victor Brauner încearcă să aplaneze o ceartă dintre pictorii Oscar Dominguez şi Esteban Frances, românul fiind lovit de către Oscar cu un pahar în ochiul stâng, incident în urma căruia Victor Brauner rămâne mutilat pe viaţă. Cum ar interpreta un psihanalist această întâmplare, mai ales că sunteţi şi un “practicant al suprarealismului?

-Episodul Victor Brauner e greu de analizat. În primul rând pentru că nu totul poate fi interpretabil prin prisma psihanalizei. Poate că ce a urmat a fost doar o întâmplare. Dacă mă hazardez spre o interpretare, aş zice că deformarea imaginii de sine pe care Brauner o percepea în 1931, prin intermediul autoportretului, a fost efectiv realizată de Dominguez, ca şi cum unul ar fi delegat celuilalt fantasma lui. Un fel de comunicare incoştientă transmisă şi prin faptul că, poate, Dominguez era la curent cu lucrarea lui Braun din 1931. O realizare traumatică, cert. Repetiţia unui traumatism din istoria inconştientă a lui Brauner, care l-a adus să se figureze fără un ochi în 1931?

-Fotografia. Din nou, în căutarea libertăţii, a creaţiei eliberatoare. Mi-aş permite să observ că fotografia  dvs. vă conferă o anume detaşare (poate că nu vă expune atât de mult cum ar face-o pictura sau literatura suprarealistă), dar deschide drumuri neaşteptate. Dinspre interior spre exterior, dinspre afară spre înlăuntrul, în funcţie de privitor. "E ceva instinctiv, de care nu mă pot debarasa", spuneţi. Cum vă consideraţi a fi: un fotograf psihanalist sau un psihanalist care lucrează cu imaginea, cu simbolul şi înţelesurile sale? Cum parcurgeţi de obicei acest drum?

-În primul rând, nu mă consider fotograf. Dar să zicem că sunt. Poate mai degrabă un fotograf psihanalist, pentru că instinctiv fiind, nu caut un simbol particular. Deschid o uşă prin care trece vântul, asa cum se deschide inconştientul cu asocierea liberă. Mă interesează în special ruptura limbajului standardizat. Limbajurile au codurile lor, logica lor: o frază trebuie să aibă un subiect, un verb, un predicat. Arta are şi ea limbajul ei (deşi e cea mai deschisă experimentării) şi oamenii în general se aşteaptă la o anumită logică într-o imagine, de preferinţă cu aspecte formale recognoscibile. Lacan, care se voia psihanalist (dar a fost mai mult un one man show decât psihanalist) considera că inconştientul e structurat ca un limbaj. Nu cred.
Inconştientul e un amalgam, cu plasticitatea lui, cu nivelurile lui. La nivelul cel mai superior totul e organizat, dar cu cât mergem mai în profunzime totul se dezorganizează. Această dezorganizare mi se pare fascinantă, mai ales prin dinamica ei, care e munca psihanalistului. În general, când propun o imagine încerc o conexiune cu acest inconştient, al meu şi al spectatorului. Orice om are dezorganizarea lui, şi fiecare o ştie în intimitatea lui; doar societatea ne obligă să ne organizăm în funcţie de context şi de moment. Freud spunea că omul nu e stăpân în casa lui tocmai pentru a reda această dublă dinamică pe care o avem toţi; voia în special să spună că suntem determinaţi de inconştientul nostru şi nu de voinţa noastră conştientă.

-Aţi ales să faceţi studiile în Elveţia, doctoratul în Franţa. Acum, după aceşti ani, vă vedeţi profesând în România? Este diferită percepţia pe care o au românii faţă de acest domeniu?

-Este visul meu să profesez în România; doar că mă reţine un anume confort cu care m-am obişnuit aici. În orice caz, am văzut şi iarna asta (am fost la Lugoj şi la Bucureşti) că multă lume are nevoie de o psihoterapie şi că oamenii sunt foarte deschişi.

-Aveţi relaţii cu profesionişti din România?

-Nu am relaţii cu profesionişti din România; ştiu doar că psihanaliza e destul de dezvoltată şi că Societatea română de psihanaliză este foarte la curent cu ce se întâmplă în lume.

-La finalul acestui interviu vă propun să ne întoarcem la Botoşani. Când aţi revăzut oraşul, după 93, şi care a fost impactul acestei revederi?

-M-am întors la Botoşani în 2006 şi în 2009. În 2006 a fost o urgenţă legată de obţinerea unui paşaport. În 2009 am plecat cu o maşină din Bucureşti, străbătând Moldova pe la Buzău, Bacău, Paşcani, Iaşi. Şi cu cât avansam spre nord cu atât se crea în mine sentimentul că vin din cea mai frumoasă regiune din lume. M-am topit total în contactul cu acel capăt de lume care se deschidea spre un est ce scăpa logicii capitaliste cu care mă confrunt de ani. A fost o redescoperire şi o îndrăgostire après-coup care mă obsedează şi a devenit pentru mine un ideal de viaţă. Compulsia de repetiţie?

-Ce vă lipseşte (v-a lipsit) cel mai mult de acasă?

-În fantasmele mele merg pe străzile Botoşaniului până la epuizare, străbat cartierul lipovenesc de pe lângă Parcul Tineretului, merg pe strada Popa Şapcă spre Cimitirul Eternitatea până la pădurea Rediu, revin pe strada Petru Rareş spre Bulevardul Eminescu (sau mai degrabă pe străzile lăturalnice, să pot să văd casele şi grădinile) străbat bulevardul şi Parcul Eminescu şi cobor pe Unirii să arunc un ochi la cinematograf şi la teatru, care mi-au deschis o altă lume, plec să savurez casele Centrului Vechi, apoi o iau iar de la capăt. Sau plec pe jos la Ipoteşti să-mi mai recit: "Ce te legeni, codrule, fără ploaie, fără vânt, cu crengile la pământ?" Asta îmi lipseşte. Şi oamenii care mi-au dat simplitatea, generozitatea şi inteligenţa lor.


VASILE ZETU - "Pentru cine luntraşi ai văzduhului suntem?"

Un parcimonios al cuvântului, dar de o forţă sugestivă aparte, Vasile Zetu îşi construieşte poemele sculptând sensurile până la simbol. Astfel că, la limita haiku-ului uneori, dar fără structura complexă a acestui gen literar, păstrând însă nota iniţiatică, poemele lui Vasile Zetu îşi păstreaza puritatea şi respiratia profundă a unui haiku.

Bine conturat în literatura ultimelor decenii, poetul transcende lumea exterioară dezertând astfel din realul cotidian, pentru a-şi face loc într-un spaţiu ideatic, transfigurat, dar bine poziţionat in raport cu spiritul şi starea poemelor sale. O esenţă poetica pură, concentrată într-o zonă a trăirilor discrete, dar solare şi vizionare, de o solemnitate cuminte, un poet modern fără a fi modernist în sensul clar al curentului, Vasile Zetu manifestă launtric o geografie poetică aparte, un mister lipsit de ocultism sau umbre.  



Vasile Zetu, născut pe 17 ianuarie 1949, în localitatea Dersca, judeţul Botosani, este unul dintre cei mai discreţi poeţi ai generaţiei sale. Trăitor în munţii Bucovinei şi, de zeci de ani, învătător la Crucea, în judeţul Suceava.

Chiar dacă a debutat tarziu, volumele sale de versuri au cucerit critica literară, iar premiile obţinute nu au făcut decât să confirme valoarea poemelor semnate de Vasile Zetu.

Volumul de debut al lui Vasile Zetu este "Roua lăuntrică (psalmi)", ediţie bilingvă, română şi franceză, apărut la Editura Cuvântul nostru, Suceava, 1998, volum ce a obţinut Premiul pentru debut al Fundaţiei Culturale a Bucovinei şi Premiul Gavril Rotică la Festivalul de literatură Magda Isanos – Eusebiu Camilar, Suceava, 1999.  În anul 2000, la Editura Augusta, din Timişoara, publică volumul "Umbra sufletului", obţinând Premiul Uniunii Scriitorilor şi Jurnaliştilor din Bucovina, 2001, Premiul pentru poezie al Fundaţiei Culturale a Bucovinei, 2001, precum şi Premiul Societăţii Scriitorilor Bucovineni, în anul 2002.

Peste numai un an, lui Vasile Zetu îi apare volumul de poeme "Siaj pe o lacrimă", la aceeaşi Editura Augusta din Timişoara, carte distinsă cu Premiul pentru poezie al Fundaţiei Culturale a Bucovinei şi Premiul Societăţii Scriitorilor Bucovineni, în anul 2004.

În 2007, apare volumul "Sub un maldăr de lună", la Editura Conta din Piatra Neamţ, carte premiată în anul următor cu Premiul Societăţii Scriitorilor Bucovineni.  Anul 2011 îi aduce "Turnirul cu melci (antologie; Cluj-Napoca: Dacia XXI).

Este membru al Societăţii Scriitorilor Bucovineni din 2001, şi al Uniunii Scriitorilor din România din 2006, dar şi membru fondator al Asociaţiei Scriitorilor şi Artiştilor din Ţinutul Dornelor.


O CARTE-EVENIMENT: "Eminescu – securitatea şi siguranţa naţională a României"

Într-o lume tot mai puţin academică sub aspectul obiectivităţii şi al informaţiei ca sursă şi resursă de cercetare, cartea "Eminescu – securitatea şi siguranţa naţională a României", a prof.dr. George Ene, este un instrument necesar, obligatoriu chiar, pentru evaluarea corectă, din punct de vedere istoric, politic şi diplomatic, a contextului în care s-au derulat evenimente ce aveau să conducă la importante decizii privind soarta popoarelor şi, implicit, a României. 

La începutul anului 2014, în preajma aniversării a 164 de ani de la naşterea, la Botoşani, a poetului Mihai Eminescu, a apărut la Editura Eikon (director Valentin Ajder), sub semnătura lui George Ene, cartea "Eminescu – securitatea şi siguranţa naţională a României".

O carte-document de valoare excepţională, nu doar prin prisma elementelor inedite prezentate sau a minuţiozităţii cu care au fost parcurse aspecte doar tangenţial abordate până astăzi, ci mai ales având în vedere elaborarea, ca produs final, a unui adevărat "raport de ţară" pornind de la problematica securităţii şi siguranţei României în secolul al XIX-lea, în viziunea jurnalistului Mihai Eminescu.

Într-o prezentare grafică de excepţie, volumul ajuns la 479 de pagini a fost, la origine, lucrarea de doctorat susţinută de către prof. dr. George Ene în cadrul Facultăţii de Sociologie a Universităţii Bucureşti, lucrare pe care autorul a extins-o ulterior, nu doar în timp, ci şi ca spaţiu de cercetare.

"Structura ei a urmărit proiectarea şi reconstituirea, într-o viziune modernă, a problematicii de securitate şi siguranţă a României pe principalele vulnerabilităţi, riscuri şi ameninţări existente în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, reflectate în publicistică, în jurnalul şi în corespondenţa lui Eminescu", spune autorul cărţii. Lucrarea, care a fost lansată până acum în numeroase medii mai mult sau mai puţin academice, a beneficiat de o primire entuziastă din partea cercetătorilor, a universitarilor, dar şi a criticii de specialitate, volumul fiind considerat un excelent instrument de lucru, dar şi un depozitar al activităţii desfăşurate în câmpul jurnalistic de poetul Mihai Eminescu.

Poate că cel mai valoros aspect de care autorul cărţii s-a folosit cu măsură şi decenţă profesională este spiritul echidistant în construirea lucrării, George Ene înscriindu-se, astfel, în nota obiectivă şi aproape rigidă, din punct de vedere informaţional, pe care o regăsim în articolele ce poartă semnătura lui Eminescu. Expunându-se public şi politic contextului tulbure al României acelor ani, Eminescu a fost nevoit să adopte poziţii bazate pe date exacte, informaţii verificate şi verificabile, ceea ce a condus la asumarea articolelor şi a consecinţelor acestora. De aceea, cartea lui George Ene acoperă un gol în bibliografia lui Eminescu, volumul având un rol esenţial în înţelegerea deplină a personalităţii jurnalistului de marcă născut la Botoşani.

"Este o carte de analiză politică, de analiză sociologică, de analiză juridică, de analiză din perspectiva ştiinţelor ţinând de domeniul apărării, o carte în care am încercat să fac proiecţii asupra operei lui Eminescu prin raportare la Constituţia României de la 1866, prin raportare la legi organice şi legi speciale din perioada respectivă", a mărturisit prof.dr. George Ene.

Redactor şi apoi redactor-şef al cotidianului "Timpul", Eminescu se dovedeştre a fi un lucid observator al contextului politico-diplomatic în care se afla România, dar sesizează, la fel de obiectiv, incapacitatea care caracterizează structurile de guvernare. "Militantismul său (al lui Eminescu, nota red.), asimilat  uneori interesat naţionalismului, se dovedeşte a fi o manifestare de suprareacţie a gazetarului la măsurile active ale Rusiei, Austro-Ungariei, Germaniei şi Franţei, vizând menţinerea României sub protectorat sau în sfera lor de influenţă", spune George Ene.

Cartea justifică pe deplin "trebuinţa" de Eminescu în reedificarea noastră ca naţiune, ca oameni ai prezentului şi viitorului, spune şi prof. univ. dr. Dan Banciu.

Simpla parcurgere a temelor abordate în carte ne oferă o primă dimensiune a problematicii expuse de autor: contextul social-politic al epocii, infracţiuni la siguranţa naţională, asasinatul politic, mişcarea socialistă, comunistă şi nihilistă, fenomenul corupţiei, sub scutul orotodoxiei, serviciile secrete, identificarea şi combaterea unor acţiuni antiromâneşti etc.

Într-o lume tot mai puţin academică sub aspectul obiectivităţii şi al informaţiei ca sursă şi resursă de cercetare, cartea "Eminescu – securitatea şi siguranţa naţională a României", a prof.dr. George Ene, este un instrument necesar, obligatoriu chiar, pentru evaluarea corectă, din punct de vedere istoric, politic şi diplomatic, a contextului în care s-au derulat evenimente ce aveau să conducă la importante decizii privind soarta popoarelor şi, implicit, a României.

Autorul iese, prin acest volum, din sfera uşor patetică, voit naţionalistă atunci când s-a dorit situarea lui Eminescu într-o zonă a entuziasmului românesc, şi îl aşază definitiv în rigoarea ştiinţifică, în contextul agitat, controversat, contestat chiar, al timpului căruia Eminescu i-a fost martor, dar şi al celui cu mult înainte.

Desigur, George Ene nu se dezice de discursul deseori emoţional al jurnalistului, entuziast sau voit umbros, toate aceste aspecte făcând parte din personalitatea celui care s-a dovedit a fi nu doar un excelent observator al problemelor de politică internă şi externă, ci şi un om extrem de capabil în a aborda adecvat şi corect subtilităţile acestora. "Eminescu – securitatea şi siguranţa naţională a României" este o carte care se anunţă a fi un reper în studierea operei eminesciene, în integralitatea ei, adăugând contribuţiilor anterioare o anume complexitate şi o excelentă analiză pe text, fără a indica direcţii, fără a impune supoziţii sau a strecura concluzii.

Alessandro BARICCO: Mr Gwyn

Alessandro Baricco a intrat în România mai ales datorită cărții Novecento (Giuseppe Tornatore a reușit o capodoperă cu textul lui Alessandro Baricco: filmul "Legenda pianistului numit 1900"). Același Baricco lansa în 1993 o emisiune TV cu titlul "Dragostea e un pumnal". Rostul pretențios, alunecos și totuși mirific al emisiunii era acela de a familiariza publicul larg cu poezia. Aproape o năstrușnicie, am spune noi, cei care astăzi butonăm telecomanda în căutarea talk-show-urilor facile și degrabă-pierzătoare-de-timp. Mai mult, la Torino, scriitorul italian a înființat o școală dedicată tehnicilor narative.

A debutat în literatură în 1991, la 33 de ani, cu romanul Castele de furie, urmat de Oceano mare (1993). Dintre romanele de început ale lui Alessandro Baricco, despre Mătase (Seta, 1996, publicat de Humanitas în 2015) se spune că este o carte-cult. Avem o dragoste sfâşietoare a unui negustor de viermi de mătase, o poveste care concentrează în pagini puţine iubirea sub toate formele ei, de la trup la iluzie, de la conjugal la amare intrigi sufleteşti. Scris rafinat, discret, cu subtilităţi care fascinează şi duc ochiul minţii înapoia cuvântului. Ca o stampă japoneză lucrată în linii fine, fără stridenţe, chiar cu un inefabil tremurător. Citeşti aproape fără să te mişti, ca şi cum orice tulburare sfâşie, spulberă, doare ("Să mori de dorul a ceva pe care n-ai să-l trăieşti niciodată"). Iubirea este o iluzie. Hervé Joncour rămâne în spaţiul de siguranţă, dar nu pune stavilă simţirii şi gândului. Soţia lui Hervé Joncour ticluieşte în mare taină o scrisoare, acea scrisoare pe care ştia că soţul ei o aşteaptă de la altă femeie. O scrisoare care sfâşie în mii de bucăţi mătasea, în cuvinte ce viermuiesc şi coclesc într-o altă lume decât cea a atingerilor sacre, diafane, în imagini care stârnesc trupul şi îl concretizează la modul carnal, instinctiv, adamic ("-Ştiţi, monsieur, eu cred că ea-şi dorise, mai mult decât orice lucru, SĂ FIE FEMEIA aceea"). Mătasea trebuie doar atinsă. Mătasea nu mai păstrează nimic din amintirea viermilor, nici din drumul prăpăstios până să devină mătase. Orice întoarcere la carnal, la trup, orice materializare a iluziei te aruncă înapoi, la capătul călătoriei ("Şi în faţa lui neantul. Deodată văzu ceea ce crezuse că e invizibil. Capătul lumii").

Întorcându-ne la romanul Mr Gwyn apărut în anul 2011, publicat de Humanitas în 2014, nu putem rata paginile savuroase, construcția personajelor surprinzând prin dibăcia prozatorului de a le păstra misterul, rafinamentul intelectual și de a-și intriga cititorul prin tot felul de întâmplări pline de suspans. Mr Gwyn te duce la marginea timpului şi te redimensionează, te abstractizează, pentru ca apoi să te readucă, nou şi primenit, într-un chip enigmatic şi surprinzător, în propria-ţi viaţă.

Până la el ştiai totul despre tine. Ultima pagină te prinde gol, acea goliciune din spatele epidermei, ca şi cum învelişul de carne devine deodată de nesuportat, de neînţeles, de nepătruns. Nu înţelegi cum suflul rezistă acolo nesufocat, nu ştii cum ai trăit până azi înfofolit în atâtea veşminte inutile, printre gesturi convenţionale, în capcana obiceiurilor comune.

Nu este vorba despre nuditate, deşi ar putea fi. Nici despre eros, deşi ar putea fi. Cartea lui Alessandro Baricco este despre călătoria înlăuntru, despre explorare şi studiu, despre detaliu ca formă de viaţă independentă.

Despre scriitorul în sine însuşi. Trebuie doar să rămâi în interiorul poveştii şi devii martor la misterul creaţiei.

Baricco se joacă. Își creează personaje pe care nu le poți credita în viața reală. Și totuși te surprinzi căutând pe stradă gesturi, cuvinte, dibuind furiile sau, de ce nu, ascunzișurile care s-ar preta unei aventuri scriitoricești născocite cât se poate de bizar și de neverosimil de un autor care pare că se joacă mai degrabă cu mintea cititorului. Să nu uităm că avem de a face cu un personaj-scriitor care știe cu ușurință "să intre în mintea oamenilor şi să le redea sentimentele. Părea să ştie cuvintele pe care oricine le-ar fi spus şi să gândească în avans gândurile oricui".

Romanul lui Baricco este despre cum poți făuri din nimic o nouă viață, despre cum poți recompune din stări și atitudini viața unui necunoscut, despre nevoia noastră de a purta măști și, de ce nu, despre măștile care deseori ne reprezintă mai bine decât rutina și convențiile zilei.

În fapt, Baricco ne așază înainte un copist. Un om care copiază chipuri precum un pictor. Doar că aici copistul face portretul în cuvinte al oamenilor necunoscuți. Necunoscuți care, după ce plătesc mulți bani, se supun uneori unor condiții greu de înțeles, dificil de îndeplinit. Copistul are, însă, nevoie ca eroul său să dezbrace nu doar hainele, ci să se dezbare de întreaga făptură lumească, de gesturile cunoscute, de tot ce până atunci știa despre sine. Rămâne în atelier o masă de carne însuflețită, un trup al cărui spirit năuc se zbate între pereți precum o pasăre în laț. Povestitorul-copist observă zbaterea, caută slăbiciunile și așază în lumină de cuvinte fiecare sclipire nouă a făpturii care încet-încet pare să se descopere pe sine. Necunoscuții devin apoi oameni-poveste, admirându-se în scrisul povestitorului ca și cum ar privi un portret.

Este un experiment care forțează limitele umanului. Omul care plătește portretul-poveste trebuie să stea patru ore pe zi, vreme de 32 de zile, în aceeași cameră cu scriitorul-portretist. Se ignoră în aparență, nu comunică, nu se privesc. Decorul este mereu altul, un joc al luminilor care se sting exact când se termină de scurs cele patru ore.

"Jasper Gwyn m-a învăţat că nu suntem personaje, suntem poveşti, spuse Rebecca. Ne oprim la ideea că suntem un personaj prins în cine ştie ce aventură, chiar foarte simplă, dar ceea ce ar trebui să înţelegem e că noi suntem toată povestea, nu numai personajul acela. Suntem pădurea prin care se plimbă, ticălosul care-l păcăleşte, haosul din jur, oamenii care trec, culoarea lucrurilor, zgomotele".

Dacă vreți să evadați din propria viață, oferiți-vă jocul alături de Jasper Gwyn. Lăsați-vă portretizați în cuvinte. Puteți fi oricare dintre personajele cărții, atâta vreme cât aveți curaj că renunțați, patru ore pe zi, la învelișul lumesc al ființei. Este o experiență unică, necesară.


Maica Epistimia, călugărița care a botezat 2000 de prunci!


Într-o ţară care cânta pe stadioane comunismul înfloritor, ele au trăit o istorie zbuciumată. Lumea le-a fost atunci încercare şi ispită, dar parcă nicicând nu au fost mai departe de lume şi de oameni ca în vremurile ce le străbatem.
Îmbrăcate în negru, şonticăind cu greu prin biserică sau alunecând odată cu timpul pe aleea lungă a mănăstirii, urmărite de batalioane de mâţe, măicuţele de la Agafton s-au împăcat cu tăcerea care le acoperă de ani buni mănăstirea. Bătrâne şi bolnave, îşi duc aplecate de spate credinţa, participă la slujbe şi se roagă pentru semeni şi pentru conducătorii acestei ţări.
Puţini botoşăneni ştiu drumul spre mănăstire. Turiştii de departe nici atât! Chiar dacă în cimitirul Mănăstirii Agafton odihnesc mătuşile lui Eminescu! Chiar dacă poetul botoşănean petrecea zile întregi aici, în linistea de har şi pace a Agaftonului multisecular.
Nici la aniversările sau comemorările lui Mihai Eminescu nu mai coboară nimeni în Agafton. Însă măicuţele îl cinstesc an de an pe Eminescu. Sunt înmormântate aici mătuşile lui Mihai: Olimpiada, Fevronia şi Sofia Iurascu, surori bune ale mamei poetului, Raluca Iurascu.
Aici, aproape de noi, pereţii unui lăcas de cult ascund drame umane greu de imaginat. Aceste drame sunt trăite însă într-o pocăinţă exemplară, într-o credinţă curată, fără strigăte de ajutor!

Mănăstirea Păcii, lăcaş uitat de vreme!

Pe la 1728, Ieromonahul Agafton a ales loc de schit în pădurile adânci din apropierea Botoşanilor, un schit care a fost populat, dintru început, doar de călugari. În 1803, mitropolitul Vaniamin Costache transforma Agaftonul în mănăstire de maici şi aduce monahii de la Văratic şi Agapia. La Agafton mai vieţuiesc acum câteva zeci de maici, sub 30, desi pe la 1950 aici era un adevarat sat monahal, cu 300 de călugăriţe. În anii 60, monahiile au fost alungate, fiind sfătuite să intre in lume, să se angajeze şi să uite pentru totdeauna de Hristos. Au plecat prin lume, însă oamenii securitatii le-au urmărit peste tot, nu puţine fiind cele care au suferit cumplite încercări din pricina lor.
Comuniştii au încercat să facă din locul acela sfânt un bastion al noilor vremi pe care le propovăduiau: au înfiinţat aici, în anii 60, o anexă a CAP-ului şi apoi un cămin de bătrani, mai mult bolnavi psihic. Vreme de 40 de ani sfinţenia acestor locuri s-a luptat cu rătăcirile minţilor bolnavilor aduşi din toate partile. Anii 1990, anii eliberării de ciuma şi boala fără credinţă, aduc ceea ce nimeni nu mai spera: mănăstirea se redeschide. Maicile care mai trăiau s-au întors de prin lume şi au luat-o de la capăt! 
Pe când mănăstirea număra 300 de suflete, în timpul războiului, toate maicile au fost voluntare în spitalele de campanie. În timpul comunismului au fost adevărate cruci de credinţă acolo unde s-au aflat. Urmărite de securitate în toţi anii, monitorizate, ameninţate, alungate, astăzi îşi poartă în tăcere anii. Neştiute, necunoscute.

Monahia Epistimia Dănilă, o viaţă greu încercată

Monahia Epistimia Dănilă s-a născut pe 7 ianuarie 1931, în Vorniceni, fiind prima dintre cei şapte copii ai familiei. Primele patru clase le-a urmat în sat, şi încă trei mai târziu, la Mănăstirea Agafton, unde intră de la 14 ani. 
Zece ani mai târziu, în 1955, este tunsă în monahism. Bucuria călugăriei avea să fie umbrită de cumpliţii ani ce vor urma. În 4 februarie 1960 este izgonită din mănăstire, în urma Decretului 410 din 1959. 
Aproape 20 de ani, din 1962 până în 1985, lucrează ca infirmieră la secţia de nou-născuţi a Spitalului Judeţean Botoşani. Botează aici peste 2000 de copii născuţi vii, dar aflaţi în pragul morţii, mulţi dintre ei cu şanse mici de supravieţuire.
Se întoarce la Agafton în 1990.
Intrată de copilă în mănăstire, la început a lucrat la covoare, în atelier. Covoarele lucrate de măicuţe erau luate de stat şi trimise în străinătate.

După decret, în 1959, s-a arătat pustia!

Au primit ordin să plece, pentru că se desfiinţează mănăstirile! Comuniştii au venit cu camioanele, urcau maicile şi le duceau.
"Veneau în aşa fel, că dacă nu erai în chilie, ei puneau lacăt şi rămâneai afară cu ce erai pe tine, nu te mai lăsau să mai iei ceva din casă, te puneau în camion şi hai... ca pe animale, aşa ne-au scos în camionul acela, da! Cum ieşea din casă o maică, veneau şi puneau sigiliul pe uşă, aşa încât nu mai avea voie să intre în casă", mărturiseşte Maica Epistimia într-un interviu ("Monahii ortodoxe purtătoare de lumină în întunericul comunist", de Ieromonah Siluan Atoci, Editura Doxologia, 2012).
Plecarea de la mănăstire întrece orice închipuire, ca într-o scriere de Dostoievski. Câteva maici au ajuns la Agapia, şi mai puţine pe la Suceviţa. Cele mai multe au purces în lume.
"N-aveam cu ce să ne îmbrăcăm. Aveam un capot pe mine, în luna februarie, când era un ger aşa de mare şi nu aveam cu ce mă îmbrăca". 
Unele maici s-au aşezat în faţa camionului.
"Da! Au zis maicile că mai degrabă "calcă-ne cu maşina decât să ne scoţi afară!". Dacă aţi şti ce plâns, ce răcnete erau acolo în acele momente îngrozitoare! Maicile ieşeau din casă şi răcneau, altele plângeau, era ceva de neînchipuit. Era iarnă şi era frig cumplit afară".
Le-au scos pe 2 februarie 1960. Ziua Întâmpinării Domnului. Ca să le mai îmbuneze sufletele, părintele protopop a venit şi le-a întins câte 600 de lei, "de cheltuială". Maica Epistimia a refuzat.
"Eu nu am vrut să-i primesc. Am zis că am avut ascultare în mănăstire şi nu vreau să fie ascultarea mea plătită".

"...cumpăram o pâine, o tăiam în patru şi o aveam pentru patru zile"

În capot, cu spatele încovoiat de povară, Maica Epistimia a plecat în lume. Pentru ea, lumea mare era în Botoşani, unde a lucrat tot la covoare la început.
În lume, nu au scăpat de urmăritori. Din când în când, securitatea le vizita "pentru a vedea cum ne comportăm şi dacă ne conformăm situaţiilor". Nu aveau voie să poarte fustă lungă, "veneau cu foarfecele să ni le taie, în special nouă, care eram mai tinere". Dacă nu ascultau indicaţiile, erau ameninţate sau chemate la poliţie.
"Uneori îmi doream să fi murit decât să trăiesc clipele alea, dar Maica Domnului m-a salvat, mă întărea. Din toate părţile eram izgonite".
A stat la o gazdă, într-o cameră fără sobă.
"Aveam o pernă rezemată pe un perete şi după perna aceea era zăpadă şi aşa adormeam".
Mai târziu a adus o sobă şi a scos prin perete, afară, burlanul pentru fum. De frică să nu iasă scântei şi să provoace vreun incendiu, de multe ori adormea fără foc. De mâncare pregătea la o lampă cu gaz.
"La început cumpăram o pâine, o tăiam în patru şi o aveam pentru patru zile".
Apoi a lucrat la Maternitate, la secţia de nou-născuţi. S-a mutat într-o garsonieră cu căldură, apă. Cu cât treceau anii, cu atât gândul că se va întoarce la mănăstire se îndepărta tot mai mult. Cu toate acestea, nu s-a gândit niciodată la căsătorie.
Părintele Galaction, unchiul Maicii Epistimia, era şi el urmărit de securitate. Îl ajutase mult pe viitorul Patriarh Teoctist.
"Unchiul meu l-a dat pe PF Teoctist la liceu, la Piatra Neamţ. Pe urmă la celelalte şcoli pe care le-a urmat. Preafericitul îl numea pe unchiul meu tată pentru ajutorul dat. Când era episcop la Iaşi, PF Teoctist totdeauna venea la mănăstire să-l viziteze pe părintele Galaction. Unchiul meu ţinea mult la dânsul".

A botezat peste 2000 de copilaşi!

În Maternitate a botezat mulţi copii. Dacă vedea nou-născuţi "slabi şi bolnavi" sau născuţi prematur, le îndemna pe mame să îi boteze repede, să nu moară nebotezaţi.
"Am învăţat la şcoala de religie cum trebuie să facem. Spuneam aşa: "În numele Tatălui, Amin" şi stropeam cu aghiazmă. Dacă nu era aghiazmă stropeam cu apă. Luam de la robinet apă şi stropeam copilaşul. Apoi spuneam mai departe: "şi al Fiului, Amin şi al Sfântului Duh, Amin", şi "se botează robul lui Dumnezeu...". Pe urmă făceam cruce deasupra lui şi spuneam Tatăl Nostru şi Crezul. Dacă era băiat îi ziceam Ioan, dacă era fată îi ziceam Ioana. În 25 de ani am spus cuvintele de botez la peste 2000 de copilaşi!".
A văzut multe minuni. Copii născuţi prematur, sub un kilogram, care după ce au fost botezaţi au supravieţuit.
"Cunosc o maică la Agapia, care vine la mănăstire la noi, şi căreia i-am zis să mă pomenească atunci când va auzi că am murit; eu am botezat-o. Cunosc un profesor la Băiceni, pe care l-am botezat, iar mama lui, când vine în vizită, îmi aduce câte o pâine şi struguri".
"Orice făceai erai urmărit şi peste tot erau infiltraţi spioni de la securitate şi de la partid".

S-a reîntors la Mănăstirea Agafton în 1990. "Eu am tras clopotul prima dată!".

Evgheni Vodolazkin - LAUR. "Calea ta e grea, căci istoria dragostei tale abia începe"

"Laur" poate fi deopotrivă cartea vindecătorilor și a celor vindecați. "Laur" poate fi, asemenea, cartea inițierii. Î...