duminică, 28 februarie 2016

VASILE IFTIME, poetul pe numele său

Poetul nu vietuieste prin propria poezie. El poate doar supravietui, (ras)talmacindu-si destinul cu maxima fervoare ori sub masca unei minime seriozitati, printr-o falsa asumare a starii de poezie. Identificarea pana la sublimare cu timpul caruia ii serveste, fara insa a i se darui cu adevarat vreodata, ci doar traind strigator la periferia prezentului, ii confera poetului un statut pe care nu totdeauna societatea este dispusa sa i-l recunoasca.

Pe numele sau Vasile Iftime, poetul nu se construieste doar pentru a se narui apoi in cuvinte, ci se naste continuu, altruist in spatiul pe care il recunoaste drept poem. Pe acelasi nume Vasile Iftime s-ar putea acorda, psaltic si uneori diafan, un destin cu calde solfegieri biblice, daca poetul nu ar surprinde apoi prin discursuri sentimental-expresive, atingand si depasind chiar limita pudibonda a cititorului neavizat.

Poetul pe numele sau Vasile Iftime isi consuma succesul la public, chiar daca nu socheaza prin impostatii bruste, dar nici nu isi refuza experimente poetice la limita lumescului efemer.

Nascut pe 17 decembrie 1971, la Sarata Basarab, comuna Hanesti, Vasile Iftime a inceput a scrie dupa ce, mai întâi scotocitor in cuvintele altora, si-a descoperit propria realitate poetica. "Am citit de mic tot ce mi s-a recomandat, am citit si la intamplare, iubesc scriitorii francezi si scriitorii rusi, seva o primesc de la ei ca pe o binecuvantare. Imi place mai mult să citesc decat sa scriu, sunt mai multumit sufleteşte după ce am citit o carte bună decât după ce mi-a reuşit un poem... Am scris sase cărţi,  am publicat în multe reviste de literatură, dar toate acestea nu însumează mândrie, ci doar o existenţă după sufletul meu", marturiseste despre sine Vasile Iftime. De profesie "subofiter in Armata Romana, UM 01251", dupa cum singur se recomanda, a urmat Liceul Garabet Ibrăileanu din Iaşi, Institutul de artilerie, rachete  şi topogeodezie din Sibiu, si Facultatea de Psihologie.

Primele scrieri prind contur abia la varsta de 34 de ani, anul 2005 fiind si cel al debutului editorial, cu volumul de poezie "Umbre", Editura Geea. Urmeaza, anul urmator, "Un tot relativ", editura Agata, in 2007 o noua aparitie editoriala "Jumătate liliac", editura Axa, pentru ca anul 2008 sa ii aduca recunoasterea ca poet, cu volumul "Claustrofobii sentimentale", editura Axa, in acelasi an primind si statutul de membru al Uniunii Scriitorilor din Romania. Dupa o pauza de doi ani, Vasile Iftime revine cu alte doua volume, care surprind critica literara si il determina sa marturiseasca public noi forme de manifestare poetica, fara a se mai supune siesi, cel de pana atunci. "Alte poeme alte femei", editura Conta, 2010, si"Poeme cu toate femeile lumii", editura Dacia XXl, 2011, sunt cartile care il recreeaza pe poet, uneori in folosul sau, alteori spre incantarea publicului sau. Vasile Iftime este prezent in antologii: "1500 de scriitori clasici şi contemporani", editura Porţile Orientului, 2010, "Dicţionarul scriitorilor români de azi", editura Porţile Orientului, 2011, "Nord", editura Axa 2009, "Poezia", 2009, "Conta", 2010.


MIRCEA OPREA şi împăcarea cu sinele lumesc

Născut pe 8 decembrie 1945 la Belcești, județul Iași, Mircea Oprea trăiește în Botoșani, orașul unde scrie, citește, se preumblă printre oameni și scrie cărți, scrie cronici de teatru, poezie, proză, eseistică, interviuri sau, uneori, doar cronica unui târg cu prieteni.

A debutat în presă în anul 1971, în ziarul Clopotul. În anul 1990 a publicat aforisme în "Revista de filozofie", îar în 1999 semnează pagini de proză în revista Hyperion.

Debut în poezie în anul 1971.

Publică volume: Gravitația lumii (poezie, Ed. Litera, 1988), Polul Est (versuri, Ed. Litera, București, 2010), Mirarea de mine (eseuri, Ed. Limes, 2010), Mirarea de voi (eseu, Editura Conta, Piatra Neamț, 2012), Să dai mâna cu președintele (proză scurtă, Ed. Axa, 2012), Împăcarea cu lumea – Jurnalul de Curtești (proză, Ed. Zona Publishers, 2013).

"Împăcarea cu lumea – Jurnalul de la Curtești" s-a bucurat de aprecierea criticii literare, editorul său, Paul Gorban, neezitând să o considere Cartea Vieții lui Mircea Oprea. Un jurnal atipic - am spune, în absența unei minime cronologii-, cartea lui Mircea Oprea capătă, mai degrabă, dimensiunea unei cronologii personale, o așezare în timpul ființei, pentru care autorul manifestă o înțelegere pe care o transmite și celor din jur.

Chiar dacă menține temelia unor rigori convenționale, Mircea Oprea reconstruiește fără a dinamita sau măcar șubrezi structura de rezistență a noțiunii de jurnal, jurnal căruia îi conferă, însă, vibrația stilistică și metaforică a unui mecanism care se desfășoară în sinele scriitorului, dar și al cititorului deopotrivă.

Cu toate acestea, există o autenticitate a concretului imediat care se dezvăluie prin creație, în care ființa vie, scriitorul, este expusă unor radiografii dure, un suflet aflat în perpetuă evoluție, o continuă mirare, cu toate spaimele și descoperirile ce se nasc ulterior.

Transpare din "Jurnalul de la Curtești" nevoia de împăcare cu lumea a lui Mircea Oprea, dar și o solitudine orgolioasă fără să fie mândră (cel puțin nu în sensul creștin al mândriei de sine), un scriitor cu un discurs presărat de abia simțite obsesii, precum și gânduri pe care nu le expune gratuit, chiar dacă le conturează în notații simple, rostite amplu ca în niște desfășurări de armată pe timp de pace, cu acel răgaz cadențat purtat prin deșertul unui război care întârzie tocmai pentru că, odată pornit, ar dezvălui o risipă de inimi.

Mircea Oprea oferă 350 de pagini lipsite de stridențe, fără rostiri patetice, o carte care se așază în preajma cititorului înfășurându-l nevăzut ca într-un claustru intelectual. Pentru că "Jurnalul de la Curtești" nu te incomodează, dar nici nu îți lasă tihna parcurgerii fără surprinzătoare piedici.

Aerul Curteștilor din cartea "Împacarea cu lumea" are, pe alocuri, nuanțe pronunțat meditative întâlnite în "Călătoria" lui Natsume Soseki. Inițiatic fără povara povârnișului ascetic, filosofic doar în structura meditativă și voit demonstrativă, deși stârnește nostalgii intelectuale de anvergură, Mircea Oprea are meritul de a-și invita cititorul părtaș la propria existență, un egal fără de care el, autorul, nu își află menirea.



sâmbătă, 20 februarie 2016

La mulţi ani, DANIEL PODLOVSCHI!

Să susţii primul concert cu orchestra la 7 ani. Să treacă de atunci mai bine de 7 decenii şi jumătate şi să fii viu în spirit, înălţător în ţinută şi să ştii să iubeşti. Să cânţi zeci, zeci de minute, fără partitură, cu ochii închişi, una cu vioara, arcuş transformat în aripă. Să primeşti aplauzele cu zâmbet nepământean. Să revii la rampă şi să oferi un bis. Mergi în culise, revii, primeşti aplauze nesfârşite. Mai oferi un bis. Zâmbeşti din nou. La fel de nepământean. Să te inclini una cu sufletul, una cu vioara... Să te numeşti Daniel Podlovschi şi să fii uriaş: pentru că iubeşti oamenii...

Aşa l-am văzut ultima dată pe scena din Botoşani, pe 27 ianuarie 2012, într-un concert dirijat de Mihail Secikin.

Daniel Podlovschi s-a născut la Iaşi, la 20 februarie 1939. A început studiul viorii la şase ani cu tatăl său, Rudolf Podlovschi, profesor de vioară şi violonist la Filarmonica din Iaşi. Progresele lui au fost atât de rapide, încât au condus la debutul său solistic la vârsta de 7 ani cu "Concertul în la minor" de Vivaldi, pe scena Teatrului Naţional din Iaşi. În 1949 s-a mutat la Bucureşti şi a început lecţiile cu reputatul pedagog Garabet Avakian. În 1960 a absolvit Conservatorul din Bucureşti la clasa profesorului Avakian, remarcându-se printre cei mai talentaţi violonişti din generaţia sa. A făcut studii postuniversitare la Moscova cu Iuri Iankelevici; în 1969, cu recomandarea lui Isaac Stern, a obţinut o bursă la Juilliard Shool of Music din New York, la clasa legendarului pedagog american Ivan Galamian. În SUA a urmat şi clasa de măiestrie a lui Itzhak Perlman (la Detroit). În perioada studiilor de peste Ocean a predat muzica de cameră la Colegiul Sarah Lawrence (Statul New York). Solist la Filarmonica din Iaşi şi profesor titular la Academia de Muzică din Bucureşti.


 Pe 27 ianuarie 2012, la Botoşani, Daniel Podlovschi interpreta, în faţa unui public prea puţin numeros, Concertul pentru vioară şi orchestră în re major, op.61 (L.van Beethoven). O lecţie de virtuozitate, tenhică perfectă. Sunet amplu, susţinut de o maiestuoasă ţinută scenică, o generoasă atitudine a unui muzician care cântă pentru publicul său, pe care îl crede capabil să primească şi să aprecieze marea muzică a sufletului său.

Îl văzusem prima dată pe bătrânul violinist tot la Botoşani, în martie 2011. La pupitrul dirijoral, acelaşi Mihail Secikin. Mă impresionase atunci eleganţa interbelică a artistului, o atitudine care amintea de atmosfera Austriei strălucitoare, iar retragerea în sine – a cântat mai tot timpul cu ochii închişi - nu exclude publicul, dimpotrivă, simţi cum te trage, te absoarbe, te cuprinde în lumea sa. Concertul pentru vioară şi orchestră în re minor, de Aram Haciaturian, a fost un regal. Iar aplauzele, şi ele pe măsură. Mi-a plăcut modestia, m-a impresionat recunoştinţa cu care a mulţumit, înclinarea delicată, precum a bătrânilor arbori în faţa izmelor efemere... Mi-a plăcut că la a doua revenire în scenă, la aplauze, a oferit un bis cu aceeaşi firească atitudine, dar cu gingaşă măreţie.

Desigur, bătrânul violonist s-a aflat pe scena de la Botoşani în mult mai dese rânduri. În anul 1999 a marcat împlinirea celor 60 de ani de viaţă alături de artiştii Filarmonicii Botoşani, ocazie cu care a interpretat L.van Beethoven, J.Brahms şi J.S.Bach.

Dar mă întorc astăzi la un mesaj primit în urmă cu câţiva ani de la o fostă elevă a Maestrului Daniel Podlovschi: "Un dascăl de exceptţie. Zilele trecute maă gândeam că toţi elevii şi studenţii pe care i-a pregătit şi-au luat zborul pe marile scene ale lumii. La începutul anilor '80, maestrul Podlovschi s-a mutat la Iasi, rarele apariţii au fost doar pentru cunoscători, s-a pierdut exact acel lucru care-l făcea special: puterea exemplului personal...".

Astăzi, violonistul Daniel Podlovschi împlineşte 77 de ani. Un nume care nu se bucură, în România de astăzi, de rezonanţa pe care o merită, decât în rândul iubitorilor de muzică. Însă istoria i-a rezervat un loc de cinste în inima celor care l-au ascultat, l-au admirat şi l-au aplaudat.


 LA MULŢI ANI, Maestre DANIEL PODLOVSCHI! 

Brâncuşi în discuţia Academiei Române!


Şedinţa Academiei Republicii Populare Române, Secţiunea de Ştiinţa Limbii, Literatură şi Arte, Proces-Verbal nr. 10 al şedinţei din 7 martie 1951, prezidată de tov. Acad. M. Sadoveanu







duminică, 14 februarie 2016

"Şi cine este aproapele meu?" sau despre puterea de a ierta. O cronică de Ioan Şimon

Florentina Toniţă, muzeograf, jurnalist şi scriitor, s-a născut la 7 octombrie 1971, în Tutova, judeţul Vaslui, şi trăieşte în Botoşani. A publicat următoarele cărţi: Lacrimi de nisip, poeme, Editura Parnas, Iaşi, 2003 (volum premiat de Uniunea Scriitorilor din România, filiala Bacău, pentru cea mai bună carte de poezie -debut- a anului); La drum cu îngerii, reportaje literare, Editura Clubul Saeculum, Beclean, 2007; Forma păsării, versuri, Editura Axa, Botoşani, 2012; Şi cine este aproapele meu?, roman, Editura Junimea, Iaşi, 2013. A colaborat la diverse reviste de cultură de prestigiu, printre care se află şi Mişcarea literară de la Bistriţa.

O carte specială şi, în acelaşi timp, tulburătoare, care cucereşte cititorul încă de la primele pagini, este romanul "Şi cine este aproapele meu?", o creaţie de excepţie care dezvăluie calităţile incontestabile ale autoarei şi în arta discursului epic. O construcţie epică ingenioasă, care îmbină o diversitate de tehnici narative specifice romanului modern dar şi modalităţi de expresie care duc spre o analiză profundă a sufletului uman. Florentina Toniţă foloseşte cu abilitate introspecţia şi retrospecţia, jurnalul intim, anamneza, reflecţia, secvenţe de povestire în ramă etc. Însă uimitor pentru o autoare tânără este veridicitatea în descrierea şi înfăţişarea unui mediu existenţial întunecat, cum este cel al detenţiei şi al atrocităţilor săvârşite în perioada comunistă în închisorile de la Aiud şi Piteşti, înfăţişate cu atâta autenticitate încât "ai zice că doar un trăitor direct poate scrie cu atâta adâncă înţelegere şi creştină iertare", după cum afirmă Simona Modreanu în textul de prezentare de pe coperta IV a volumului în discuţie.

Este o carte "despre suferinţa ce împinge marginile durerii, despre mucenicia unui suflet ce şi-a găsit drumul printre sute de trupuri chinuite" (ca s-o citez din nou pe autoarea textului pomenit mai sus), o lume subterană "în care fiinţa stă să moară de ruşine".

Romanul este structurat în cinci capitole, prezentând destine umane complexe peste care a trecut precum un torent devastator şi transformator agresiunea unui regim torţionar şi degradant.
Pe parcursul naraţiunii apare intermitent un "leitmotiv" cu caracter de simbol – cel "al aproapelui", încărcat mereu de semnificaţii care provoacă cititorul să reflecteze. Sensurile lui ne sunt sugerate prin naraţiunea faptelor, dar mai ales prin reflecţiile şi impresiile pe care pictoriţa Maria le notează în jurnalul ei intim – "un jurnal al fericirii" pentru că prin el tânăra jurnalistă se eliberează de povara sufletului şi desluşeşte sensurile vieţii. Ea a găsit "măsura vieţii prin suferinţă", care "o dată trecută prin trup deschide taina dragostei".

Demersul axiologic al operei tinde spre un act soteriologic – o mântuire sufletească şi spirituală care are drept suport credinţa în valorile christice şi ale umanului. Eroii cărţii ajung la o renaştere morală, la un echilibru superior al existenţei prin iertare şi iubire.

Chiar şi un torţionar poate fi mântuit şi renăscut spiritual prin pocăinţă şi căinţă; aşa este cazul călugărului Teodosie, fost torţionar al închisorii de la Aiud. Teodosie, fiul unui tâmplar din Craiova, a fost arestat în 1948, pe când era student la Medicină pe motivul că în timpul unui curs le vorbise colegilor despre Duhul Sfânt. Dus la închisoarea de la Piteşti, a suportat bătăile cumplite, care nu l-au doborât dar a cedat torturilor psihice. Eugen Ţurcanu, şeful torţionarilor de la Piteşti, s-a folosit de slăbiciunile lui şi i-a oferit privilegiile de care beneficiau deţinuţii din comitetele de agresori. Astfel a devenit unul din cei mai temuţi torţionari din închisoarea de la Piteşti, torturând în special studenţii. După căderea comunismului, urmărit şi hăituit de Securitate, s-a călugărit iar duhovnicul său, tot un fost deţinut, singurul care îi cunoştea trecutul întunecat, i-a încredinţat canonul mărturisirii.

Emoţionant este mai ales destinul călugărului Paisie, pe numele de mirean Petrică Scurtu, deţinut şi duhovnic al închisorii, care a transformat puşcăria "într-o oază de linişte pentru cei care în libertate ucideau, furau sau înşelau". Aceştia, pe măsură ce-şi ispăşeau pedepsele, deveneau adevăraţi rugători iar odată ajunşi în libertate erau căutaţi şi cercetaţi de creştini de pretutindeni.

Călugărul Paisie avea darul schimbării sufletului celui proscris sau aflat în suferinţă. El ştia că prima schimbare se realizează la nivelul privirii – "această fereastră a corpului uman" care "va deveni un canal de comunicaţie prin care vor circula apoi cantităţi uriaşe de iubire, compasiune, toleranţă şi echilibru". 

Nucleul naraţiunii este tânăra pictoriţă Maria, o fire reflexivă, cea care ne dezvăluie povestea mai multor destine umane năpăstuite de istorie, de regimul inuman al comunismului, dintre care unele au reuşit să se salveze ar altele având un sfârşit tragic.

Relevantă este evoluţia spirituală a Mariei, care ajunge la o înţelegere superioară a existenţei, parcurgând drumul sinuos al căutării sufletului pereche. Ea trăieşte mai multe experienţe erotice, unele sortite eşecului, lăsându-i un gust amar sau dulce, ca în cele din urmă să înţeleagă că iubirea vieţii ei este Costa şi că secretul vieţii se află în tine însuţi, iar echilibrul sufletesc îl vei atinge doar când vei desluşi misterul acestei vieţi, ce ţi-a fost dăruită de Dumnezeu. Cartea este un adevărat balsam pentru cei răniţi de agresiunea unei vieţi violentate de factorii potrivnici ai fiinţării dintr-o lume şi o istorie dură. Prin vocea Mariei, autoarea oferă soluţia vindecării şi a rezistenţei, care este iertarea, formulate ca o concluzie în fragmentul de jurnal intim al personajului:

"Mai mare dumnezeire decât iertarea este iubirea. Pot întoarce şi celălalt obraz şi să tac. Sufăr, îndur şi iert. Să întâmplă să iert cu patimă, orgoliu, înverşunare, împotrivire. Iert cu superioritate sau de-a valma. Uneori cu voinţă de răsplată. Alteori cu lehamite. Iert cu supuşenie, rareori conştient. Alteori cu lehamite. Iertarea îndumnezeită, atunci când binecuvântat se întâmplă, este iubire. Sau mucenicie. Depinde cum vom primi toate întâmplările din viaţa noastră ş ice sens le vom da".  

Florentina Toniţă ne determină indirect să căutăm şi să descoperim în noi acele valori externe ale omului pe care ni le-a dezvăluit credinţa creştină, pentru a construi o societate mai bună, mai tolerantă şi să ascultăm de acele mesaje subliminale care ne transmit credinţa în aproapele nostru pentru că Mântuitorul nu a venit pe lume întâmplător.

(Cronică de Ioan Şimon, în Mişcarea literară nr.3-4 din 2013)

sâmbătă, 13 februarie 2016

Poezii din vreme. Dan Cornel

Astă seară am coborât din nou în timpul de demult, am răsfoit hârtii vechi şi am dat peste poeziile pe care în urmă cu 23 de ani le transcriam pe furiş dintr-un carneţel ponosit. Am mai povestit despre acele întâmplări.

Am rescris astă seară 4 poeme. Cred (adică sigur!) că am mai pierdut din file (am o poezie pe un cap de pagină, nu i-am găsit începutul, dar e acel capăt de poezie care ani în şir m-a urmărit în multe drumuri: "(...) nu vrei să vezi cum muşc, cu durere,/ din ora ce trece de şase?/ E ora când trebuie să-l trezesc pe Dumnezeu" - 1983).

Am scris povestea Pictorului aici, dar şi în revista Mişcarea Literară. (sursa foto: agentiadecarte.ro)



DAN CORNEL (1948-2013)

Ziua părăsirii

Se-ntunecă a ploaie, ce mohorâţi sunt norii,
în sufletul meu plouă cu grea singurătate,
mă dor, ca-n alte vremuri, tăcerile viorii
şi toate-mi par urâte şi toate-mi par furate

cui să întind o mână, sau amândouă, doruri,
chemarea se izbeşte de ziduri şi de uşi,
ferestrele sunt oarbe, pustiu-i fără maluri,
în praf cad pescăruşii, de linişte răpuşi

lumina ta se stinge, încet, prin nori de ploaie,
îţi moare râsul tandru, fără egal în lume,
mi-s mâinile murdare cu cenuşii noroaie
şi iarăşi rămân singur pe-un deal fără de nume

sub fruntea mea-ntristată se prăbuşesc cocorii
simt cum sfârşitul rece în suflet mi se zbate
timpul cerşeşte viaţa din resturi de istorii
agonizând imagini din clipele trădate

şi plouă peste lumea de ceaţă şi de friguri
te caut iar prin beznă, mari ziduri se apleacă
mă prăbuşesc sub ele, nu mai ajung la digul
ce-aşteaptă-n întuneric ca viaţa să îmi treacă...

(26 mai 1983)


Doamne...


Doamne,
omule, te botez "doamne"
şi te-ntreb:
unde-ncolţeşte firul sacru al vieţii,
unde se naşte lumea, ca lume?
Doamne,
ţie, omule, îţi spun
şi te-ntreb:
unde-ncolţeşte cuvântul,
cuvântul spus spre primenirea fugarilor?
Doamne,
de-un timp
nu mai ştiu cine sunt
mă doare cerşitul ce-l fac înspre seară...
Mă doare
şi iarăşi te-ntreb:
unde ne vom regăsi şi când, prieteni,
unde-om găsi un mult dorit răspuns?
Doamne,
unde?  

(1983)


Vitrina 

M-am prăbuşit într-o zi pe nişte scânduri,
erau de esenţă moale şi n-am păţit nimic.
M-am ridicat şi, căutând drumul spre casă,
nu ştiu cum, am ajuns în faţa unei vitrine
care expunea păpuşi mecanice...

Una dintre ele întinde mâna spre mine,
mână de plastic, cu degete retezate;
una mă salută, pare subaltern din armată,
alta stă pur şi simplu în poziţie de zbor...

Şi-am văzut atunci:
una singură nu făcea nici un gest,
m-am uitat mult la ea şi m-am întrebat
cum poate fi o păpuşă atât de tristă?

Şi am plecat.

(1983)


Cine?

Am nişte ani.
Unora care trec paşnici pe lângă mine
nu le vine să creadă că,
într-adevăr,
am treizeci, patruzeci, şaizeci
sau mai mulţi ani...
Oameni, prieteni
veniţi de pe alte meleaguri
la ziua mea,
ştiu multe despre Hiroshima,
şi ştiu multe despre alte ruşini ale oamenilor,
de aceea ascultaţi-mă:
vă vreau lângă mine, să cultivăm
hectarele de pământ care-mi aparţin
cu lalele.
Cine mă ajută?
Cine mă urmează?

(1983)  

joi, 11 februarie 2016

duce-m-aş...

în seara aceea destrămai o mănuşă
degetele atârnau în culoarea de ceară a lânii
prin cotloanele timpului locomotivele
vin la culesul poeziei (e primăvară, ziceai, nu vezi sălciile, podul necuprins de gânduri? e toamnă, spuneam, cad statuile, gândacii evadează din ziduri)

are şi moartea demnitatea ei    doar noaptea 
se stinge precum în răsuflarea ta ar rătăci
un poem descompus
(dimineaţa culegi bruma dintre cuvinte
leac pentru singurătatea poetului)
un spectacol fără distribuţie în magazia cu umbre 
nu e niciodată târziu, porţi
coifuri de cenuşă la fiecare scâncet de îngeri

!saltimbancii fără bilet năpădesc grădinile 
(vocea lui Patrick Bruel peste fotografiile din clasa primară)
a plouat, se aude la radio
mai bine salvăm păpădiile
mai bine aruncăm coperţile-n aer

haaai-hui! huuuui-hai, duce-m-aş, îngere,-n rai!

miercuri, 10 februarie 2016

VICTOR TEIŞANU sau Poezia ca reverenţă!

Poet, jurnalist, bibliotecar, fondatorul Muzeului "Leon Dănăilă". Autor de poezie şi depozitar-scotocitor în ale istoriei locale. Cititor al aproapelui-întru-poezie, a scris cu răbdare şi generozitate literară despre cărţile confraţilor săi. Un provincial care şi-a construit la Darabani propriul univers, fără să se lase locuit de complexe sau alte insuficienţe creatoare.

Victor Teişanu s-a născut pe 15 septembrie 1950, la Darabani, oraş în care a urmat clasele primare, gimnaziale şi liceale. În anul 1969 este admis la Facultatea de Filologie a Universităţii "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi. După absolvirea facultăţii activează, o scurtă perioadă, ca profesor la Şcoala Hudeşti (1973-1976). A fost redactor la ziarul Clopotul (1970-1971), iar din 1976 şi până astăzi îl regăsim la Biblioteca Orăşenească Darabani, instituţie al cărei director este. A fondat și administrează Casa Memorială "Leon Dănăilă" din Darabani şi conduce publicația locală "Mesagerul de Darabani".

Este membru al Uniunii Scriitorilor din România.

Debutul în poezie al lui Victor Teişanu se petrece în toamna anului 1966, cu prilejul unei întruniri literare la care au participat, la invitaţia lui Lucian Valea, scriitori din Suceava. Printre ei, George Damian, Constantin Ştefuriuc, George Sidorovici, ultimul fiind şi cel care i-a publicat primul poem în "Zori Noi". După acest debut, revista "Cronica" din Iaşi, diriguită pe atunci de Horia Zilieru, îi publică trei poeme.

Numele său se iveşte, mai târziu, într-o antologie a tinerilor poeţi, la Editura Tineretului, un volum girat, la acea vreme, de către Eugen Simion. Aşteptatul debut în volum întârzie însă pentru că, în 1982, în urma câştigării unui concurs, editura Junimea nu mai tipăreşte volumul premiat. Astfel că prima carte a lui Victor Teişanu va apărea în spaţiul literar abia în anul 1994, "Viaţa într-o frunză".

În anul 1969, alături de poetul Lucian Valea, editează la Darabani revista Hyperion, o publicaţie care a reuşit, în vreme, să se impună în spaţiul revuistic naţional, bucurându-se de apreciere deosebită din partea unor scriitori şi critici. Lucian Valea îşi pune apăsat amprenta şi pe Cenaclul literar "Mihai Eminescu" din Botoşani, grupare căreia Victor Teişanu îi datorează mare parte din formarea sa poetică. În anul 1975, pe când încă activa ca profesor la Hudeşti, Victor Teişanu organizează la Darabani Cenaclul literar-artistic "Nicolae Labiş" (denumit mai târziu Cenaclul "Corneliu Popel").

Colaborează, de-a lungul timpului, cu versuri, articole de atitudine, la revistele Amfitrion, Argeş, Cronica, Dreptatea, Forum cultural, Gazeta de Botoşani, Gazeta literară, Iaşul literar, Luceafărul, România liberă, România literară, Steaua, Timpul, Tribuna, Ţara de Sus, Zig-Zag.

Apare în volume colective, antologii precum: Peisaj sucevean (1967), Vibraţii (Botoşani, 1968), Viori Moldave (Botoşani, 1969), Tineri poeţi (Bucureşti, 1969), Arc de triumf (Botoşani, 1977), Intonaţii (Iaşi: Junimea, 1989), Altare (Botoşani: Geea, 2007), Nord (Botoşani: Axa, 2009).

A publicat volumele "Viaţa într-o frunză" (versuri; Iaşi: Timpul, 1994), "Neantul în doi" (versuri; Botoşani: Axa, 2006), "Ceremonii de iarnă" (versuri; Iaşi: Timpul, 2007), "Fulgul şi umbra" (versuri; Iaşi, Timpul, 2008), "Arta îndoielii" (versuri; Iaşi: Timpul, 2008), "Elegii şi extaze" (versuri; Iaşi: Timpul, 2009), "Călătorie în cerc" (Cluj-Napoca: Dacia XXI, 2011), "Mizez pe tăcere" (Cluj-Napoca: Limes, 2011), "Timpul dintre cuvinte" (Iaşi,Tipo Moldova, 2015).

În 2014 a publicat volumul "Poeţi botoşăneni de azi", o exegeză privind poezia contemporană din zona Botoşanilor, lucrarea reunind 29 de recenzii dedicate unor poeți contemporani reprezentativi, care s-au născut sau care au trăit în Botoșani. Cartea a apărut la Centrul Judetean pentru Conservarea si Promovarea Culturii Traditionale Botosani.

Destinul său poetic s-a intersectat fericit, de-a lungul vremii, cu al altor poeţi precum Lucian Valea, Dumitru Ţiganiuc sau Corneliu Popel.



Poezia ca reverenţă!

Un solitar al Nordului, un poet pentru care absenţa din preţioasele ierarhii literare nu produce dezechilibre sau uscăciuni interioare. Fără să îşi aroge vreun loc în confortabilele, dar trecătoare, generaţii literare, Victor Teişanu este unul dintre poeţii care privesc notorietatea nu ca pe o confirmare a valorii, ci mai degrabă o (auto)expunere cu orice preţ şi ceremonios regizată în spaţiul comercial al literaturii cotidiene. Or Victor Teişanu pare să rămână, cu de la sine voie, într-o zonă a orgolioasei smerenii poetice, dar şi a scepticismului şi a inadecvării la permutările literare de tot soiul.

De ani buni îşi consumă propriile poeme într-o discreţie tandră, de tonalitate romantică, dar de largă perspectivă lirică şi o forţă interioară ce dezvăluie continua voluptate a cunoaşterii de sine. Poezia lui Victor Teişanu este şi reverenţioasă, străbătută pe alocuri de gravităţi filosofice, cultivând uneori o solemnitate cu accente moralizatoare, dar o solemnitate lipsită de capcanele lingvistice ale poeziei moderne.

Fără ostentaţii lirice, ocolind obsesiile poeziei contemporane, dar insistând pe neliniştile fiinţei poetice, Victor Teişanu oferă totuşi un limbaj artistic modern, cultivând o expresie net diferenţiată de stilul clasic, tradiţional, şi opus convenţiilor estetice atât de prezente în noianul de poezie ivit în ultimele decenii.

Evoluând de la un volum la altul, spiritul creator al lui Victor Teişanu naşte inovaţii ce implică planul sensibilităţii acute, chiar al singurătăţii fragile. Pentru a atinge înălţimile poeziei, este nevoit să renunţe, printr-un fel de "amnezie deliberată" (de la Pierre Bourdieu citire) la întreg corpusul de discursuri poetice de până la el. Doar astfel Victor Teişanu reuşeşte să ne arate aripa solemnă, miraculoasă a lumii. "Să uiţi că eşti viu/ respirînd miasmele sîngelui/ sevele sărate ale trupului/ în acest/ cadru de nisip roşcat/ cum te poţi conecta/ la solitudine la dorinţă// priveşti/ depărtarea graniţa orizontului/ doar acolo exist/ vorbitori care să înţeleagă" (Să te reculegi).

Victor Teişanu transfigurează materia, descompune trupul carnal şi îl recompune prin renunţare la superficial, supunându-l totodată unei renaşteri asumate, unui ritual al (pre)facerii poetice. Prin vers, percepe realul dinlăuntrul poemelor spre afara cuvintelor, conferind existenţei poetului o aură martirică: "În odaia sa/ poetul este aşezat pe cruce/ litere silabe şi diftongi/ pironindu-i cele două palme// tot astfel şi la picioare/ tălpile găurite cu piroane/ fac să curgă în pămînt/ sîngele verbelor şi substantivelor// martiriul continuă/ pînă mult după miezul nopţii/ cînd crucea şi cele patru piroane/ devin literatură existenţialistă". (Răstignire)

Discursul interior este dominat de o nevindecabilă nelinişte, de o a/justeţe a trăirii în cotidianul celor care "fac ca eroarea să existe": "...prea mulţi poeţi/ mişună liber/ în loc să-şi spună textele/ în colivii de aur// lumea este/ a celor împăcaţi cu eroarea/ este a celor/ care fac ca eroarea să existe" (Prea mulţi)

Victor Teişanu este exact atât cât vrea să fie: un poet de sărbătoare, ce îşi poartă prin lume versul ca pe o liturghie. Poezia nu îl stăpâneşte, dimpotrivă, ea completează, adaugă, înalţă. Precum smirna în îmbietoare duminici creştine. Pentru că, şi atunci când nu scrie, Victor Teişanu tot în sinele poeziei trăieşte.



luni, 8 februarie 2016

PETRUŢ PÂRVESCU, poetul din patria cu hotare nelocuite

Născut pe 17 februarie 1956, un "sudist" din Păcala Făgeţelului, cum se mai audefineşte deseori, Petruţ Pârvescu se identifică astăzi, temporal şi structural, cu spatiul moldav pe care şi-l asumă de trei decenii. Creator de vers şi de limbaj oarecum distinct în peisajul poetic contemporan, un poet al "abstracţiunii şi al amplelor tornade lirice" (Daniel Corbu), Petruţ Pârvescu se situează confortabil în zona scriiturii profesioniste, fără să cadă în păcatul manierismului devastator.

Este profesor, membru al Uniunii Scriitorilor din România, iniţiator al anchetei literare Scriitorul - destin și opțiune, îndrumător al tinerelor talente.

De la Păcala Făgeţelu la Botoşani, via Dorohoi!

Petruţ Pârvescu s-a născut în satul Păcala, comuna Făgeţelu, Olt (până în 1968, raionul Vedea, regiunea Argeş), pe valea Vezii, lângă Piteşti. A urmat şcoala generală în localitate, Liceul teoretic Vedea, Argeş, şi Liceul teoretic Vitomireşti, Olt. Membru al cenaclurilor George Topîrceanu (Curtea de Argeş) şi Alutus (Slatina) între anii 1975-1980.

Licenţiat al Facultăţii de Istorie-Filosofie, Universitatea Bucureşti (1981-1985), secţia istorie - filosofie. În perioada studenţiei a frecventat Cenaclul de Luni condus de criticul şi profesorul Nicolae Manolescu, cenaclul Junimea, condus de criticul şi profesorul Ovid S. Crohmălniceanu, cenaclul Numele poetului, condus de poetul Cezar Ivănescu, şi a fost membru în Cenaclul Universitas, condus de criticul şi profesorul Mircea Martin.

În 1985 este repartizat ca profesor de istorie - filosofie în oraşul Dorohoi, Botoşani (1985-1999), iar din 1999 este profesor de istorie-filosofie în oraşul Botoşani. Din 1985 membru fondator al cenaclului literar Septentrion. Membru al Uniunii Scriitorilor din Romania – USR, membru al Asociaţiei Scriitorilor Profesionişti din România – ASPRO, membru al Fundaţiei Naţionale pentru Cultură, Artă şi Literatură Mihai Eminescu, membru fondator al Societăţii Scriitorilor Botoşăneni.
Dincolo de activitatea literară constantă si în egală măsură consistentă, Petruţ Pârvescu îşi asumă, de ceva vreme, şi o misie - riscantă, e adevărat, de îndrumare a tinerelor talente din şcoli prin organizarea unor concursuri de gen.

Debut publicistic în 1984, în revista Tribuna. Debutul editorial în 1995, Câmpia cu numere - Prima zi, poeme, Ed. Panteon, 1995, carte premiată la cea de-a XIII – a ediție a Festivalului - concurs național de poezie și interpretare critică a operei eminesciene Porni luceafărul…, ed. 1995.

Urmează Imnele tăcerii, micropoeme în stil haiku, Ed. Agata, 2003, Gesturi aproximative, poeme, Ed. Princeps Edit, Iași, 2005, Imnele tăcerii, ediție liliput, micropoeme, Ed. Agata, 2005, Câmpia cu numere - Geometria visului, poeme, Ed. Paralela 45, 2005, Câmpia cu numere - A opta zi, poeme, în colecția Poeți optzeciști, Ed. Axa, 2005, Câmpia cu numere, Opera Omnia, Ed.Tipo Moldova, 2011, Gesturi aproximative și alte poeme, antologie, Ed. Dacia XXI, 2011.

Colaborează la revistele Amfiteatru, Astra, Tribuna, Luceafărul, Echinox, Dacia literară, Poezia, Zburătorul, Poesis, Cronica, Calende, Ramuri, Convorbiri literare, Cafeneaua literară, Helis, Feed Back, Argeș, Revista nouă, Oglinda literară, Hyperion, Viața românească ș.a.

În perioada 1989 – 1991 a fost redactor la  Curierul de Dorohoi, apoi la Coloquium (1997-1998), Intertext și Mentor XXI (din 1998).

Poezia, o patrie cu hotare nelocuite

La Petruţ Pârvescu, poemul nu este o stare de repaos, nici de meditaţie continuă, interiorizată şi ermetizantă, chiar dacă deseori lasă impresia că refuză comunicarea cu exteriorul, apelând la un limbaj aproape încifrat, prin excelenţă poetic, dând "sensului năluciri multiple".

A scotoci printre înţelesurile poemelor pârvesciene, a le conferi alte capacităţi asimilatorii decât însuşi autorul acceptă înseamnă să reconstruieşti, facil şi ingrat, un spaţiu străin de geometriile în care poetul îşi preumblă cuvintele. "Îmi număraţi cu atenţie aproape cu încrâncenare pauzele dintre silabe dintre cuvinte distanţele parcurse vă simt respiraţia cefei umbroase" (un alt fel de cântecel sau dulcele fum alexandrin). De aceea privitul îndărăt, vederea prin poezie creează surprinzătoare efecte imagistice, conturând noi forme ale trăirii: "un creier cu ochi cuvântul!" (naivă IX sau gesturi aproximative). Pentru că la Petruţ Pârvescu, aşa cum observă şi Victor Teişanu, "emanaţiile textului izbucnesc libere, dar în spatele lor există un ochi care le măsoară şi le cântăreşte".

Poetul îşi fixează un limbaj original, abstractizând uneori firescul pentru a experimenta, în stilul propriu, o altă realitate, cu alte perspective ("sunt prea mulţi poheţi veţi spune să tragem linie să adunăm uite amiaza ăstuia nu încape e prea nu ştiu cum prea în colţuri şi nu se vede nicăieri cestălalt e prea neted prea lucios"). Dotat cu o mobilitate intelectuală menită să îi ofere libertatea oricărei interpretări, Petruţ Pârvescu îşi invită confraţii la "taraba plină de interjecţii vocale şi propoziţii", unde un "vânticel dulceag alexandrin va despuia până la piele liturghia din piaţă" (un alt fel de cântecele sau dulcele fum alexandrin).

Dincolo sau dincoace de cortină, în spatele sau înaintea vederii ("căutători de spaţii siderale şi-mblânzitori luminii de pe pleoape"), timpul se colorează copilăreşte, se reorganizează treptat călătorind prin amintiri nostalgice sau "săpate-n maluri grele de-ndoială". O altă lume se iveşte în fisura visului, o fisură prin care se întrevăd zbaterile interioare mereu cenzurate, dar mereu strunite de un calm intuitiv, care dozează inteligent orice reverberaţie a firii: "în fiecare noapte/ cineva/ mă cam fură/ simt asta/ după ce trag pleoapele/ şi cad în mine… dacă zorile ar întârzia/ m-aş putea trezi fără mine/ gol/ ca o trestie prin lume umblând!" (naivă II sau fără  mine în provincial trupului).

Găsim la Petruţ Pârvescu o lume elegiacă, dar şi o vocatie a trăirii în şi prin sine, un creator de stări şi de limbaj poetic propriu, aşa cum intuim, asemenea, noi forme ale trăirii într-o "geometrie lichidă" care conferă, neaşteptat şi carnal, o "stare de patrie" înduioşătoare: "orizontal/ şi/ drept/ patria urcă în noi/ precum sângele/ într-un corp omenesc". O patrie cu "hotare nelocuite", în care brazda se aşază trainic precum poetul în propriul destin ("de câte ori/ am vrut să mă opresc/ să îmblânzesc hotarele din mine/ iscoditor/ trufaş/ un ochi domnesc/ mă plugărea dincolo de retine").



GABRIEL ALEXE: "...mă voi răstigni copil"

Poet și profesor de matematici în Botoșani, Gabriel Alexe s-a născut pe 2 noiembrie 1959, la Câmpina, în judeţul Prahova. Şi-a făcut studiile în oraşul natal, pentru ca apoi să se înscrie la Facultatea de Matematică, Universitatea din Bucureşti şi, ulterior, la Facultatea de Ştiinţe Economice, Universitatea "Petre Andrei" Iaşi. Tânăr profesor, în 1984 se încadrează la Şcoala 13 din Botoşani, unde activează până în anul 1990, când devine director al Şcolii 16, funcţie pe care o deţine până în anul 2013.

Este membru al Uniunii Scriitorilor din România din anul 2006. A colaborat cu versuri la revistele: Convorbiri literare, Cronica, Familia, Agora, Hayku, Hyperion-caiete botoşănene, Literatura şi arta (Chişinău), Poesis, Timpul ş.a. Poemele sale au fost premiate de numeroase reviste literare din ţară, precum Poesis (Satu Mare, 1992), Literatura şi arta (Chişinău, 1992), Familia (Oradea, 1993), Timpul (Iaşi, 1994), poetul fiind distins şi cu Premiul Editurii Moldova (Iaşi, 1996).

Gabriel Alexe s-a evidenţiat în plan literar şi prin haiku, fiind inclus în mai multe antologii de gen, printre care "O sută de catarge" (antologie de haiku românesc; Bucureşti: Haiku, 1997), "Surâsul crizantemei" (antologie de haiku românesc; Târgu-Mureş: Ardealul, 2004).

Volumul de debut, "Cameră cu păianjen", a apărut în anul 1996, la Editura Moldova Iaşi, următoarea carte de versuri fiind editată doi ani mai târziu, "Suflet vândut iubirii", la Editura Axa din Botoşani. Anul 2000 aduce pe piaţa literară un alt volum de versuri sub semnătura lui Gabriel Alexe, "Arome târzii", iar patru ani mai târziu apare cartea "Asha", ambele la Editura Axa Botoşani. La aceeaşi editură botoşăneană publică, în anul 2005, volumul de versuri "Calea Soarelui".

Profesor de matematică, a atras de partea sa rigurozitatea cifrelor, pe care le urmăreşte şi le cucereşte prin cuvinte, transformându-le în poeme. Pasionat de număr şi de rimă deopotrivă, Gabriel Alexe păstrează în poeme armonia şi exactitatea matematică a regulilor vieţuirii. Chiar dacă uneori ea, vieţuirea, trece din planul uman, ordinar, în cel idilic, extraordinar, supranatural până la misticism.

Un bun cunoscător al haiku-ului, poetul îşi amprentează versul cu o estetică specifică trăirilor unice, efemere. Poeziile lui Gabriel Alexe se situează în sfera simplităţii, marcate de acea "imagine care vorbeşte" ce caracterizează construcţiile haiku. Pentru că, şi atunci când nu scrie haiku, Gabriel Alexe rămâne tributar unei expresii con/strânse în sine, o stilizare a expresiei până la senzaţia stranie a "absenţei cuvintelor", cum o numeşte Florin Vasiliu, unul dintre cei mai importanţi creatori de haiku din România.

Poezia lui Gabriel Alexe este iniţiatică, neconformistă, apelând la concepte confucianiste, daoiste sau din filosofia populară japoneză. O inițiere care trece în spațiul trăirii, deseori echilibrând spiritual acel comun al cotidianului bulversant.

Gabriel Alexe pare să îşi găsească rostul acolo unde simte că poate transmite energia creatoare, unde mediul îi absoarbe cu nesaţ discursul cursiv, degajat şi mereu neprotocolar cu care îşi încântă audienţa. Cu toate acestea, nu de puţine ori poemele capătă o aură empirică, fiind străbătute de sentimente, străfulgerări menite să determine o stare de plutire, de levitaţie a cuvintelor.

"Precum în cer/ ce-i pe pământ îngere/ să nu le confunzi/ aici e altă ordine/ totul e altă/ ordine/ devine înainte de/ a fi/ şopteşte-mi din înălţime/ ce pleacă ce vine/ numai/ pentru mine/ nu suntem acasă/ îngere/ lasă-l pe Asha/ în delir".

Plutirea este, pentru Gabriel Alexe, o formă de evadare care modifică însăşi anatomia umanului, transcende trăirea şi trece dincolo de trupesc, palpabil, pământean.

"...parcă am zbura/ în/ aranjamente cromozomiale/ femei cu bioritmuri gemene/ mânând/ herghelii crepusculare".
 
Gabriel Alexe se lasă provocat de fiecare imbold al realităţii interioare, transformând experienţele senzoriale în poeme care păstrează, totuşi, luciditatea fiecărei clipe. Cu toate acestea, realitatea poetică nu mai este aceeaşi cu trăirea cotidiană, sentimentele devin "ruguri" care se "aprind/ cuibărite/ în inima unui echinocţiu".  Tatei "îi plânge singurătatea", înaltul coboară în umanul carnal şi curge cu "lacrima cerului".

"Cerul s-a împământenit/ din cerul înalt/ priveşte Mama/ lacrima cerului/ privirile ei/ icoana/ flacăra lumânării/ lacrima pământului/ înteţită inima mea înteţită/ Tata aşteaptă cu palma căuş/ la streaşina casei/ în curând va strânge/ un pumn de ploaie/ îşi va umezi sufletul/ apoi va adormi/ între dalii/ senin precum cerul/ inert ca pământul/ mă voi răstigni/ copil/ ţi-am spus eu/ Asha/ din cerul înalt ne priveşte/ Mama".

Poetul Gabriel Alexe a dovedit, în volumele publicate până acum, că dispune de un bogat univers interior, gata oricând să se structureze în poeme de o neașteptată perspectivă. Depinde numai de el dacă va ști să își valorifice trăirile poetice sau, dimpotrivă, rămâne în zona experimentului creativ, într-un joc al simbolurilor, fără a parcurge drumul până la capăt. Iar capătul nu poate fi decât unul singur: POEZIA!

VLAD SCUTELNICU - "Aştept să-mi bată Dumnezeu la uşă..."

Un poet discret, care îşi poartă cuvintele în braţe ca pe singurul adevăr ce i-a fost hărăzit. O încărcătură care uneori îi devine povară, alteori libertate. Umilinţa muncii, calitate creştină şi deopotrivă umană care lipseşte celor mai mulţi dintre oamenii de litere, mai ales după ieşirea din comunism, îi ordonează versul într-un cotidian haotic, pe care îl străbate cu liniştea celui ce-şi nelinişteşte cu impenitenţă propria poezie, într-o permanentă re-facere a lumii.

Vlad Scutelnicu s-a născut într-un martie 11, anul 1960, în satul Poiana, comuna Vorona, judeţul Botoşani. A urmat cursurile primare în sat, continuând apoi studiile în Botoşani, la Liceul "Mihai Eminescu". După absolvirea cursurilor liceale activează, aproape trei ani, ca profesor suplinitor de biologie în satul natal, iar în 1982 devine student al Facultăţii de Zootehnie şi Medicină Veterinară, secţia medicină veterinară.

Debutează cu poezie în anul 1999, în revista Hyperion (al cărei secretar de redacţie este în prezent), publicând primul volum peste trei ani, "Strigătul sferei", Editura Axa, Botoşani. Cartea a fost premiată la Festivalul internaţional de poezie, Sighetul Marmatiei (serile de poezie Nichita Stanescu de la Deseşti). A fost nominalizată, de asemenea, la Premiul Naţional de Poezie "Mihai Eminescu" – Opera Prima, Botosani, 2003.  Drept confirmare a valorii, volumul lui Vlad Scutelnicu a obţinut şi Premiul pentru debut pe anul 2002, acordat de Uniunea Scriitorilor din România, filiala Iaşi, dar şi Premiul  pentru debut al Uniunii Scriitorilor din R. Moldova, la concursul "Porni Luceafarul", 2003, Ipotesti-Botosani.

După debutul editorial din 2002 urmează, un an mai târziu, volumul de versuri "Ultima arcă", Editura Timpul, Iaşi. În 2005 publică, la Editura Dionis, Botoşani, cartea "E frig în oraş şi sunt singur" (volum distins cu Premiul special al juriului la Zilele "G. Cosbuc", Bistriţa, şi cu Premiul revistei Convorbiri literare pentru Poezie, Iasi), iar în anul 2006, de această dată la Editura Conta, din Piatra Neamţ, "Târgul cu arlechini" (Premiul pentru poezie pe anul 2006 al Filialei Iasi a U.S.R). O pauză de patru ani îi oferă răgazul unei regăsiri, a unei fericite re-aşezări metaforice, volumul "Zaruri", apărut în 2010 la Editura Brumar, din Timişoara, bucurându-se o bună reacţie din partea criticii. În 2011, Vlad Scutelnicu apare pe piaţa literară cu o antologie, "Vinovat în clepsidră", la Editura TipoMoldova, Iasi, tot la Iaşi construindu-se şi următoarea carte, "Piramida Ka-zar", la Editura Junimea.

Colaborează constant cu revistele literare (Hyperion, Convorbiri literare, Cronica, Antiteze, Luceafarul, Poezia, Bucovina literara, Lumina lina (S.U.A., New York), Poesis, Baaadul literar, Oglinda literara, Caietele Oradiei, Conta etc.).

Este membru al Uniunii Scriitorilor din România din anul 2004.

 "Preţul tău e faptul că exişti"

"Este valoroasă orice carte care nu seamănă cu cealaltă", spunea Eugen Ionescu acum opt decenii, considerând fiecare carte un nou univers, cu legile lui proprii şi ireductibile de raporturi, cu o scară unică de valori. În "Ultima arcă", Vlad Scutelnicu a încercat cu seriozitate şi maximă prudenţă toate cuvintele care definesc trăirea. După cuvinte, au urmat înţelesurile. Fără înţelesuri nimic nu mai are sens, şi într-un final scriitorul născut poet s-a hotărât: "E frig în oraş şi sunt singur!". Experimentează toate prejudecăţile şi uzanţele, fără a se sfii să trăiască, temporar, în "Târgul cu arlechini". Revine cu acelaşi scris disciplinat, cu răbufniri lingvistice doar cât să intrige sau să înfioare. "Zaruri"-le sunt împrăştiate, iar autorul, cu o remarcabilă (clară)vedere şi cu o afabilă siguranţă de sine, se arată lumii "Vinovat în clepsidră".  

Abstragerea din viaţa reală a poeziei este, pentru Vlad Scutelnicu, un refugiu din faţa unei realităţi ce tinde să se manifeste hegemonic, constrictiv. Cu toate acestea, poezia nu este lipsită de raţional, de palpabil, materialul care hrăneşte şi dezvoltă spatiul poetic fiind chiar cotidianul brut, colţuros uneori, alteori un amestec de real, de luciditate, cu material obscur, la limita conştiinţei. Însă poezia lui Vlad Scutelnicu nu coboară sub nivelul conştiinţei, ea domină instinctul, îl cuprinde, urcă spre stări superioare. Chiar dacă, spune poetul cu apăsătoare smerenie, "timpul ţi-a oferit locul/ nu înălţimea".

Scrie cu voluptate, ca şi cum poezia ar fi ultimul act al vieţii. "Port o cruce de paie ce oricând poate/ să ardă la scânteia dintre cuvinte", spune poetul care are puterea "să nu întrebe sângele/ despre starea de labirint a sufletului".

Universul liric al lui Vlad Scutelnicu este unul generos, amplu, fără a cădea în desuetudine, evitând însă limbajul dezlegat, liber de prejudecăţi, deşi poetul umblă "descheiat de frustrări".

Poezia se înfăţişează deseori într-un mod frust, o goliciune plastică, picturală, fără să scandalizeze sau să îmbie la înşelătoare discursuri filosofale, amintind de ceea ce Anton Dumitriu numea atât de inspirat filosofia garrula, cu referire la "sfânta" şi atât de obişnuita vorbărie, flecăreală poetică ce umple în zilele noastre sute de cărţi. O capcană de care Vlad Scutelnicu se îndepărtează cu eleganţă, situându-se într-o zonă a izolării purificatoare: "regret dar nu mai fac nici o filosofie/ de mult/ nici măcar cea a vulgului/ aştept să-mi bată Dumnezeu la uşă".

Libertatea, "lăcătuită" sau nu, respiră în poemele lui Vlad Scutelnicu, însă în forme dintre cele mai surprinzătoare. Carnalul omenesc capătă formă de penitenţă ("!vai ce urât e afară/ cum ţipă ploaia în trupuri"), cuplul devine retorică a vieţii ("doi/ doi şi câte întrebări în aceste/ exerciţii de libertate"), pentru ca, într-un final, să asistăm la o interiorizare bruscă, definitivă ("se închide poarta în faţa oglinzii").

Întâlnim la Vlad Scutelnicu o poezie a iubirii pure, asumate. O iubire trăită la scenă deschisă, într-o "intimitate publică", chiar dacă se desfăşoară într-un cotidian greoi, anost. În acest cotidian ordinar, populat de ţigănci, arlechini, în care "ai de plătit telefonul gazele întreţinerea/ şi rata la maşină", "tu aleargă/ să-ţi săruţi dragostea pe frunze pe buze pe ochi pe nervi/ pe mâini pe indiferenţă".

Drumul către această iubire care garantează veşnicia, care salvează, are un preţ: "preţul tău e faptul că exişti/ că suferi plângi, râzi, ţipi, te zbaţi". Dar, spune poetul, "stând drept în faţa Domnului/ drept vei fi găsit şi/ de Ea".

Poezia lui Vlad Scutelnicu nu scandalizează, nu intrigă, nu epatează. Ceea ce atrage este tocmai acest firesc al trăirilor, surprinzător şi totuşi posibil, fantastic şi deodată atât de credibil. Pentru că poemele sale oferă dimensiuni ale umanului care, odată eliberate, sunt asumate de fiecare cititor în parte.

aici opresc toate trenurile

îl ştiam pe bărbatul acesta
purta mereu fluturi albi, o caleaşcă de frunze sub talpă
peste braţ agăţată o cămaşă de paie
(niciodată să nu te scalzi în ochiul oglinzii
poţi să dai peste altul din tine
mai bine
cu spatele rezemat de-o idee sau adună fructe din seminţele arse)

a fost o vară amară ca un profet de hârtie
stoluri poartă amintiri din uşă în uşă numai tu
stai la marginea mesei
cu o lumânare în plete
scrâşneşti precum o
lance pe zidul coapselor bătrâne

în mansardă e petrecere de îngeri
(până unde coborâţi prapurile, până unde mirarea?)

fluturii ocolesc fericirile de ocazie
pitit în spaimă ca într-o mină parasită
umbra flăcării stăpâneşte dorinţa, cămaşa de paie
mocneşte în gânduri

aşezi o monedă pe frunte precum în copilărie îngropai piatra în gâtlejul şarpelui de pământ
un-doi, pas, trei-patru, stop
aici coboară nebunii, aici se opresc toate trenurile

peste tot ochi şi frunze albastre, oameni umezi calcă pe şira spinării
hei! heeei! nici un poet nu mai hrăneşte liliecii din streşini
la ultimul recensământ numeri harfele
îngheţate pe umerii femeilor

la gurile fluviului un pescar vinde haine vechi, prin buzunare viermuiesc părăsite poeme

duminică, 7 februarie 2016

VASILE VLAD. "În salonul cu păuni discutam despre farmecul monștrilor..."

Pentru generaţiile care trăiesc în fascinaţia stănesciană, pentru preţuitorii cuvântului dinescian, chiar şi pentru mulţi dintre scotocitorii cărtărescieni, Vasile Vlad este încă un nume banal. Pentru că Vasile Vlad nu a fost, în România postdecembristă, un nume de poet. A fost, cel mult, acel nume strecurat de câteva ori în lista scurtă a poeţilor nominalizaţi la Premiul Naţional de Poezie "Mihai Eminescu" - Opera Omnia, de la Botoşani. Nominalizat, nu şi premiat.

S-a născut pe 4 iunie 1941. Anul acesta împlineşte 75 de ani. Ani ce par măsuraţi în altă dimensiune temporală, în alt spaţiu al existenţei umane.

Vasile Vlad este omul care s-a luptat purtând pe umeri stindardul poeziei. A dus câte un război pentru fiecare carte editată în România comunistă. Este scriitorul român căruia i-au scos poeziile din librării şi le-au topit. Este poetul care, după ce comuniştii îi făceau pierdute manuscrisele predate editurii, le rescria cu o şi mai mare forţă. Este omul căruia ţara i-a omorât părintele, pentru ca apoi să i-l scoată şi din pământ. Studentul nevoit să părăsească facultatea din cauza conflictului deschis cu Radu Florian, un nume care şi astăzi (vezi Alexandru Florian, fiul fostului profesor de marxism) încă scoate din literatură poeţi şi scriitori, valori incontestabile ale culturii.

Născut la Constanţa, Vasile Vlad începe anii de şcoală în Bucureşti, acolo unde tatăl său lucra, la Ministerul Metalurgiei, apoi în Ministerul Comunicaţiilor, ca director al unei întreprinderi. Constantin Vlad era membru de partid, însă a intrat repede în dizgraţia comuniştilor. Pe când avea 11 ani, Vasile Vlad asistă la arestarea tatălui său, care moare la scurt timp în condiţii neelucidate. Familia este informată că s-a sinucis în timpul anchetelor. Mama lui Vasile Vlad este supravegheată, somată să nu discute cu nimeni, nici măcar cu preotul, care nu este chemat să facă slujba de înmormântare. Se spusese că a fost vorba despre o sinucidere (Constantin Vlad s-ar fi aruncat pe fereastră, chiar dacă în dosar se menţionase, în stilul atât de cunoscut al securiştilor, "mort din cauza unei boli molipsitoare"). Fiul de 11 ani îşi vede tatăl mort şi izbucneşte într-un hohot isteric de râs care îl va ţine câteva zile.

Vasile Vlad, deşi încă la vârsta copilăriilor de cartier, citeşte şi scrie din ce în ce mai mult. La 13 ani cunoaşte un cărturar orb care îl va îndruma, în felul său, prin anticariatele clandestine ale Bucureştilor. În acea perioadă pătrunde în cercuri de scriitori, filosofi, traducători. Este un elev irascibil, vocal, cu opinii clare şi ferme. Intră în atenţia Securităţii, care nu îl va mai scăpa din ochi decenii la rând.

În 1960 se înscrie la Facultatea de Litere din Bucureşti, unde îl cunoaşte pe Virgil Mazilescu. Părăseşte facultatea curând, în urma unei dispute cu Radu Florian. Filosoful Radu Florian, profesor de marxism-leninism (tatăl lui Alexandru Florian, cel care în zilele noastre a pus ciurul "antisemit" sub cultura şi elita românească). Acelaşi Radu Florian care în ianuarie 1990, atunci când, prin Hotărâre de Guvern (55 din 19 ianuarie 1990), se desfiinţează Academia "Ştefan Ghiorghiu" (pepiniera de cadre a PCR), este numit la conducerea nou înfiinţatului Institut de Teorie sociala si politologie.

Scos din facultate, Vasile Vlad lucrează ca zilier la institutul de Energetică al Academiei, iar în 1963 se angajează la Şcoala de Surzi Bucureşti, ca supraveghetor de noapte. Abia în 1965 susţine un nou examen la facultate şi reia cursurile la Litere.

În 1967 predă la editură primul volum, "Pedepsele", pentru care primeşte, în 1969, Premiul revistei Amfiteatru. Pleacă de la Şcoala de Surzi în urma unui conflict cu secretarul de partid şi cu directorul şcolii. Scrie şi predă la editură "Omul fără voie", îi este sustras de către Securitate, dar poetul nu va renunţa, astfel că îl rescrie. În anul 1971 publică "Sărbătorile absenţei", la Cartea Românească, volumul este interzis. Vasile Vlad refuză să scoată poezii din carte, astfel că volumul este scos din librării şi topit. Poetul intră în greva tăcerii, nu mai publică nimic în presa din România până în 1989.

În 1973, Administraţia Cimitirului din Colentina îi refuză prelungirea concesiunii pe încă 7 ani a mormântului unde se află tatăl său. O prigoană greu de înţeles astăzi, dar atât de obişnuită în vreme. După 21 de ani, poetul îşi dezgroapă tatăl şi duce rămăşiţele părinteşti ale lui Vlad Constantin în afara oraşului.

Intră greu în Uniunea Scriitorilor din România. Se luptă cu nomenclatura, cu lichelele comuniste, dar se bate şi cu scriitori devotaţi regimului, cei care îl vor împiedica mereu să vorbească, să se facă auzit.


Dincolo de "ferestrele stinse din cartierele orbilor"!

Poezia lui Vasile Vlad nu seamănă cu nimic în afară de sine. Scrise într-o formulă personală, trecute epidermic prin sita propriilor senzaţii, poemele lui Vasile Vlad ne prezintă o nouă geometrie a sentimentelor, o (des)facere a simţurilor dincolo de care există o lume fascinantă, fremătătoare şi totuşi atât de firesc trăitoare. Păşind pe tărâmul virgin al cuvântului, poetul recompune umanul după alte reguli, viaţa funcţionează în afara teoriilor existenţialiste, a ontologiei consacrate.

"După atâtea dislocări/ s-ar zice că oasele au rămas în mâini/ dinadins" (Ochiul imi este greu, 1970). În poezia lui Vasile Vlad senzaţia se simte cu "ochiul desfăcut", într-o "răsuflare îngropată în ape". Strigătul vine pe neaşteptate, închis în cuvinte stranii, cuvinte "neînsemnând desigur nimic". Poetul-peregrin caută "ferestrele stinse din cartierele orbilor", într-o singurătate lăuntrică mistuitoare.

Întreaga fenomenologie a percepţiilor vizuale creează o dimensiune nouă nu doar poeziei, ci a existenţei însăşi. Fără să inventeze un limbaj propriu, fără să surprindă prin preţiozitate a cuvintelor, şi totuşi inovator, cu un discurs insolit şi ducând cu sine, prin veac, dimensiunile vizionare ale altei lumi, Vasile Vlad aduce în literatura română o poezie nouă, proaspătă, rezultată din devastatoarele experienţe deopotrivă exterioare şi lăuntrice.

"...în fiecare spital/ există o sală de festivităţi/ unde bolnavii sunt obligaţi să poarte mâini", scria Vasile Vlad în poemul "Despărţire", din 1968. Poetul îşi radiografiază în oglindă propriul trup, îşi macină în cotidian existenţa, cu riscul de a se nărui iremediabil. O luptă pentru poezie cum mulţi dintre scriitorii acelor vremi au purtat, nu de puţine ori nevoiţi să poarte războaie chiar cu confraţii lor trecuţi pe baricada securist-comunistă.

"pe colinele de cenuşă/ ajungând/ am măsurat toată singurătatea./ Ţine cât mine", spunea poetul în 1970, cu poemul "Şi mă prefac a şti". După ce "pivniţele tăcerii/ au fost cotrobăite şi ele./ Tufişurile arse de praf/ au fost şi ele date-ntr-o parte".

Poezia lui Vasile Vlad trimite la contemplaţie asupra percepţiei umanului, a viului, a tot ce până acum părea cunoscut fără a fi observat cu ochi lăuntric. Trebuie să ieşi din ordinarul rigid, arhicunoscut şi acceptat, să te eliberezi de frică, mânie, plictiseală, prejudecată şi tot ce este disponibil sau sufleteşte la-ndemână. Pentru că poezia lui Vasile Vlad nu are nevoie de cunoscut, ci de cunoaştere. Nu se citeşte cu ochiul, ea se agaţă în carne, creşte organic în creştet, într-alt umăr, dincolo de văz, înlăuntrul auzului. Dacă treci de aceste margini ale lumii palpabile, materiale, dacă străbaţi negura senzaţiilor lumeşti, atunci devii tu însuţi un mărturisitor al poeziei.

Vasile Vlad este, în libertate, la fel de marginalizat ca în dictatură. Prea puţin publicat, absent din mai toate antologiile postdecembriste, ignorat de jurii, ocolit de critici. Nominalizat fără să fie premiat. Un nume fără supranumele ce i se cuvine, acela de Poet al vieţii sale şi al marii literaturi. Cine va da seamă de astă tăcere? Cine, înfruntând timpul, va îndrăzni să arate lumii cine este Poetul?


VASILE VLAD - Epoca noastră scăldată

Se poate. Și asta se poate. Era epoca noastră scăldată,
în salonul cu păuni discutam despre farmecul monștrilor.
Erau ceasurile noastre de vază, fără cuiburi căzute-n noroi,
cratere fără ecou.
În privirile ei deslușeam splendoarea unei clime unice,
dar mie-mi venea să-i pisez genunchii.
Se poate. Și asta se poate. Nu era o bișniță delicată,
o boarfă adusă-n tranșee pentru uzul soioșilor,
ci crinul meu tâlcuit, o morișcă pe cruci.
Nu știa să ofteze brutal, nu întâlnise mătăhăloase priviri,
dar mie-mi venea să-i pisez genunchii.
O socoteam prada mea bolnavă,
ceremonia domoală a șansei de a face ocol,
sau poate versiunea în alb a unui fruct foarte negru.
Era ca un evantai prăbușit, era tăcerea mea crucială,
dar mie-mi venea să-i pisez genunchii.
Se poate. Și asta se poate. Nu încropeam jurăminte în pumni,
observam drojdia visului surâzând.
Era sita mea cea mai lividă, pâcla mea cea mai lejeră,
făgăduiala cea mai statornică,
dar mie-mi venea să-i pisez genunchii.

Lucian Alecsa, cel care în Viaţă fiind...

Oamenii trăiesc din ce în ce mai puţin în sine, în dimensiunea spiralată a timpului, cea care construieşte spiritul, care individualizează şi înalţă. Nu încetăm a ne consuma în relaţii de tot soiul, în verbalizări fără sens, dar care răvăşesc şi păgubesc stratul fiinţial al trăirii. Pornim războaie pe care le pierdem cu preţ imens. Uneori cu preţul vieţii.

Lucian Alecsa a trăit şi timpul măsurat, lumesc, dar a cunoscut şi spirala, eonul, energia ideilor, a raţiunii lucrurilor. A creat veşnicia prin poezie, prin metaforă, dar a şi călcat printre oameni tumultuos, trecând lumea prin ascuţiş de sabie (în)cuvântată.

Nu am fost prietenă cu Lucian. Nici măcar pe Facebook. Ne-am întâlnit foarte rar în anii din urmă, ultima dată la Mihăileni, la casa bunicilor lui Enescu. Era la fel: opintit, epuizat în cuvinte, ca de fiecare dată când revolta îl împiedica să răsufle năduful deodată şi definitiv. Revoltat pe politicieni, pe şefii din Cultură, pe indolenţa tuturor celor care nu fac destul şi niciodată la timp.

Am fost colegi de redacţie, acum mai bine de 10 ani. Scria editoriale şi probabil că atunci, în acel peisaj al presei locale, era singurul care striga nestăpânit. Care ieşea din tipar. Provoca reacţii violente, aproape zilnic ajungeau în redacţie tot felul de ameninţări mai mult sau mai puţin agramate, mai mult sau mai puţin justificate.

În acei ani a picat vestea cumplită a cancerului. Un grăunte mic-mic în zona gâtului. Era îngrijorat, uşor speriat în afară, copleşit de tristeţe înlăuntru. A plecat la Bucureşti. Banii pe care îi câştiga atunci erau din editorialul pe care îl trimitea zilnic la redacţie. Nu ştia nimeni cât va dura spitalizarea, cum se va întoarce, dacă va mai scrie. Dar un lucru era clar: Lucian avea nevoie de bani, acolo unde era el boala era hapsână şi mereu flămândă de milioane, tot mai multe milioane.

Şi atunci, în acea redacţie mică, s-a întâmplat un episod la care m-am întors de multe ori, în anii ce-au urmat. Ne-am adunat într-o zi trei oameni care lucram la ziar. Eram pe vremea aceea secretar general în redacţie. A venit alături redactorul şef şi un reporter. Am stabilit să scriem pe rând, cât va fi nevoie, un editorial „semnat” de Lucian Alecsa. Să ne aşezăm în locul lui, să încercăm să fim ca el, să gândim ca el, în spiritul şi în revolta lui. Astfel, directorul ziarului nu va angaja un alt editorialist, între timp grăuntele şi-o lua lumea în cap şi Lucian Alecsa se va întoarce. Ni s-a alăturat apoi o prietenă comună, scriitoare. A scris şi ea editoriale. La sfârşitul săptămânii strângeam bani. Veneau la redacţie scriitori, prieteni. Nu prea mulţi, am constatat atunci. Cu 500.000 sau un milion (bani vechi), cum putea rupe fiecare. Lucian nu avea card. Primise unul, la plecare, care nu era al lui, iar banii îi puneam acolo. De multe ori suna. Aştepta veşti, cum e în redacţie, cine a mai scris, cum a scris. S-a întors de la Bucureşti, a scăpat de cancer, deşi lupta a fost îndelungă, chinuitoare, cu un consum sufletesc de neînchipuit. I-am fost recunoscătoare lui Lucian pentru ce am trăit atunci, pentru că ne-a determinat să lucrăm pentru aproapele. Boala lui zidea în noi, ne unise, ne adunase în noţiunea de om. De om bun.

Fără să îmi fie prieten, Lucian Alecsa îmi citea reportajele pe care le îndrăzneam la acea vreme. Uneori apăreau comentarii de la cititori. Le citeam de la cap la coadă, uneori şi de la coadă la cap. Îmi dădeau curaj. Eram la începutul vieţii mele de jurnalist, munca mea în redacţie era mai mult de lucru pe text, de cap limpede. Nu dădeam pe afară de încredere în mine în ceea ce priveşte scrisul, dimpotrivă. Chiar dacă publicasem deja o carte de poezii. Dar, chiar dacă reportajele păreau a fi citite, cât de importante erau acele gânduri de cititor pe forumul ziarului! Mai târziu am aflat că multe dintre comentarii erau postate de Lucian, sub nume diferite. Ar fi trebuit să mă ruşinez, dar nu am făcut-o. Atunci am avut nevoie de ele pentru a continua. Pentru a scrie în curaj, pentru a ajunge până aici.

Lucian Alecsa a fost prietenul multora. Şi duşmanul altora. A fost prieten mai ales cu cei care nu îşi puteau permite un duşman ca el.

Trăia într-o voluptate intelectuală a cuvântului scris, fără să epuizeze înţelesurile, fără să se înfricoşeze, ca noi toţi, de efectele dezastruoase ale strigătului. Ştim cu toţii, nu mereu avea dreptate, uneori recunoştea, şi atunci, în acele momente, ieşea la suprafaţă un Lucian vulnerabil sentimentelor umane, răvăşitoare.

Însă Lucian Alecsa trebuie aşezat, de aici înainte, în scrisul său. Trebuie privit prin ochiul cuvântului-metaforă, în mantra poeziei şi a descătuşării sale spiritual-fataliste. Scriitorul Lucian Alecsa a călcat mai toate cărările literaturii şi ale umanului. A experimentat şi înălţimile deopotrivă cu căderile în abis. Dar de acolo, din deznădejde şi din hăul purificator, mai avea încă multe a ne spune.  Ce a rămas nerostit va rămâne pitit în scrierile sale, iar noi vom desluşi atât cât ne va fi dat. După cum l-am cunoscut fiecare.

Fără să îmi fi fost prieten, Lucian Alecsa a fost acolo, în Viaţă.

Dumnezeu să te ierte şi să te odihnească în pace, Lucian Alecsa!

sâmbătă, 6 februarie 2016

Svetlana Aleksievici, "Dezastrul de la Cernobîl"

Am început a citi cartea Svetlanei Aleksievici într-un miez de noapte. "Dezastrul de la Cernobîl" este mult peste ceea ce a însemnat vreodată o carte. Este mai mult decât o mărturie a supravieţuitorilor. Uneori pare a fi însăşi istoria omenirii sau de la facerea lumii până la dezastru. Este despre limitele umanului, despre iubire şi moarte. Svetlana Aleksievici a primit anul trecut Premiul Nobel "pentru opera sa polifonică, memorial al suferinţei şi curajului". Suferinţă şi curaj…
În noaptea aceea am citit primul capitol fără să reuşesc să mă aşez în gând, în propriul gând. Fără să înţeleg unde mă duc paginile, pentru că atât de surprinzător este acest prim capitol, încât nu ştii dacă este omeneşte posibil să scrii astfel, darămite să trăieşti aşa ceva. Când citeşti în miez de noapte nu te mai fereşti de lacrimă. O prinzi tovarăş tocmai pentru că trebuie să spele înainte-ţi, ca să mai încapă cuvinte. Este cutremurător, dar nu ştii ce e mai puternic dintre toate: trupul care se destramă, femeia care iubeşte, în timp ce adună carnea bărbatului ei de pe cearşafuri şi murmură: "Era tot el, şi îl iubeam, dar încă nu ştiam ce mult îl iubeam". Medicul care o alungă: "În faţa ta nu este soţul, omul pe care îl ştiai, acolo pe pat e un obiect radioactiv cu o densitate mare de contaminare". Sau pruncul femeii, care a trăit doar patru ore după naştere… Născut cu 20 de röntgen în ficat… Nataşa. Care acolo, în pântece, şi-a salvat mama. A colectat toată încărcătura radioactivă, pentru că mama se încăpăţâna să îl sărute pe omul pe care îl iubea, chiar dacă încă nu ştia ce mult îl iubea. "A fost un paratrăsnet. Aşa de mică. De mititică. Ea m-a ferit. Dar eu i-am iubit pe amândoi. Oare… Oare îţi poţi omorî iubirea? O asemenea iubire? De ce sunt alături? Dragostea şi moartea. Mereu sunt împreună". Acest prim capitol este povestea Liudmilei. 22 de pagini. Doar pentru acestea, şi Premiul Nobel era justificat. Pentru finalul poveştii. Pentru că "oamenii nu vor să audă despre moarte. Despre lucruri înfricoşătoare. Dar eu v-am povestit despre iubire. Cum am iubit eu". Liudmila, soţie de pompier.
Eroii Svetlanei Aleksievici par reconfiguraţi la o scară a lui Dumnezeu căreia noi i-am pierdut demult măsura şi rostul. Ai tendinţa să priveşti oamenii cu nume de personaje, să uiţi că au fost sau mai sunt încă vii, că au purtat pe buze cuvinte, că şi-au socotit zilele, nopţile, morţii. Cine ar putea crea asemenea personaje, ce ficţiune ar reuşi să tulbure această realitate?! Pare peste putinţă.
"Cum mă cheamă? Nu am bulletin. M-a luat miliţia. M-a bătut. "Ce hoinăreşti aşa?". "Eu nu hoinăresc, eu mă căiesc!". M-au bătut şi mai tare. M-au bătut în cap. Aşa să scrieţi: robul lui Dumnezeu Nikolai. Deja un om liber".
Aceştia sunt oamenii care au purtat cruci la Cernobîl. Oamenii care au trăit războiul nevăzut. Acolo unde lumea s-a prăbuşit şi totul s-a acoperit cu suferinţă. Acolo unde, cum spune ţăranca Anna Petrovna, "sufletul este singura fiinţă vie".
O carte care trebuie citită, răscitită, mărturisită. Pentru a înţelege viaţa şi a lupta pentru ea cât este vie!

joi, 4 februarie 2016

VASILE VLAD - Şi mereu mă prefac a şti


Şi mereu mă prefac a şti
unde-i marginea. Chiar şi cu ochiul
desfăcut.

Dar, aşa cum dispare un vârtej,
uneori
dispare speranța,
şi se umblă atunci cu un gard în spinare,
pe lângă salcâmi jupuiți
şi chiar pe sub pământ, peste cârtițe
tresărind ca un clopot,
din nevoia doar de a fi apărat.

Mai au ceva să-şi spună oamenii şi în somn,
cu glasul dat la o parte,
naivi străbătând despărțirea.

O răsuflare îngropată în ape
este posibilă. Şi nici măcar nu ne mai astupă
o singură soartă.
La strigătul rațelor sălbatice închise în cer
se holbează răbdarea oricui.

Dar eu
cu atingeri de sidef încerc să-i vorbesc inimii,
cum vuiesc pentru sechii (sechii neînsemnând
desigur nimic), pe la ferestrele stinse
din cartierele orbilor,
şi despre cum o întunecare feroce
mă caută.

Pivnițele tăcerii au fost cotrobăite
şi ele. Tufişurile arse de praf
au fost şi ele date-ntr-o parte. Pe colinele de cenuşă
ajungând
am măsurat toată singurătatea.

Ţine cât mine.

marți, 2 februarie 2016

"Cerneala", de Fernando Trias de Bes. Cartea care se citeşte cu inima

Tinzi să crezi că, după "Mr Gwyn", a lui Alessandro Baricco, e greu să te mai laşi absorbit de vreo carte, să te abandonezi unei idei fantastice atât de simple, atât de previzibile, dar fascinante prin puritatea suferinţei cum este "Cerneala". Cu inocenta înţelepciune a fiecărui personaj, cu deopotrivă încrederea în sine şi înlănţuirea în aproapele, cel în mâna căruia îţi încredinţezi destinul cu disperarea mistuitoare a ultimei speranţe. Şi totuşi, are ceva din aerul lui Baricco, din misterul palpabil şi seducător al lui Mr Gwyn.

"Cerneala" lui Fernando Trias de Bes este surprinzătoare şi totuşi atât de firesc alcătuită încât simţi, de la o pagină la alta, cum porii ţi se deschid unul câte unul, cum în sânge pătrunde lichidul aspru al cărţii, cum fiecare cuvânt te goleşte apoi de sens, te albeşte în fiecare filă pe care o străbaţi. Simţi toate acestea şi le accepţi fără să pui întrebări, fără să vrei să afli răspunsul înainte de vreme.

"Cerneala" este o metaforă nu pentru că te poartă sisific prin chinul facerii-de-carte, nu pentru că zdrobeşte nemilos destine şi înhaţă din fiecare personaj hălci întregi de viaţă.

"Cerneala" este o o carte-metaforă pentru că te curăţă. Te face să dai jos tot de pe tine şi să ai curaj să te purifici prin iubire (librarul), prin foc (matematicianul), să ştii când să eliberezi norii (corectorul), să joci totul pe o singură carte (tipograful), să ştii să îţi controlezi şi îţi stăpâneşti obsesiile (editorul). Şi rămâi în sine, descoperit ca o pagină albă, scrisă cu cerneala care dispare pe măsură ce citeşti, singura cerneală care explică motivul tuturor lucrurilor inexplicabile.

Pe măsură ce afli răspunsul cuvintele nu mai au rost. Taina se absoarbe precum ochiul de apă în deşertul fierbinte al plăcerii. Dar înlăuntru nu se face vid, nici întuneric. Cerneala nu dispare în neant, ea continuă privirii, se dedă inimii.

"Cerneala" este o carte scrisă cu apă. Iar povestea acestei cărţi este călătoria pe care fiecare dintre noi o facem atunci când nu mai încăpem în propriile suferinţe, când căutăm justificări în afara noastră pentru că rănile, tragediile nu au sens. Cartea lui Fernando Trias de Bes ne oferă ceea ce nu credeam că vom găsi vreodată: paginile albe în care ne aşezăm confortabil vieţile pentru ca, asumându-ni-le, să învăţăm de unde începe acceptarea.

După cartea aceasta, simplul gest de a bea apă mă copleşeşte. Ca şi cum m-aş îneca în cuvinte, dacă nu cumva mă gândesc să vânez nori. Sau poate să caut originea vieţii în picătura de ploaie, cu riscul de a sfârşi într-un fulger!

"O carte care promite imposibilul, dăruind, în joacă, lucrul cel mai important: plăcerea inimitabilă a literaturii", spune Nuria Barrios.

Şi totuşi, dincolo de toate, "Cerneala" este un elogiu adus tiparului.

"În fiecare iunie, la Mainz, în Germania, au loc sărbătorile Sfântului Ioan. Momentul culminant este pe 21 iunie, când se organizează botezul noilor tipografi. În plină Ludwigstrasse, aceştia jură credinţă profesiunii lor şi sunt botezaţi prin scufundarea într-un hârdău plin cu apă de Rin".


Sunt cunvintele cu care Fernando Trias de Bes îşi începe cartea a cărei acţiune se petrece la începutul anilor 1900, în Mainz. În acelaşi Mainz, cu jumătate de secol mai devreme, Gutenberg revoluţiona tiparul.