duminică, 7 februarie 2016

Lucian Alecsa, cel care în Viaţă fiind...

Oamenii trăiesc din ce în ce mai puţin în sine, în dimensiunea spiralată a timpului, cea care construieşte spiritul, care individualizează şi înalţă. Nu încetăm a ne consuma în relaţii de tot soiul, în verbalizări fără sens, dar care răvăşesc şi păgubesc stratul fiinţial al trăirii. Pornim războaie pe care le pierdem cu preţ imens. Uneori cu preţul vieţii.

Lucian Alecsa a trăit şi timpul măsurat, lumesc, dar a cunoscut şi spirala, eonul, energia ideilor, a raţiunii lucrurilor. A creat veşnicia prin poezie, prin metaforă, dar a şi călcat printre oameni tumultuos, trecând lumea prin ascuţiş de sabie (în)cuvântată.

Nu am fost prietenă cu Lucian. Nici măcar pe Facebook. Ne-am întâlnit foarte rar în anii din urmă, ultima dată la Mihăileni, la casa bunicilor lui Enescu. Era la fel: opintit, epuizat în cuvinte, ca de fiecare dată când revolta îl împiedica să răsufle năduful deodată şi definitiv. Revoltat pe politicieni, pe şefii din Cultură, pe indolenţa tuturor celor care nu fac destul şi niciodată la timp.

Am fost colegi de redacţie, acum mai bine de 10 ani. Scria editoriale şi probabil că atunci, în acel peisaj al presei locale, era singurul care striga nestăpânit. Care ieşea din tipar. Provoca reacţii violente, aproape zilnic ajungeau în redacţie tot felul de ameninţări mai mult sau mai puţin agramate, mai mult sau mai puţin justificate.

În acei ani a picat vestea cumplită a cancerului. Un grăunte mic-mic în zona gâtului. Era îngrijorat, uşor speriat în afară, copleşit de tristeţe înlăuntru. A plecat la Bucureşti. Banii pe care îi câştiga atunci erau din editorialul pe care îl trimitea zilnic la redacţie. Nu ştia nimeni cât va dura spitalizarea, cum se va întoarce, dacă va mai scrie. Dar un lucru era clar: Lucian avea nevoie de bani, acolo unde era el boala era hapsână şi mereu flămândă de milioane, tot mai multe milioane.

Şi atunci, în acea redacţie mică, s-a întâmplat un episod la care m-am întors de multe ori, în anii ce-au urmat. Ne-am adunat într-o zi trei oameni care lucram la ziar. Eram pe vremea aceea secretar general în redacţie. A venit alături redactorul şef şi un reporter. Am stabilit să scriem pe rând, cât va fi nevoie, un editorial „semnat” de Lucian Alecsa. Să ne aşezăm în locul lui, să încercăm să fim ca el, să gândim ca el, în spiritul şi în revolta lui. Astfel, directorul ziarului nu va angaja un alt editorialist, între timp grăuntele şi-o lua lumea în cap şi Lucian Alecsa se va întoarce. Ni s-a alăturat apoi o prietenă comună, scriitoare. A scris şi ea editoriale. La sfârşitul săptămânii strângeam bani. Veneau la redacţie scriitori, prieteni. Nu prea mulţi, am constatat atunci. Cu 500.000 sau un milion (bani vechi), cum putea rupe fiecare. Lucian nu avea card. Primise unul, la plecare, care nu era al lui, iar banii îi puneam acolo. De multe ori suna. Aştepta veşti, cum e în redacţie, cine a mai scris, cum a scris. S-a întors de la Bucureşti, a scăpat de cancer, deşi lupta a fost îndelungă, chinuitoare, cu un consum sufletesc de neînchipuit. I-am fost recunoscătoare lui Lucian pentru ce am trăit atunci, pentru că ne-a determinat să lucrăm pentru aproapele. Boala lui zidea în noi, ne unise, ne adunase în noţiunea de om. De om bun.

Fără să îmi fie prieten, Lucian Alecsa îmi citea reportajele pe care le îndrăzneam la acea vreme. Uneori apăreau comentarii de la cititori. Le citeam de la cap la coadă, uneori şi de la coadă la cap. Îmi dădeau curaj. Eram la începutul vieţii mele de jurnalist, munca mea în redacţie era mai mult de lucru pe text, de cap limpede. Nu dădeam pe afară de încredere în mine în ceea ce priveşte scrisul, dimpotrivă. Chiar dacă publicasem deja o carte de poezii. Dar, chiar dacă reportajele păreau a fi citite, cât de importante erau acele gânduri de cititor pe forumul ziarului! Mai târziu am aflat că multe dintre comentarii erau postate de Lucian, sub nume diferite. Ar fi trebuit să mă ruşinez, dar nu am făcut-o. Atunci am avut nevoie de ele pentru a continua. Pentru a scrie în curaj, pentru a ajunge până aici.

Lucian Alecsa a fost prietenul multora. Şi duşmanul altora. A fost prieten mai ales cu cei care nu îşi puteau permite un duşman ca el.

Trăia într-o voluptate intelectuală a cuvântului scris, fără să epuizeze înţelesurile, fără să se înfricoşeze, ca noi toţi, de efectele dezastruoase ale strigătului. Ştim cu toţii, nu mereu avea dreptate, uneori recunoştea, şi atunci, în acele momente, ieşea la suprafaţă un Lucian vulnerabil sentimentelor umane, răvăşitoare.

Însă Lucian Alecsa trebuie aşezat, de aici înainte, în scrisul său. Trebuie privit prin ochiul cuvântului-metaforă, în mantra poeziei şi a descătuşării sale spiritual-fataliste. Scriitorul Lucian Alecsa a călcat mai toate cărările literaturii şi ale umanului. A experimentat şi înălţimile deopotrivă cu căderile în abis. Dar de acolo, din deznădejde şi din hăul purificator, mai avea încă multe a ne spune.  Ce a rămas nerostit va rămâne pitit în scrierile sale, iar noi vom desluşi atât cât ne va fi dat. După cum l-am cunoscut fiecare.

Fără să îmi fi fost prieten, Lucian Alecsa a fost acolo, în Viaţă.

Dumnezeu să te ierte şi să te odihnească în pace, Lucian Alecsa!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu