duminică, 27 martie 2016

"Ilegitim". Un film despre legitimitatea vieţii

Filmul "Ilegitim", prezentat în premieră mondială în secţiunea Forum a Festivalului Internaţional de Film de la Berlin, a castigat C.I.C.A.E Award, Premiul Confederatiei Internationale a Cinematografelor de Arta. Pelicula, în regia lui Adrian Sitaru, a fost produsă de botoşăneanca Anamaria Antoci, prin Domestic Film, în coproducție cu Film Produkcja Polonia și Damned Films Franța, cu sprijinul Altex și HBO România. Scenariul a fost scris de Alina Grigore și Adrian Sitaru. În distribuţie, Alina Grigore, Robi Urs, Bogdan Albulescu si Cristina Olteanu, cu Adrian Titieni în rolul tatălui.

Primul mesaj adresat publicului din România a fost cel al criticului de film Irina Margareta Nistor, care a spus, imediat după proiecţia de la Berlinală, că filmul este "cu totul altceva decât ne-am putea imagina de la distanţă", spectatorul fiind sfătuit să lase acasă "ideile preconcepute". Mai mult, ar lăsa să se înţeleagă Irina Margareta Nistor, controversa stârnită pe marginea proaspătului film vine mai degrabă din titlul "foarte bine ales" şi de la afişul "înşelător". "Aş schimba afişul, pentru că e înşelător şi o mare parte din public n-o să meargă să-l vadă. O să li se pară un incest mersul la cinema", a mai spus Irina Margareta Nistor.

"Ilegitim", cel de-al patrulea lungmetraj al regizorului Adrian Sitaru, spune povestea unei familii formată din patru fraţi şi un tată, mama fiind decedată cu doi ani în urmă. Filmul debutează într-o încăpere aproape modestă, cu vizibile reminiscenţe dintr-un apartament al anilor 90, amenajat pentru a satisface nevoile unei familii cu patru copii, dintre care doi gemeni. Atmosfera pare una relaxată, de familie unită în jurul tatălui. Conflictul se declanşează în momentul în care este adusă în prim-plan tema avortului. Discuţia aparent calmă se transformă în doar câteva minute într-o cascadă de acuzaţii, un tribunal al familiei în care tatăl, ginecolog ataşat principiilor mai mult sau mai puţin legale, dar morale şi aproape ostentativ moralizatoare, este pus la zid de chiar copiii săi.

Modalitatea de realizare a filmului, într-un soi de autentic grosier, la limita unui reality-show, chiar dacă solicită, nedumereşte şi pe alocuri irită spectatorul, face din "Ilegitim" un film-dezbatere, deschis la interpretări. Pentru că fiecare cadru are breşe, scăpări bine direcţionate şi deloc întâmplătoare, prin care spectatorul pătrunde fără voie în intimitatea unei familii pe cale să se destrame definitiv.

Dialogurile, chiar dacă stau puternic sub semnul improvizaţiei, contribuie la creşterea tensiunii, lucrurile scapă de sub control, până la agresivitatea verbală şi, inevitabil, fizică şi psihică. Cei patru copii află că medicul Victor Anghelescu, tatăl lor, împiedica femeile să facă avort pe vremea lui Ceauşescu. Fapt care astăzi face din el un monstru, un trădător, un turnător la Securitate, chiar dacă faptele nu sunt probate şi nici argumentate întocmai. Saşa, fiica lui Anghelescu şi sora geamănă a lui Romeo, îşi acuză tatăl că a dispus ca un "Victor Dumnezeu" de trupurile şi de viaţa atâtor femei pe care le-a obligat să nască. Fapt care ar fi dus la moartea multora dintre ele.

"Eram Victor Dumnezeu dacă făceam avorturile, dacă acceptam ca ele să se producă", este replica tatălui, lăsând să se înţeleagă că au murit doar acele femei care nu au vrut să nască şi au apelat la metode riscante.  "Da, mă, tata, dar pentru că unul ca tine nu le dădea voie să facă un avort normal", nu renunţă Saşa. "...unul ca mine însemna că respecta legea. Legea împiedica avorturile. Cu lege şi fără lege, nu aş fi fost de acord cu această poveste, a avorturilor. Apoi, nu s-a întâmplat nimic cu femeile alea... Au avut copii, asta s-a întâmplat. Pe care să îi crească responsabil. Un copil se face într-o condiţie şi într-un context normal", se justifică tatăl în faţa propriilor copii, inclusiv a lui Cosma, cel mai mare, devenit la rândul său medic.

Discuţia continuă pe marginea "îngrădirii libertăţii", care pentru copiii lui Anghelescu este acelaşi lucru cu interzicerea de "a face ce vrei cu trupul tău". Tatăl se simte pus la zid. Tonul urcă, replicile se amestecă. Acuzaţiile curg şi devin din ce în ce mai grave. Cuvântul "turnător" este de departe cel mai apăsător.

"Nu meriţi respect în momentul acesta. Ai făcut nişte lucruri...!", decide Cosma cu duritatea fiului mai mare. Replica tatălui se detaşează din nou: "Ce am făcut?! Am adus pe lume copii!". În lipsa oricărei argumentaţii logice, limbajul coboară neaşteptat. "Dă-o-n p... mea!", strigă Saşa, iar tatăl lasă deoparte prudenţa şi adoptă brusc tonul autoritar. "Ce aveţi, mă, vă drogaţi, aţi înnebunit?", iar de aici pare că el însuşi scapă de sub control situaţia. Îi mărturiseşte Saşei faptul că, imediat după Revoluţie, soţia lui a vrut să avorteze gemenii (Saşa şi Romică), o mărturisire care are efect de trăsnet asupra celor de faţă ("Uite, nu s-a făcut avortul ca să poţi tu să strigi acum la mine"...).

Pus în situaţia de a se lupta cu ai săi ("Doamne, Dumnezeule, ce familie am crescut eu?"), Anghelescu se mută de acasă, lăsând copiilor un spaţiu suficient de desfăşurare.

Din acest moment, conflictul se concentrează pe relaţiile dintre fraţi (incestul dintre cei doi gemeni, relaţiile încordate dintre gemeni şi Cosma, fratele mai mare, atitudinea faţă de Gilda, singura care îşi apără tatăl), scoţând la suprafaţă precaritatea sentimentelor, iubirea şubredă, instabilitatea afectivă. Saşa vrea să afle dacă mama sa a dorit cu adevărat să avorteze, astfel că Gilda este trimisă să îşi întrebe tatăl. Anghelescu regretă spusele, dar dă de înţeles că lucrurile s-au petrecut întocmai. Scena este însă una cu adevărat importantă, pentru că medicul a conştientizat, la momentul respectiv, situaţia în care se afla: primii ani de după 1989, libertate, democraţie, nu mai existau interdicţii, nici consecinţe. "Eu am fost cel pus la încercare! În cele din urmă am decis să nu facă avort".

Filmul nu pune accent pe incest decât ca formă a manifestării iresponsabile, imature dintre cei doi fraţi. Fără o preocupare clară (Saşa a renunţat la studiile de filosofie, se complace într-o relaţie cu un alt bărbat, colindă cluburile, bea, se droghează), Romeo stăpâneşte cu voluptate patul din camera în care a crescut alături de sora geamănă, cu ispita trupească şi dependenţa tot mai crescută faţă de fata devenită femeie, afişând la rândul său o relaţie cu o tânără al cărei statut nu este pe deplin clarificat (crescută de mică în casa lor, adusă de părinţi de nu se ştie unde). Discuţia despre sarcina Saşei se derulează în continuarea celei de la începutul filmului, despre "dreptul de a decide asupra propriului trup". Argumentele Saşei în favoarea avortului sunt aceleaşi cu care îşi acuza tatăl: "Este trupul meu. Sunt foarte tânără, e decizia mea, nu sunt pregătită, e viaţa mea. Nu ai nici un drept în decizia asta". mai mult, Saşa –deşi implicată conştient într-o relaţie incestuoasă - nu pare indiferentă la oprobriul la care copilul ar urma să fie supus din partea societăţii. "Nu e un copil normal, care poate să apară într-o societate normală. Nu îmi asum această responsabilitate. Ce am făcut noi este total ilegal". Replica lui Romeo este una cu adevărat neaşteptată: "Şi o să luăm amendă pentru asta?".

Curios, disputa dintre cei doi fraţi reia, cum spuneam, conflictul iniţial, cel pe tema avorturilor. Romeo aduce argumente pe care, în cearta cu tatăl său, nu le-ar fi considerat valide. "Pentru că am omorât o fiinţă care s-a născut din noi doi. Ce regret poţi să ai mai mare de atât?".

De altfel, Victor Anghelescu însuşi îşi va schimba discursul şi perspectiva atunci când află că fiica sa este însărcinată cu propriul frate geamăn. Dacă atunci când a trebuit să aleagă pentru venirea pe lume a gemenilor a considerat că a fost pus la încercare, acum, aflat în situaţia de a accepta copilul copiilor săi, tonul devine categoric: "Spune- mi că nu e al lui Romeo, şi asta e o mare bucurie. Şi dacă nu-l ştii pe tat-su tot e o mare bucurie, e un copil care vine pe lume... Dar aşa, cum să ţi-l asumi?".

Aici regizorul Adrian Sitaru dovedeşte o discreţie ce poate fi şi privită şi ca o voită stare de incertitudine. "Cum să ţi-l asumi" devine interpretabil, lăsând loc spectatorului să îşi formuleze propriile scenarii pornind de la justificări de natură morală, legală, medicală sau religioasă. Reproşurile venite din partea criticilor de film accentuează tocmai această "discreţie" a regizorului, reproşându-i-se chiar că nu a adus în discuţie, nici un moment, implicaţiile medicale ale unei naşteri care are la bază o relaţie incestuoasă. Însă şi această "scăpare" se înscrie în autenticitatea acţiunii, în atmosfera de reality-show care lasă spectatorul să gândească, să caute soluţii, să înţeleagă în perspectivă proprie, şi abia apoi prin ochii regizorului.

Alegerea finală aparţine, aşa cum era de aşteptat, Saşei. Care, deşi este filmată la uşa ginecologului alături de Cosma, ea nu va face avort. Regizorul derulează faptele fără să le precipite, dimpotrivă, lasă spectatorul să pună cap la cap situaţiile, să le interpreteze şi să înţeleagă. Gilda are un accident de maşină şi îi schimbă Saşei toată perspectiva. Asta, desigur, se înţelege. Adrian Sitaru nu arată, nu explică, nu justifică nimic.

Dar finalul filmului te duce cu gândul din nou la afişul "înşelător", la titlul care vinde şi care aduce oamenii în sala de cinema. În special pe cei tineri, pentru că adulţii nu vor să fie părtaşi la "nelegiuire". Însă temerea reală este tocmai lipsa dezbaterilor atât de necesare acestui film. Pentru că, orice s-ar spune, nu este un film care promovează incestul, este un film despre situaţiile de viaţă care conduc la un incest. Sunt fapte ale societăţii româneşti, care se întâmplă şi care oripilează, însă ele ilustrează dezastrul în care se află familia. De aceea cauza devine mai gravă decât consecinţa.

Filmul lui Sitaru arată că, chiar şi acolo unde iubirea este ilegală, ilegitimă, interzisă, viaţa îşi păstrează legitimitatea. Iar subiectul pus în dezbatere reprezintă o modalitate, dură, e adevărat, de a atrage atenţia asupra societăţii în care trăim. Pentru că filmul lui Sitaru nu este despre incest, ci despre factorii care favorizează o astfel de relaţie şi despre consecinţele care implică viaţa însăşi.  

duminică, 20 martie 2016

Maica Heruvima, drumul muceniciei de la Botoşani la Petru Vodă!

30 de ani Svetlana. 33 de ani Camelia. Două destine tulburătoare, două vieţi care s-au sprijinit una pe cealaltă înduhovnicindu-se în iubire. O poveste prea puţin cunoscută, poate şi pentru că poartă în sine un incredibil omenesc, o fascinaţie care zdruncină, un inedit al mărturisirilor şi o îndrăzneală a trăirii pe care noi, cei ai cotidianului prezent, nu o mai credem posibilă.

Svetlana Tănasă a trecut la Domnul în straie de muceniţă, cu numele Heruvima. Odihneşte în cimitirul Mănăstirii Petru Vodă, iar povestea ei a devenit o adevărată pildă pentru ortodoxie după ce, în urma unei burse Soroş la Universitatea Central Europeană de la Budapesta (Ungaria), a contactat un cancer de piele (medicii confirmându-i că este vorba despre o iradiere). În urma acestei cumplite boli, Svetlana Tănasă se retrage la Mănăstirea Petru Vodă, unde sub binecuvântarea Părintelui Justin Pârvu va deveni mireasă a lui Hristos. Un parcurs impresionant, de o puternică semnificaţie ortodoxă, asupra căreia vom reveni într-o scriere viitoare, când ne vom opri şi asupra anilor de studii pe care Svetlana i-a petrecut la Budapesta. 

Elevă la Liceul Pedagogic din Botoşani

Puţină lume ştie că Muceniţa Heruvima, aşa cum este ea astăzi cunoscută, s-a născut în Botoşani. Că a fost elevă a Liceului Pedagogic într-o perioadă de crunte încercări, când comuniştii manifestau o presiune imensă asupra tinerilor, pentru a-i controla şi a-i menţine cu forţa în doctrina partidului, ca masă de manevră şi de desfăşurare în spirit socialist.
Colegii din vremea liceului îşi amintesc de fata aprigă, curajoasă, care purta în ea o veselie primejdioasă la adresa regimului, dar o dragoste necondiţionată pentru semeni. Vorbesc cei care au cunoscut-o (chiar dacă şoptit: “da, am auzit ce a păţit acolo, la Budapesta, nu ştim, noi nu am cunoscut-o aşa, nu ştiam că e o fată religioasă sau, mă rog...”) despre fata îndrăgostită de frumuseţea lumii, despre energia uriaşă pe care o împrăştia în jur. Citea enorm, vorbea cu uşurinţă despre aproape orice şi, mai ales, fascina prin luciditatea minţii, prin felul unic în care rostea adevărul în care credea. 

Camelia şi Svetlana: mântuirea prin suferinţă!

Una dintre colegele de clasă avea să îi devină, în timp, soră a inimii, tovarăşă de suferinţă. O comuniune greu de înţeles în afara duhului iubirii, o taină care se desluşeşte târziu, când amândouă mărturisesc dragostea cea mare pentru Hristos. Svetlana Tănasă a trăit 30 de ani. Camelia Răileanu 33. Amândouă trecute prin sfâşietoare suferinţe pe care le-au purtat cu o demnitate a umanului greu de descris. 

În anul 1997, în luna august, Svetlana Tănasă venea de la Budapesta şi se oprea la Petru Vodă, mărturisindu-i Părintelui Justin Pârvu situaţia în care se afla: diagnosticată cu cancer de piele. Bunul părinte o opreşte la mănăstire. Boala evoluează galopant, ca o fiară hulpavă şi grăbită să înghită trupul din ce în ce mai neputincios. Curând va ajunge la metastază. Svetlana acceptă să fie rasoforită, iar cu câteva săptămâni înainte de a pleca la Domnul este călugărită chiar de către Părintele Justin. “A refuzat să ia morfină, pentru a-şi şterge prin suferinţă toate păcatele săvîrşite în această lume”, dă mărturie Monahul Filoteu, de la Mănăstirea Petru Vodă.
În acelaşi an 1997, în ultima lună din vacanţa de vară, Camelia Răileanu  (foto stanga) pleacă singură într-o drumeţie în munţi. La întoarcere se simte din ce în ce mai rău, astfel că este nevoită să meargă la analize: tumoare cerebrală. O veste ce se năpusteşte cu nemilă, greu de înţeles pentru un suflet tânăr care iubea viaţa, oamenii, copiii, copacii, seminţele viului şi poezia lumii întregi. Urmează o operaţie riscantă, cu consecinţa unei hemipareze pe partea stângă care cedează foarte greu. 

La Botoşani şi la Petru Vodă, două suflete pe Drumul Crucii!
De aici, parcursul celor două tinere se mută parcă într-o altă dimensiune. Un drum al Crucii, al mântuirii prin iubire, rugăciune şi suferinţă. Prin cumplită, sfâşietoare suferinţă. Camelia şi Svetlana (Ţuca, aşa cum îi spuneau colegii şi apropiaţii) ating înălţimi duhovniceşti care poartă puternice amprente de mucenicie creştină.
“Mă gândesc mult la Țuca. Ea e vârful de lance al generației mele”, scria Camelia în iulie 98, în caietul său ce avea să o însoţească până aproape de clipa ultimă. Peste o lună, în august 98, gândul se întoarce la prietena ei cu care, chiar dacă nu se vedea, menţinea o vie legătură: “Zilele trecute i-am scris Țucăi. N-am văzut-o de… nu știu câți ani! Astăzi Țuca e într-o mănăstire din Munții Neamțului și e grav bolnavă. Cineva mi-a spus, la adresa ei: „Uite unde ajunge omul după ce face două facultăți și-și dă doctoratul la Budapesta!” Nu-i pot spune că Țuca a ajuns unde noi nu vom avea tăria să ajungem vreodată. Ea cunoaște o dimensiune a lui Dumnezeu care nouă, păcătoșilor de rând, ne este refuzată. Dimensiunea mântuirii”. 

Revolta din 87 şi revoluţia din 89!

“În Țuca”, scria Camelia în 18 august 1998, “e multă suferință și o înțelepciune ancestrală!”. În aceeaşi zi consemnează amănunte importante din biografia Svetlanei Tănasă, cuvinte care confirmă nu doar caracterul puternic al celei ce avea să devină maica Heruvima, ci mai ales forţa cu adevărat impunătoare a acestui spirit capabil să recunoască adevărul şi implicaţiile profunde pe care el, Adevărul, le implică.
Scrie Camelia despre momentul noiembrie1987, cel al revoltei muncitorilor de la Braşov. Fetele erau în clasa a XI-a, la Liceul Pedagogic din Botoşani. “Cândva ea (Svetlana Tănasă, nota red.) ne vestea revoluții și ea însăși avea să trăiască din plin una. În 87, când au fost primele mișcări la Brașov, a intrat în clasă strigând: „Copii (așa se adresa mereu celor din jur)! Se pune de-o revoluție. Ascultați-mă pe mine. Peștele de la cap se împute. Ceaușescu e pe ducă”. Asculta posturi străine de radio și-l acuza pe maiorul de la Securitate care stătea la etajul superior că are în casă un arsenal de aparate de bruiat posturile străine”. 

Peste doi ani, în decembrie, revolta populară ajunsese la Bucureşti. Svetlana era studentă la Iaşi, dar imediat ce simte aerul de libertate pe care atât de mult îl visa pleacă la Bucureşti, “să fie pe baricade la Universitate”, povesteşte Camelia. “Iar mai târziu, fenomenul Piața Universității (varianta Iași) avea s-o aibă în mijlocul său”. 

Consemnările Cameliei sunt nu doar de o reală valoare sentimentală, ele capătă notă documentară atunci când ilustrează momente importante ale revoluţiei la Iaşi, dar nu doar din decembrie, ci şi cele ale tulburatului an 1990. “(Ţuca, nota red.) râdea arătându-mi fotografii de atunci din fața universității ieșene. Spunea că s-au cheltuit atâtea și atâtea kilograme de vopsea neagră sau albă. Neagră, să scrie pe pereții Universității: „Jos feseniștii!”. Albă, să scrie pe trotuar:”Zonă liberă de neocomuniști”.  

Venise vremea “golanilor” anticomunişti! “Țuca a fost un fericit „golan” al acelor ani”, scrie Camelia.

“Într-o zi a venit mama ei și mi-a spus: O pierd”

Camelia îşi aminteşte de iarna dintre 1997 şi 1998. Trecuse de operaţie, se lupta cu hemipareza şi exersa întoarcerea la mers, de care îi era atât de dor. “Pe atunci am aflat că Țuca se simte mai bine. Dar într-o zi a venit mama ei și mi-a spus: „O pierd.” Mă uitam la ea ca la Iov în pustie: fără soț, fără avere, crezându-și unicul copil pierdut. Eu nu credeam. Eu eram stânca pe care ea plângea”.
La Petru Vodă, deşi chinuită crunt de cancerul galopant, maica Heruvima găseşte putere să îi scrie prietenei sale de suferinţă şi de viaţă.

“Azi primesc din nou un mesaj de la Țuca. Pe Țuca am contactat-o telepatic de la ieșirea mea din spital. Am aflat că se luptă cu cancerul și m-am gândit la ea. Gândul meu bun a zidit. Mesajele de la ea vin foarte rar, dar sigur. Acum îmi scrie că nu-ncetează să lupte, așa cum nici eu. În scrisul ei e un anume răspăr, care mi-o amintește așa cum era. Răspărul acesta îmi miroase a viață, deși știu că stă în morfină și scrie. Țuca e cel mai firav soldat pe care l-am întâlnit până acum. Mi-amintesc că în anul I de facultate a fost singura care n-a făcut armata pentru că greutatea cazarmamentului depășea greutatea ei cu mult. Acum greutatea bolii n-o doboară. Mă roagă să lupt și pentru ea, așa cum cândva mă îndemna să scriu și pentru ea. Am scris. Acum lupt și scriu”. 

Şi, chiar dacă pare incredibil şi imposibil în economia vieţii şi a umanului terestru, în acei ani Camelia Răileanu a scris neîntrerupt, a publicat două cărţi şi a citit nesfârşit şi cu o forţă greu de conceput cu mintea omenească. 

“Astăzi îmi scrie că ne vom întâlni cândva în ceruri”

Îşi aminteşte cum, în anii de liceu, profesoara de engleză le cere elevilor să spună ceva deosebit. “Eu cu Nela și cu Țuca spunem c-am fi vrut să ne naștem în alte secole”, scrie Camelia în însemnările sale. “Eu – în secolul XIX, ca să mă întâlnesc cu Eminescu, ca să-l iubească și pe el cineva. (…) Țuca vrea să se nască în secolul XXI, care va fi unul religios sau nu va fi deloc. Suntem în anul de grație 1985”.
În acel sfârşit de august 98, cu mai puţin de trei luni înainte de a pleca în veşnicie, Svetlana, care se pregătea să primească haina muceniciei cu nume de Heruvima, îi scrie Cameliei o scrisoare în care o pregăteşte de rămas bun. Camelia, din mijlocul propriei suferinţe, păstrează, însă, gândul revederii. “Astăzi îmi scrie că ne vom întâlni cândva în ceruri. Astăzi eu joc în actul a II-lea al unei tumori cerebrale și mai sper s-o întâlnesc pe pământ”.

Urletele din mănăstire şi strigătul-rugăciune!

La Mănăstirea Petru Vodă, maica Heruvima se mântuia prin suferinţă. Refuza morfina, dau mărturie călugării, chiar dacă durerile erau sfâşietoare. “Urletele ei de durere vestesc şi astăzi, în urechile celor care le-au auzit, chinurile iadului prin care a trecut”, scria mai târziu Monahul Filoteu. 

La Botoşani, în cămăruţa ei, Camelia Răileanu striga în rugăciune. “În nopțile de durere învăț că rugăciunile nu se șoptesc, nu se rostesc în gând, ci se strigă. Durerea care nu suportă nici gândul suportă strigătul-rugăciune, că altfel de strigăte mi-ar fi imposibil să scot. Durerea am suportat-o de copil cu stoicism. Dar când suportabilul trece în insuportabil, strig: Du-mă, Doamne, în sus sau în jos, că aici pe pământ numai durerea e sihastră și nimeni nu mă poate ajuta”. 

Sfârşitul maicii Heruvima.  “Țuca nu mai este, îmi spune mama ei”
Maica Heruvima se stinge din viaţă în noaptea de 7 spre 8 noiembrie 1998. “Dumnezeu i-a ascultat ultima dorinţă, aceea de a prinde sărbătoarea Sfinţilor Arhangheli. După privegherea hramului mănăstirii noastre, în noaptea de 7 spre 8 noiembrie 1998, pe la ora 3 dimineaţa, Sfînta Muceniţă Heruvima a plecat dintre noi cu sufletul împăcat, luminoasă la chip, să mărturisească înaintea Sfintei Treimi lupta ortodocşilor împotriva stăpînitorilor acestui veac şi să mijlocească pentru iubitorii de adevăr”, avea să scrie peste câţiva ani Monahul Filoteu, de la Mănăstirea Petru Vodă. 

La Botoşani, Camelia nu mai primeşte nicio veste. Nu ştie nimic despre prietena ei, însă sufletele lor sunt alături. Camelia scrie la mai bine de 10 zile de la plecarea la Domnul a maicii Heruvima: “Nu mai am nicio veste de la Țuca. Poate de aceea o visez. E o întâlnire de nu știu câți ani de la terminarea liceului. Eu valsez, într-o rochie de ametist. Toți se miră: Uite, băi, ziceați că moare și a înviat! Eu nu mă mir. Țuca zice să cântăm ceva pentru profi. Are un caiet cu solfegii. Mă uit la ea. A schimbat pantalonii cu rasa monahală, dar e aceeași”.
Neliniştea continuă. Revine cu o altă însemnare, pe 20 noiembrie 1998: “Astă-noapte am visat-o din nou pe Țuca. În veșnicii ei pantaloni cu genunchi, cu mâinile în buzunare, spunându-mi c-a trecut puțin pe la mine. Plângeam  strângându-i trupul fragil la piept și mângâindu-i pletele, așa cum și ea mă mângâia cândva în durere spunând: „Nu ești singura care absorbi prin toți porii suferința. Nu ești singură, sora mea!” Astăzi mă gândesc: ortodoxia este o religie a suferinței asumate”.

Neliniştită de toate aceste gânduri, semne şi îngrijorări, încearcă să afle noutăţi despre prietena ei. “De câteva săptămâni sun la Țuca acasă. După visul de astă-noapte am presimțiri grele. Sun și întreb. Țuca nu mai este, îmi spune mama ei. Pentru o clipă uit totul și mă gândesc: nu mai e acasă, a fost și – a plecat. Clipa negării. Țuca nu mai este de două săptămâni. Primesc vestea cu o liniște muncită în nopți de rugăciune. Cu conștiința unui final care m-a izbit de acum două luni”. 

“Știu c-ai să lupți, așa cum ai făcut întotdeauna”, îi scrisese maica Heruvima prietenei sale. Camelia, din cămăruţa ei din Botoşani, încerca să mângâie suferinţa unei mame atât de greu încercate. “Am făcut tot ce se putea, spune mama ei. Eu spun: știu. Și-ntr-o clipă le văd pe Țuca și pe mama ei, acasă, acum 10 ani. Camera mică, acvariul cu pești, cărțile, motanul Modigliani și patul în care Țuca își strângea prietenele ca pe pisici. Ea culegea flori cu gingășia cu care culegea prietenii, pe care-i hrănea și-i omenea”. 

Îşi aminteşte cum îi scrisese ea Ţucăi, în urmă cu atât de puţină vreme: „Mă rog pentru iertarea greșelilor tale și ca Dumnezeu să nu curme lucrarea ta nobilă pe acest pământ. N-am putut să scriu că mă rog pentru bunul ei sfârșit, deși asta gândeam. În lucrarea ei nobilă pe pământ m-a atins pentru o clipă și pe mine cu aripa. Îți mulțumesc că m-ai îmboldit spre viață, îmi scria ea. Am încercat. Pe ultima sută de metri am încercat să fac respirație artificială unui muribund. Închid receptorul spunând: A mai murit un înger de cancer. A murit în chinuri mari. Cu adevărat ea cunoaște acum dimensiunea mântuirii”. 

Moartea dragii ei prietene o îndârjeşte în ale vieţii. Vrea să trăiască pentru ea, pentru amintirea şi pentru dragostea ei infinită. “Paradoxal, vestea morții Țucăi mă face să mă gândesc cu tărie la vindecarea mea”.
Trece cu mare chin iarna lui 98 şi păşeşte cu speranţă în primăvară. Pe 11 martie gândul o poartă din nou în trecut. “Dacă am fi avut altă cale spre mântuire decât suferința, Dumnezeu ne-ar fi arătat-o, cu siguranță, îi scriam Țucăi, drept revelație a zilelor petrecute la reanimare. Dar ea știa mai bine, avusese revelația aceasta înaintea mea”.

Ultimul mesaj de la Petru Vodă a fost unul cu adevărat mărturisitor, este însăşi esenţa ortodoxiei. “Mi-a scris că luptă nu pentru că ar ține cu dinții de viața aceasta iluzorie, ci pentru că vrea să ducă lupta până la capăt”.

Dar lupta Cameliei nu se terminase. A mai durat încă aproape trei ani şi jumătate. Camelia, poeta care a cunoscut cuvântul în suferinţă şi suferinţa înaltă a Cuvântului, se stingea din viaţă pe 2 martie 2002, făcându-şi semnul Sfintei Cruci. O ultimă mărturisire, o ultimă consemnare în destinul pe care Dumnezeu i-l hărăzise.


joi, 17 martie 2016

Zambaccian. Krikor Zambaccian

Mulţi ani am tresărit auzind pe tv-uri, repetat obsedant şi cu accent aproape elitist, numele Zambaccian. Dosarul Zambaccian. Cazul Zambaccian. Adrian Năstase. Mită. Şpagă. Chinezării. După un timp m-am obişnuit şi, aproape firesc, fără revoltă, numele Zambaccian se asocia de la sine cu cel al lui Năstase.
Năstase a făcut închisoare pentru că s-a burduşit de bani, dar nu a plătit pentru ceva mai grav: a compromis, probabil pentru cel puţin jumătate de secol, un nume - Krikor Zambaccian.
Am citit acum vreo 20 de ani "Însemnările unui amator de artă" şi i-am fost recunoscătoare multă vreme lui Krikor Zambaccian. Parcă aş fi asistat la un curs practic de privit arta, de recunoscut pictura în forma ei pură, vie, adevărată. Unul dintre cei mai avizaţi critici, colecţionari, unul dintre cei mai buni evaluatori şi, extrem de important, un prieten al pictorilor.
Îmi aminteam azi, de la Zambaccian pornire, cum am citit pe nerăsuflate, la vremea lor, scrierile lui Francisc Şirato, Jurnalul lui Theodor Pallady (sunt imagini care şi azi îmi revin în minte, la fel de vii, uneori am impresia că văd prin oraş colţuri de stradă, drumeaguri ascunse ce îmi par cunoscute tocmai pentru că seamănă cu ce citisem la Pallady). Dar "Scrierile despre artă" ale lui Tonitza! Dar - mai târziu! - "Jurnalul unui geniu" (Salvador Dali)!

Şi nu înţeleg de ce astăzi nu mai avem (în Botoşani sau oriunde) pictori care să (şi) scrie, să comunice, să transmită, să modeleze cuvântul spre înţelegerea culorii... Mai sunt pe ici, pe colo, nu-i pădurea atât de întunecată, desigur!

În muzică, de pildă, mă fascinează orice a scris Yehudi Menuhin, modul în care te ia de mână şi îţi arată prin ochii lui, prin simţurile lui, prin frumuseţea inimii lui, ce înseamnă şi cum să înţelegi sunetul...

Vreau să îmi repar mintea şi să reaşez lângă numele Zambaccian un critic de artă, nu un Caz Năstase!


Foto ataşat: Krikor Zambaccian (portret de Camil Ressu).