joi, 19 mai 2016

"20 de ani în Siberia", cartea Aniţei Nandriş-Cudla

Am citit cartea Aniţei Nandriş-Cudla, "20 de ani în Siberia", după o alta, tulburătoare, a scriitoarei Parinoush Saniee, "Cel care mă aşteaptă". Destinul a două femei, prima o ţărancă din Bucovina de Nord, a doua o femeie educată din Iran. Aniţa înşiră în 200 de pagini propria poveste, Parinoush Saniee creează personaje, construieşte situaţii, te poartă prin istorie alături de eroina romanului, urmează un parcurs psihologic al femeii sub toate aspectele ei: îndrăgostită, deznădăjduită, resemnată, mamă, soaţă a unui bărbat indiferent,  iresponsabil şi militant comunist, din nou îndrăgostită, iarăşi deznădăjduită şi resemnată.  Este lupta pentru supravieţuire, dar mai mult o luptă a câştigului social, o zbatere pentru existenţă, libertate, pentru recunoaştere socială.

Dacă "Cel care mă aşteaptă" este o carte copleşitoare sub aspect emoţional, psihologic, care sfâşie sufleteşte cu fiecare pagină parcursă, "20 de ani în Siberia" te cutremură. Scoasă în lume ca o mărturie a ororilor comise de sovietici, aşezată sub semnul cruntei autenticităţi, scrierea Aniţei Nandriş este o carte de istorie predată într-un alt sistem decât cel cu care suntem obişnuiţi. Pentru că ţăranca Aniţa, cu cele trei clase ale ei, dovedeşte o memorie excepţională şi o capacitate de sinteză cum rar întâlneşti în mediile educaţionale româneşti.

Paginile Aniţei par a fi scrierile unui soldat pe front. Ce uimeşte peste măsură este acurateţea informaţiilor, numele persoanelor cu care a interacţionat, numele locurilor, imaginile reconstruite cu o fineţe extraordinară, cu elemente de descriere care scot la iveală un simţ al cuvântului neobişnuit. Cu toate acestea, ţăranca din Mahala (de lângă Cernăuţi) dovedeşte o inocenţă a trăirii îmbinată cu o îndrăzneală a firii care fac, laolaltă şi fiecare în parte, să vezi în Aniţa nu doar femeia cu trei clase, ci un om care trage după sine întreaga înţelepciune şi aristocraţie înmagazinată în destinul a generaţii întregi până la ea.

Copilă, trăieşte ororile primului război mondial. Refuză să se refugieze din calea armatei pentru că părinţii aleg să lase în urmă vaca familiei, întrucât avea de târât după ea şi un viţeluş. Aniţa refuză şi rămâne acasă până când ai ei se întorc, după mai multe zile de pribegie. Refuză şi atunci plecarea, tatăl văzându-se nevoit să urce viţeluşul în căruţă. Spre sfârşitul războiului, urmăreşte pe geam cum soldaţii vin să le ia caii din bătătură. Copiii năpădesc în curte şi văd cum soldaţii le bat mama cu un bici care avea la capetele sforilor nuci ce lăsau pe piele urme adânci. În urma bătăii, mama Aniţei va rămâne ţintuită la pat până la sfârşitul zilelor. Ca soţie, se mărită cu un bărbat care acceptă să rămână în sat şi să îi îngăduie să îngrijească de nefericita-i mamă. Cu preţul neajunsurilor materiale, pentru că tatăl îi dă drept zestre doar strictul necesar, întrucât fata refuzase să se mărite după un altul mai bogat, dar din alt sat. Ca mamă a trei băieţi, este despărţită de mama bolnavă şi de soţ (nu avea să-i mai revadă niciodată!) şi deportată împreună cu copiii în Siberia, dincolo de Cercul Polar, unde vreme de 20 de ani va duce o viaţă de umilinţe, de foame, de restricţii de tot felul. O luptă în care izbânda era a fiecărei zile câştigate, a fiecărei bucături de pâine furişată în mâna copiilor săi.

Un manual de supravieţuire. Aniţa învaţă cum să mânănce fărâma de pâine "ca pe o bomboană" (suptă în gură cât mai mult timp, "udată" cu câte un fir de apă caldă căreia îi spuneau ceai), umblă kilometri întregi pentru a aduna fructele ce aveau să îi apere de bolile mistuitoare. Munceşte la minus 40 de grade în nopţile polare, adună bucăţi de sfoară de la pescari, le înnoadă şi le face copiilor haine groase. Croieşte rochii şi pantaloni din saci, vânează, se bate cu batalioanele de păduchi care le invadează culcuşul.

Cartea trebuie citită, simţită, trăită, transpusă în imaginile minţii şi continuată în vieţile noastre, ceas cu ceas. Pentru că Aniţa nu oferă numai modelul supravieţuirii fizice, ea ne lasă moştenire un adevărat îndrumător spiritual în sens christic. Ţăranca din Mahala nu poartă ură, nu judecă, nu se împovărează cu ţinerea de minte a răului. Răzbate nu cu îndârjire, ci prin înfrânarea gândului nefolositor. Îşi menajează forţele şi mintea pentru a lua deciziile cele mai bune, nu se răzvrăteşte acolo unde înţelege că revolta îi pune în pericol copiii. Munceşte cu sârg, ţărăneşte, îşi sfinţeşte truda cu nădejde şi rugăciune.

Mi-a plăcut să găsesc în scrierile lui Lazăr Puhalo termenul askesis (în slavonă podvig) folosit deseori cu sensul de luptă, făcând trimitere la a lupta după regulile jocului. Desigur, în înţeles deplin, duhovnicesc, finalitatea nu înseamnă să dobori duşmanul, ci să îl determini să respecte şi el regulile jocului. Pentru că scopul nu este să învingi, ci să supravieţuieşti în duh. Cei care au intrat în lupta trupească au sfârşit trupeşte. Cei care au lucrat cu mintea şi cu duhul au renăscut şi au izbândit.

"După o asemenea carte, orice complex de inferioritate a noastră ca români ar trebui să dispară", scria Monica Lovinescu. Aş adăuga că, după o asemenea carte, orice străduinţă a altor neamuri de a ne menţine într-un complex de inferioritate ar trebui să înceteze.

miercuri, 4 mai 2016

"Cel care mă aşteaptă", o carte despre cum iubesc femeile

"Cel care mă aşteaptă", de Parinoush Saniee
Editura Polirom, Colecția "Biblioteca Polirom. Proza XXI", Iasi, 2012

"Cel care mă aşteaptă" este o carte despre curaj şi supravieţuire. Dar aş spune că este şi o carte despre iubire, despre ce mai rămâne din iubire atunci când ea este smulsă cu violenţă, sfârtecată şi nimicită în numele tradiţiei, în numele onoarei. Fanatismul religios este acelaşi, indiferent că vorbim despre musulmani, creştini sau hinduşi. Tot ce este în afara iubirii devine aranjament, convenţie, mercantilism şi duce, negreşit, la sclavizare şi dominare, la ciuntire sufletească şi la nevoia de a stăpâni permanent, de a controla spiritual fiinţa pe care reuşeşti să o supui.

Simţul datoriei, conştiinţa sunt mecanisme care – chiar dacă dau iluzia unei funcţionări perfecte – mai devreme sau mai târziu îşi vor trăda răceala, mecanicitatea şi lipsa de afectivitate. Iubirea este "un suflet mort în propriul corp şi viu în corpul altuia", spune Platon, în "Banchetul". Ca o ruletă rusească, să te abandonezi cu totul unui alt corp, să trăieşti prin celălalt, să ştii că în fiecare clipă viezi doar prin inima care bate în afara ta.

 Da, "Cel care mă aşteaptă" poate fi cartea iubirii. A femeii care dă măsura tuturor lucrurilor, a femeii care străbate decenii de fanatism religios, de conflicte politice dure şi sociale încrâncenate, de război hulpav ce înghite cu miile tineri pentru care "martirajul" devine o datorie şi o onoare, o cale sigură spre Dumnezeu. Pentru că e mai uşor să devii erou îngropat de bombe decât să îţi asumi fiinţa divină, iubirea de oameni şi firescul trăirii prin celălalt.

Mesumeh, trăitoare în Iranul frământat şi atât de violent-uman, este femeia căreia îi este smulsă iubirea într-un mod atât de crunt încât simţi unghiile sfârtecându-i trupul firav, neîmplinit, scuturat de fiori ca un poem în prima ploaie de mai. Impresionant este că, pe parcursul a 30 de ani, Mesumeh este singura care înţelege că politica fără iubire este un mecanism de exterminare, religia fără iubire se transformă în mostruoasă dominaţie şi aparat de control, familia fără iubire şi fără compasiune naşte oameni incapabili să simtă nevoile şi suferinţele aproapelui.

"Fusesem sacrificata pentru onoarea tatalui meu si a fratilor mei, platisem pentru idealurile sotului meu si a alegerilor lui de erou si, de asemenea, pentru datoriile fata de tara ale copiilor mei. Dar eu cine eram? Sotia unui criminal, a unui tradator al tarii sale sau a unui activist care lupta pentru libertate? Mama unui mujahedin? Sau mama disperata a unui soldat, luat prizonier si apoi eliberat? De cate ori, in viata mea, reusisem sa ma ridic de jos si fusesem doborata din nou la pamant si zdrobita, stiind ca n-am meritat-o niciodata? Nu fusesem niciodata laudata si aclamata pentru insusirile mele  si forta mea, ci pentru cele ale barbatilor mei si, la fel, reprosurile si acuzatiile nu depinsesera de mine si de greselile mele, ci de cele presupuse ale sotului si fiilor mei. Era ca si cum eu n-as exista, ca si cum n-as avea nici un drept. Cand traisem si muncisem pentru mine insami? Cand avusesem dreptul sa decid? Cand fusesem intrebata ce îmi doream cu adevărat?", spune autoarea prin vocea eroinei sale.

Cea mai dureroasă parte a acestei cărţi? "Tot ceea ce îmi doream am obţinut în ziua în care nu mi-am mai dorit".