joi, 30 iunie 2016

NICOLAE CORLAT, "Îngerii vin când nu-i chemi"

Poetul Nicolae Corlat a publicat, în Colecţia Cantos a Editurii Junimea din Iaşi, volumul de versuri "Îngerii vin când nu-i chemi". În cei aproape 20 de ani de la debut (1997, "Grădina cu zaruri", Editura Axa), poezia lui Nicolae Corlat a cunoscut "Bucuria" (Editura Dacia, 2002) şi a experimentat tulburătoarea incertitudine a fiinţei ("Veţi crede că nici nu exist", Editura Timpul, 2004). După o îndelungă tăcere, în 2011 ne surprinde cu "Vindecătorul de umbre" (Editura Tipo Moldova).

"Îngerii vin când nu-i chemi" este o carte "care se reţine pe primul raft al poeziei noastre de azi", spune Ion Holban în prefaţa cărţii.

Nicolae Corlat trăieşte la limita senzaţiilor spectaculare, nu de puţine ori asistăm în poezia sa la un ritual al exteriorizării profunde, solemne. Un poet al fantasmelor fiinţiale, un creator al imaginilor suprarealiste, care se consumă, însă, pe un tărâm purificator, într-o poezie "marcat simbolică", după cum o caracterizează Ion Holban.

O poezie care se confruntă cu moartea, dar nu spre a o învinge, ci mai degrabă într-o complicitate şi o reciprocitate  a sentimentelor: "mă plec morţii/ ca în faţa zidului din care n-a ieşit încă soarele" (prima zi). Cuvântul devine vehicul în marea călătorie: "mormânt e gândul ce coboară mii de trepte" (grota zeului), o călătorie care nu înseamnă renunţare, ci reinstaurarea ceremonioasă a Vieţii: "dar tu ştii/ ce nu te poate ucide te dăruie sorţii" (voi scrie 100 de poeme), pentru ca în final să producă "o moarte/ mai lentă/ şi mai pe plăcerea celorlalţi" (voi scrie 100 de poeme)

Moartea devine, la Nicolae Corlat, o stare de graţie. Prin moarte poetul se dăruieşte, chiar dacă o face interiorizând paradisiac sinele, într-o solemnitate pe care însuşi o declamă: "în mine însumi mă strecor/ las lucrurile afară şi viaţa netrăită o las vouă" (cum nu vii). Nici tristeţea metafizică: "plângi, suflete, să se-aştearnă lumina" (pasărea Thoth), nici tăcerea care "se-ntoarce-n cuvinte" (tablou cu înger şi nimfe), nici "Dumnezeul meu care mă desfaci şi mă împarţi/ în mii de fărâme/ pentru hrana păsării" (voi scrie 100 de poeme), nu îl recompun în spaţiul concret al vieţii, nu îl determină să părăsească avatarurile lăuntrice ale conştiinţei poetice.
Chiar dacă nu scrie o "lirică a sentimentului religios" Ion Holban observă la Nicolae Corlat "un aer de religiozitate" care "învăluie poezia". Or, în doctrina creştină, aerul este un element fin, este cauza respiraţiei şi a vorbirii, este limpede şi transparent. Mai greu decât focul şi mai uşor decât pământul şi apa. …"se-ntorc/ vânturi de august după schimbarea la faţă" (memento), scrie poetul purtând în abis "cuvintele nespuse şi taina iertării" (memento).  Rugăciunea se rosteşte în aceeaşi trăire lăuntrică,  dar bine ancorată în lumescul fiinţial, cu al său întuneric sufletesc: "în timp ce caut nemurirea în lumea interioară/ prin întuneric bâjbâi să-l aflu pe Dumnezeu" (voi scrie 100 de poeme).   

Chiar şi întoarcerea în lumea reală se manifestă tot în imaginar, poetul fiind prin excelenţă ceea ce dr. Ruth Richards denumea, în lucrarea sa "Four Ps of Creativity", a fi o "personalitate creatoare". Astfel, întâlnim la autorul volumului "Îngerii vin când nu-i chemi” cei patru P ai lui Ruth, şi anume: persoana creatoare, presiunea mediului care favorizează creativitatea, procesul creator şi produsul creator, la care se adaugă o – exagerată uneori – sensibilitate estetică modelată prin metaforă, cea care se află, de altfel, la baza tuturor percepţiilor profund poetice.

De aceea lumea lăuntrică, lumea cuvântului, a metaforei, devine infinit mai fascinantă decât orice percepţie materială. Prin poezie, uzitând de un bogat intrumentar al imagisticii, Nicolae Corlat este capabil să sfărâme convenţionalul, să contorsioneze căile bătătorite ale gândirii, să înmiresmeze rutina, pentru ca în final să surprindă printr-o completă eliberare  de tot ce înseamnă carnal, material. Rezultă o dematerializare dimpreună cu poezia, poetul ne arată în final un corp "gol înfăşurat în propria-i pulbere" (tablou cu înger şi nimfe). Şi parcă nimic nu îi reuşeşte mai bine lui Nicolae Corlat în acest recent volum ca starea de imponderabilitate a cuvântului viat, a gândului rostit. O dematerializare care redefineşte carnalul, care recompune fiinţa primordială, liberă şi eliberatoare. "în tine sunt doi,/ se risipesc în aer/ cum ai cerne văzduhul în absenţa gravitaţiei" (tablou cu înger şi nimfei), scrie poetul, descriind mai apoi dimineaţa în care, pregătind trecerea dincolo, "îţi trezeşti oasele răsfirate/ cum ai desmierda o fată frumoasă" (o zi).
Evadarea din lumea reală se desfăşoară în acelaşi spaţiu imaterial, într-un "gol necuprins între două tăceri" (a morţii) care dezintegrează, anihilează fiinţa din carne pentru a renaşte apoi în lumină: "şi tu ştii doar atunci că-n una te naşti/ în cealaltă te dezintegrezi/ până devii un punct neînsemnat/ şi numai atunci te întorci/ în lumina despre care s-a scris" (a morţii). 

Nu găsim la Nicolae Corlat o poezie a erotismului, deşi mecanica imaginaţiei îl ispiteşte cu rotunjimile trupului mustind în plăcerile vieţii. Cu toate acestea, poetul nu alunecă în automatismele inhibitive ale stereotipiilor postmoderne. Cu riscul de a deveni prizonierul unei "melancolii imateriale" (zicere Radu Săplăcan), Nicolae Corlat celebrează iubirea pură, meditativă, ideatică. De aceea, trupul nu este un dat, unic depozitar al senzaţiilor, înveliş al tuturor trăirilor, ci o trecătoare formă a vieţii. În trup sau în afara trupului, poeziile sale se preumblă – funcţie de starea interioară a poetului – în acelaşi cadru imaginativ, în cosmicul sau umanul transcendental: "eu nu mai sunt carne/ nu mai am chip/ nici formă/ nici măcar abstractul din zicerea aceasta" (identitate).

Poezia lui Nicolae Corlat este intuitivă, spontană, pe alocuri ludică, într-un tablou deseori generator de sugestii scenografice:"întorc ceasul uitat pe perete/ ora pătrată arată o puzderie de adevăruri" (aerul din preajma ta ia chip de fecioară). Timpul devine spaţiu al contemplaţiei şi al desfăşurării relaţionale: "secunda/ în care ne-am întâlnit/ pentru a hrăni nemăsurata foame a timpului" (identitate). Cu toate acestea, în spatele solemnităţii poetice apasă viziuni terifiante, în care "infinitul îşi aşază tăişul pe beregată" (şi tăcerea cântă câteodată), iar imaginarul ecranează din nou în aer cinematografic: "treci peste timp cu o lumânare aprinsă în mâini" (voi scrie 100 de poeme). Veghea la căpătâiul fiinţei este tot un refugiu, o întoarcere înlăuntru, într-un suspans al memoriei cognitive: "te aşezi la umbra cuvântului/ rostit demult" (rămân doar amintiri), dar consumat în acelaşi spaţiu imaterial: "în gând strecori/ un mic parastas pentru ziua de ieri" (o zi).
"Îngerii vin când nu-i chemi"
 este cartea care îl însoţeşte pe Nicolae Corlat pe drumul iniţierii profunde, un drum la capătul căruia va şti că “moartea (…)/ nu e femeia despre care scriu poeţii”.  

(Textul a fost publicat în Mișcarea Literară, 4/2016 - http://miscarealiterara.ro/)