Bunica ţărancă şi miracolul culorii pure


Născută pe 30 octombrie 1936, la Hăneşti, judeţul Botoşani, Elena Zbanţ – sau bunica ţărancă – aşa cum îi place să i se spună, este astăzi un tezaur viu al acestui neam tot mai bulversat şi tot mai contorsionat în propriile-i angoase culturale. Tocmai de aceea, arta Elenei Zbanţ este o insulă de puritate.
Trăieşte de ani buni în Iaşi, însă destinul îi este legat de Hăneşti, satul pe care îl regăsim astăzi în toate tablourile ce îi poartă semnătura. Pentru micuţa Elena (Lenuţa, cum o strigau părinţii acasă), copilăria la Hăneşti a coincis cu una dintre cele mai grele perioade din întreg secolul XX: frământările politice dinainte de război, declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial, foametea de după, cu chinurile şi cu ostracizările impuse de comuniştii care prindeau tot mai mare şi mai apăsătoare putere.
La 11 ani, Elena rămâne orfană de tată, şi cumplit trebuie să fi fost pentru o familie cu şase copii care, în acele timpuri, depindea de rodul pământului şi de destoinicia unui bărbat în ogradă. Colectivizarea înfigea şi ea colţii în bruma de avere a ţăranilor. Elena nu merge la studii, în afara celor patru clase din sat, însă la vârsta de 35 de ani are puterea să părăsească pământul natal şi munceşte la o fabrică de cărămidă, apoi într-o fabrică de confecţii, de unde se va pensiona, în Iaşul mult mai ofertant din punct de vedere cultural.
Odată cu pensionarea, în suflet îşi face loc visul de demult al copilăriei: pictura. Are prima expoziţie personală la vârsta de 70 de ani, "Obiceiuri de iarnă în sat".

Naivitatea şi inocenţa, forme de manifestare artistică!

Arta naivă impresionează nu prin complexitatea tehnicilor, nici prin subversivitatea mesajelor sau inovaţii în formă sau culoare. Mai mult decât orice, arta naivă se situează dincolo de ipocrizii, în afara convenţiilor şi a dictaturilor culturale de orice fel. Excepţional caracterizează Victor Ernest Masek Insula Artei Naive, vorbind despre "evadarea dintr-o realitate sfâşiată de contradicţii, deziluzii şi cruzime într-o lume fără dezbinări, fără monştri reali, fără violenţă".
Chiar cu cele patru clase urmate în satul natal, Elena Zbanţ a înţeles că, mai mult decât în oricare alt registru artistic, în arta naivă este nevoie de sinceritatea trăirii. Aici nu poţi mima, nu poţi imita autenticul. Un pictor naiv va trăi întocmai realitatea, pentru că un artist naiv aşază pe pânză doar ceea ce cunoaşte. De aceea se spune că arta naivă nu poate fi copiată, ea este "rezultatul unei atitudini morale şi al unei viziuni particulare asupra lumii" (acelaşi Victor Ernest Masek).
Viziunea particulară asupra lumii ţine de spiritul artistului, de propriile percepţii asupra realităţii, de capacitatea de a acumula, de a ilustra pe pânză întreg depozitarul memoriei afective. Asta a reuşit Elena Zbanţ să facă la o vârsta la care mulţi dintre noi aproape că, în viaţă fiind, renunţâm să mai trăim.

Elena Zbanţ nu ne face demonstraţii de talent, nici de erudiţie!

Arta naivă nu poate fi concepută în afara spiritului. Ea nu este o artă "populară", aşa cum nu o aşezăm nici în linia artei instinctuale, întrucât nu avem de-a face cu o manifestare infantilă sau fantastică. Arta naivă comunică o realitate care trece, este adevărat, prin sensibilitatea artistului, dar păstrează autenticul, prospeţimea, adevărul prim. Păstrează spiritul. Or, fără îndoială, asta o scoate din zona artei de divertisment. Şi nu e deloc întâmplător pentru că, citindu-l la Kant, aflăm că arta cu spirit ne cultivă convingerea într-un sens mai înalt al vieţii, are o finalitate transcendentă. Arta cu spirit, mai spune Kant, este finalitate fără scop, este în ultimă instanţă Frumosul.
Frumosul care locuieşte în tablourile pictoriţei din Hăneşti! Elena Zbanţ nu ne face demonstraţii de talent, nici de erudiţie. Dar ne înalţă, ne înfioară, ne răscoleşte. Este plăsmuitoarea artei cu spirit tocmai pentru că ea poartă un mesaj care transcende, răscoleşte lăuntric şi reconstruieşte spiritual. Picturile naive ale Elenei Zbanţ sunt candide, sunt multicolore, mergând până la a demasca o realitate pe care nu o mai cunoaştem decât prin sticla televizorului. Este lumea satului, cu obiceiurile şi cu tradiţiile nealterate.


Desigur, Elena Zbanţ nu deţine titluri academice, singura ei "avere", după cum aminteam, fiind cele patru clase primare urmate în satul natal, în crunta perioadă de după război. Însă bunica ţărancă dispune de o excepţională capacitate de a aşeza în armonie intenţia artistică cu mijloacele tehnice pe care le are la dispoziţie, ceea ce face ca ea să depăşească diletantismul. O condiţie importantă care poate reduce distanţa, spune Masek, dintre un pictor naiv şi un profesionist cu ample studii de specialitate.
Or, în arta naivă, autenticitatea devine una atât de atrăgătoare artistic, atât de spiritual-modelatoare, încât de-a lungul vremii numeroşi artişti profesionişti i-au preluat elementele, producând însă lucrări în care primează esteticul, construcţia vizibilă a elementelor, ajungându-se astfel la ceea ce cunoscutul istoric al artei naive, Oto Bihalji-Merin, numea "naivitate conştientă". Fără îndoială, oricât de spectaculoase ar părea rezultatele, aceste manifestări "profesioniste" nu sunt decât imitaţii "spontane" ale autenticităţii naive. Fapt, de altfel, punctat şi de alţi observatori ai fenomenului: "oriunde începe să se practice naivitatea ca o formulă conştientă, voit, ea se autosubminează. Copil nu redevii doar imitând copiii" (Ion Frunzetti).

Revenind la Elena Zbanţ, găsim în ea elementul primordial al spiritului, manifestarea naivităţii ca formă de exteriorizare a lăuntricului. Nu este întâmplător că în familia sa vlăstare mai tinere au ales pictura, au urmat cursuri superioare şi au profesat în domenii conexe (arhitect, pictor decorator, profesor pictură, pictor restaurator). Cultivând talentul, în absenţa erudiţiei, Elena Zbanţ a dovedit că, chiar şi la 70 sau la 80 de ani, arta este la fel de vie, precum un vulcan care, după un semn de sute de ani, poate năvăli în afară la fel de strălucitor şi de spectaculos ca oricare altul.

Valentin Ciucă: "A fi pictor naiv înseamnă a mai crede încă în poveşti"

Dureros, desigur, este că prima expoziţie personală a artistei din Hăneşti s-a petrecut la Iaşi, şi nu la Botoşani, în decembrie 2006. "Obiceiuri de iarnă în sat", sub patronajul Societăţii Culturale Junimea din Iaşi, din cadrul Muzeului Literaturii Române, lucrările au fost prezentate la acea vreme de către criticul de artă Valentin Ciucă, cel care a consemnat entuzist despre acest eveniment: "Elena  Zbanţ ştie, instinctiv, să facă din fiecare compoziţie picturală un comentariu aplicat pe suprafaţa unei realităţi apuse şi o reînvie cu acurateţea unui lucid interesat de atmosfera locului, de viaţa care a palpitat şi continuă să palpite într-o comunitate care se luptă spre a-şi păstra rostul. Credincioasă ca orice bun creştin (...), se smereşte în faţa icoanelor şi zămisleşte, la rându-i, alte icoane. O face cu sentimentul că nimic din ceea ce a fost cândva nu trebuie uitat, ci transmis nealterat urmaşilor direcţi sau urmaşilor urmaşilor aceastora, ca o misiune nobilă şi nestinsă. (...) Văd în acest debut imprevizibil un semn de vitalitate al artei noastre populare. A fi pictor naiv înseamnă a mai crede încă în poveşti".

Nici a doua expoziţie personală nu are loc la Botoşani. În aprilie 2008, o nouă expoziţie personală a Elenei Zbanţ este organizată tot la Iaşi, sub egida Muzeului Literaturii Române.
La Botoşani, Elena Zbanţ a avut lucrări în Salonul Naţional de Artă Naivă "Gheorghe Sturza", în noiembrie 2015, pe simezele Galeriilor de Artă Ştefan Luchian.

Despre artista din Hăneşti, Lucian Manole (el însuşi hăneştean născut în martie 1981) a alcătuit volumul "Elena Zbanţ. Un pictor al inimii sacre", cu o prefaţă semnată de Calinic Botoşăneanul, Episcop-Vicar al Episcopiei Iaşilor.




Fiica lui I.C.Brătianu în Miorcanii Botoşanilor

"Miorcanii, pe care Dinu şi cu mine i-am cunoscut şi care ne-au posedat (sau cel puţin pe mine m-au posedat), ţineau loc într-un fel universului tolstoian şi cred că toate acele moşii sau conacuri nord-moldoveneşti se situau într-un timp, într-o eră, într-un spaţiu scos din orice dimensiune contemporană. (...) Casa pe care am cunoscut-o prima oară, când aveam şapte-opt ani, când am mers acolo singure, Maica şi cu mine, pentru întâia dată după Primul Război Mondial, casa era vrăjită şi adormită în somnul – pe jumătate coşmar, pe jumătate uitare – care încremenise anumite locuri peste care se rostogolise istoria cu tot tragismul ei.
Maica lucra cot la cot, scărmănând lâna şi toate saltelele, spălând pe jos, frecând, vopsind, tencuind cu ţărăncile, iar eu, la fel, cu copiii din sat care-şi petreceau cu mine veacul în parcul Miorcanilor. Maica vorbea exact în acelaşi fel cu ţăranii, ţărăncile, ţiganii ca şi cu mine sau cu ceilalţi moşieri şi, sunt sigură, la fel vorbea şi cu Regina. În fiecare seară, după lucru, oricât de istovită era fiziceşte, îşi piepăna acel păr lung, des, negru, cu pieptene des, cu vată şi petrol, ca să culeagă păduchii şi ouăle lor, prinşi de la ceilalţi oameni din curte, atât de aproape de ei – cap la cap – lucrase.
Maica îngrijea pe toţi bolnavii din sat. Spitalul era inexistent atunci la Rădăuţi, era spital doar la Cernăuţi şi cine putea merge până acolo? Veneau, în schimb, la noi în curte, din zori, un şir lung de oameni care aşteptau miracolul vindecării de la Măicuţa mea. Maica avea o farmacie întreagă, multă neştiinţă medicală, dar enorm bun simţ şi intuiţie, şi, mai ales, avea darul de a inspira încredere, optimism, aducea cu ea un aer pozitiv, constructiv, vital, pe care fără să vrea, fără să ştie, îl transmitea, printr-un fel de inexplicabilă osmoză, ţăranilor bolnavi pe care, surprinzător, adesea îi vindeca. De unde faima ei de doctor! Acolo, în faţa bucătăriei şi a căsuţei administraţiei, era ca într-un tablou de Bruegel cu "La cour des miracles", toţi schilozi, gravidele, ţâncii şi copiii cu diaree şi vărsături etc., etc. Şi Maica niciodată nu a spus "vino altădată" şi niciodată nu şi-a întors privirea sau nu şi-a retras mâna de la niciun contact direct cu un nenorocit, cu un bolnav. Erau şi cu lepră printre ei. Şi cu scarlatină. Ca să nu mai vorbim de toate celelalte boli de copii sau conjunctivitele purulente sau abcesele care trebubia înjunghiate şi drenate ca să nu dea în septicemii. Niciodată nu am prins nicio boală de la ei, deşi Maica mă luase lângă ea ca s-o ajut - n-avea alt ajutor decât această fetiţă care eram eu. Nu se precupeţea pe ea, iar pe mine m-a crescut aşa, la fel, şi dacă a fost vreodată ceva de capul meu, uneori, îi datorez totul Maichii".


Din scrisoarea Piei Pillat (sora lui Dinu Pillat) către Cornelia Pillat (soţia lui Dinu), despre Maria Pillat (mama poetului Ion Pillat, bunica lui Dinu). Maria (Măriuţa, Maica) Pillat era fiica lui I.C.Brătianu.  

(Cf. Cornelia Pillat, „Ofrande. Memorii”, ed. Humanitas)


De ce "Sieranevada"? De ce nu?!

De ce Sieranevada?, a fost prima întrebare cu care publicul l-a provocat pe Cristi Puiu, imediat după proiecţia filmului. "Pentru că absolut orice se poate numi absolut oricum. De ce nu?! Adică... ce contează?", a răspuns regizorul, în stilu-i caracteristic.
Sala plină, public de toate vârstele, cu aer de tinerime-studenţime, avantajul proiecţiilor la vreme de vacanţă. Premiera filmului "Sieranevada" a adunat lume multă la Cinema Unirea, provocarea unei pelicule de trei ore nefiind un simplu moft, ci o asumare a unui act cultural care a reuşit pe plan naţional şi internaţional să învârtă şi niscaiva cheiţe de marketing (participare la Cannes, o posibilă nominalizare la Oscar).  
Apoi, Cristi Puiu aduce o poveste, cu o copilărie care atinge punctul sensibil al botoşănenilor. Bucureştean prin naştere (3 aprilie 1967), Puiu se consideră a fi, totuşi, un botoşănean. Cu tatăl născut la Roma şi mama originară din Nicşeni, cei trei copii ai familiei Puiu au copilărit în Botoşani, pe strada Luceafărul 78, actuală Iuliu Maniu. Origini de care, de altfel, regizorul nu s-a dezis niciodată, după cum reiese dintr-un dialog cu Eugenia Vodă, în emisiunea "Profesioniştii":
"-La Botoşani era Bunelul, bunicul după mamă. Bunicii după tată, tot din Botoşani, au venit în 1946 în Bucureşti, cu foametea din Moldova...  
-Deci sunteţi botoşănean get-beget... 
-Moldovean get-beget! M-a mai întrebat pe mine cineva: "Domnule Puiu, de unde sunteţi?" Din Bucureşti. "Dar părinţii?" Din Moldova. "De unde din Moldova?" Din Botoşani. "Aaa, păi sunteţi bucovinean". Nu, sunt moldovean, nu bucovinean. Vedeţi, ca să-şi explice cumva că... sigur influenţa austriacă sau nu ştiu ce prostii... Ştiţi cum e, toată lumea se reclamă cumva, caută prin trecut, prin memorie, prin arborele genealogic, rude de prin Ardeal şi de prin Bucovina.  
-Deci dumneavoastră vă reclamaţi, vă trageţi... 
-De la Botoşani..., erau ţărani cu animale, cu pământ... Erau ţărani! Marea foamete din Moldova, pe Bunelul şi Bunica nu i-a adus la Bucureşti. Pe părinţii tatei, da. Tataia a fost pompier la Rapsodia Română, Mamaia a fost garderobieră la Academia Română. Noi, eu şi fratele meu, am crescut în Bucureşti şi la Botoşani".   
A debutat în lungmetraj cu "Marfa şi banii", în 2011, după care a urmat "Moartea domnului Lăzărescu", un film din 2004 distins cu trofeul sectiunii Un Certain Regard, la Festivalul de Film de la Cannes - 2005 şi, în 2010, "Aurora". Asta după ce, în scurtmetraj, câştiga în 2004 Ursul de Aur la Berlinală, cu "Un cartuş de Kent şi un pachet de cafea".
Cu "Sieranevada", deşi a participat în 2016 la Festivalul de la Cannes, nu a obţinut niciun premiu, beneficiind însă de cronici elogioase, dar şi de critici pe măsură. S-a scris în presa internatională de specialitate despre "imaginile în planuri-secvenţă foarte lungi", despre "conversaţiile homerice virând spre absurd", despre filmul care vorbeşte despre "tot ceea ce traversează familiile în lumea noastră după 11 septembrie: complotism, rebeliune, traditionalism, bigotism, renunţare, xenofobie, prejudecăţi, patriotism" (Le Monde). A fost văzut ca un "film satiric, absurd şi singular" (Allocine.fr) sau drept o "drama familială amplă şi ambiţioasă" (Mathilde Degorce).
 Însă, parcă nicio observaţie nu pare mai aproape de "Sieranevada" decât cea consemnată de Le Monde, care vede în filmul lui Puiu "o virtuoasă simfonie a mişcării". Cu atât mai mult cu cât acţiunea se petrece aproape exclusiv într-un apartament de bloc tipic cartierelor comuniste, în care sunt înghesuite toate personajele, o încrengătură de familie care se lasă desluşită pe parcursul celor trei ore, odată cu desfăşurarea evenimentelor.
Contextul este oferit de organizarea parastasului de 40 de zile pentru defunctul Emil Mirică. Ceea ce reuşeşte Cristi Puiu poate fi cu adevărat o excelenţă cinematografică, şi anume ca, prin aparatul de filmat, să introducă în acţiune acest personaj nevăzut, dar de a cărui prezenţă spectatorul devine conştient într-un final, când caută parcă să îi ghicească umbrele prin întunecimile încăperilor. Actorii cărora Cristi Puiu şi-a încredinţat personajele reprezintă, poate, jumătate din succesul filmului, cealaltă jumătate fiind împărţită între scenariul viu, antrenant, şi regia care reuşeşte să creeze acea "simfonie a mişcării".
Pentru că, dincolo de acţiunea filmului, de motivaţiile personajelor sau de construcţia psihologică a conflictelor, spectatorul are deseori senzaţia ameţitoare de carusel, de derulare rapidă a imaginilor cinematografice. Regizorul nu ţine ca spectatorul să fie martor la tot ce se petrece, la tot ce se discută, ci mai mult să provoace. De aceea, o uşă care se deschide "aruncă" în exterior o frântură din discuţie, pentru ca imediat spectatorul să fie nevoit să continue singur povestea, să improvizeze, pentru că în secunda următoare personajul nevăzut rămâne din nou în faţa unei uşi închise. Dar caruselul nu lasă loc frustrărilor, nu oferă timpul, răgazul prielnic confuziilor mentale. În cadru apare o nouă uşă care se deschide pentru a se închide la fel de brusc, personaje circulă dintr-o parte în alta, un du-te-vino care accentuează nu doar sentimentul de avalanşă a sentimentelor, cât mai ales încrengătura rudeniilor dincolo de care se ascund ranchiuna, formalismul, trădările, urile.
Filmul beneficiază de o distribuţie deosebită, de la Dana Dogaru şi Mimi Brănescu la Tatiana Iekel, Ana Ciontea, Andi Vasluianu sau Bogdan Dumitrache. O apariţie care parcă rupe peisajul cinematografic şi care declanşează o cu totul altă desfăşurare a dialogului este cea a lui Sorin Medeleni. Actorul, care îl interpretează pe aventurosul "muieratic" Toni, nu a mai apucat să vadă filmul nici la Cannes, nici pe ecranele din România. Sorin Medeleni, cel care în anii 76-77 îşi începea cariera actoricească pe scena Teatrului Mihai Eminescu din Botoşani, se stingea din viaţă în luna decembrie a anului 2015.  
Fără îndoială, asistăm – după părerea criticilor – la cel mai bun rol al lui Mimi Brănescu, actorul nefiind la prima întâlnire cu regizorul Cristi Puiu. Personajul Lary pare să fie însoţitorul sufletului care rătăceşte încă la 40 de zile de la moarte, dar poate să fie la fel de bine acel "raisonneur" al filmului, cel care priveşte cu detaşase (uneori confundându-se chiar cu "ochiul" răposatului), cel care îşi desfăşoară replicile chiar şi prin tăceri lungi, deseori fiind chemat să dea verdicte în mijlocul discuţiilor despre politică, despre atentate şi conspiraţii de tot felul. Lary, fiul răposatului, este cel căruia regizorul îi încredinţează momentul de sinceră "pomenire" a tatălui Emil. Şi acest moment se consumă în afara casei, în parcare, după o scenă de o violenţă verbală ieşită din comun. De fapt, Cristi Puiu a reuşit astfel să deblocheze sentimentele, să le scoată la suprafaţă mai întâi printr-o umilinţă (agresivitatea şi limbajul vecinilor de bloc), pentru ca apoi plânsul să elibereze în Lary noianul de amintiri, de stări, de spuse-nespuse-vreodată gânduri despre tatăl mort în urmă cu 40 de zile.  
"Sieranevada" pare să fie un film despre haosul uman, haosul generalizat, dar el vorbeşte şi despre dragoste, despre compasiune, despre oameni. Discuţiile despre comunism, care scot la iveală o fostă activistă (Evelina şi excelenta interpretare a Tatianei Iekel), despre conflictele internationale şi atacuri teroriste (echilibrate şi susţinute până la un punct de Relu, interpretat de Bogdan Dumitrache), disputele pe marginea tradiţiei, a ritualurilor, sunt presărate de momente comice şi de situaţii tragice cărora personajele le devin victime, însă nu pentru a schimba traiectoria acţiunii, ci pentru a o întregi, pentru a-i amplifica perspectivele. Pentru că, chiar dacă discusul alunecă spre judecăţi mai mult sau mai puţin aspre pe marginea religiei, de exemplu, regizorul nu se foloseşte de personaje pentru a ridiculiza, nici pentru a duce în derizoriu ritualul religios. După venirea târzie a preotului, desfăşurarea slujbei de sfinţire a mesei se desfăşoară într-un firesc familial, fără artificii inutile sau interpretări gratuite.
"Sieranevada" reprezintă "un portret aspru al României contemporane", scrie publicatia Les Inrocks. Extravagant sau patetic, filmul lui Cristi Puiu este actual, este despre noi. Ne recunoaştem în fiecare personaj, în fiecare situaţie, din bucătăriile pline de fumul de ţigară până în parcările devenite ad-hoc scene de luptă.

De ce "Sieranevada"? De ce nu?!  

Evgheni Vodolazkin - LAUR. "Calea ta e grea, căci istoria dragostei tale abia începe"

"Laur" poate fi deopotrivă cartea vindecătorilor și a celor vindecați. "Laur" poate fi, asemenea, cartea inițierii. Î...