Cronică de Magda Ursache: Un docu-roman pro memoria traumei

Maria: "o femeie cufundată în singurătate, talent şi discreţie". Aşa îşi caracterizează scriitoarea (Florentina Toniţă, Şi cine este aproapele meu?, Editura Junimea, 2013) eroina, având-o, uneori, în avant-arrière pe ea însăşi. Autoarea îşi face autoportretul mai ales în paginile de jurnal, cam departe de personalitatea Mariei şi mai aproape de stilul Florentinei Toniţă. Maria e şi nu e un alter ego al Florentinei; avem de-a face mai degrabă cu faţa şi reversul: foiletonista fermă a ziarului stiri.botosani, în oglindă cu un personaj feminin însingurat, preferând ascunzişul în cercul închis (strâmt?) al casei. Dar nu vreau să mă opresc pe viaţa ei, ci a personajului ei, şi nu vreau să dezgrop acum mult discutata temă a identităţii autor – personaj. În fond, toate personajele (o spune Michel Foucault) sunt autorul. Florentina Toniţă nu crede în ficţiune pură, ci în docu-roman, dar personajul Maria nu-i deloc banal ca să fie un eşec literar. E o fiinţă care-şi caută un drum al existenţei, ştiind de la Mircea Eliade că „singurul sens al  existenţei este de a-i găsi un sens”. Maria se mulţumeşte cu bucurii simple (bea minuni de ceaiuri, pe care doar ea ştie să le combine: ceai de tei cu o urmă de soc, ceai de mentă şi nucă arsă, ceai de iasomie cu puţin muşeţel...). Primeşte necazurile, înţelegând că Deus aiutor et protector îl şi ceartă pe cel iubit. După Sfântul   Ambrozie de Optima: „Cine ne mustră ne dăruieşte, iar cine ne laudă ne jefuieşte”.Dăruieşte cât poate dărui unor trecători prin vieţuca ei, pentru ca la sfârşit să-şi găsească replica  masculină, acea jumătate de plătică, de la Platon cetire.

De la bun început, Maria se deschide spre învăţătura călugărului Teodosie: „Să ţineţi minte, dragii mei, comunismul nu a dat niciodată ceva fără să îţi ceară în schimb sufletul” (p. 56). Se apropie de „mucenici ai Domnului”, ca monahul Paisie, care deschide cartea. Biografia călugărului e leac în terapia intensivă a memoriei. Cuviosul, pe numele de mirean Petrică Scurtu, e un deţinut politic devenit, după eliberarea din ’70, duhovnicul închisorii. N-a plecat extra muros, nu s-a lăsat scos din temniţă şi, Dumnezeu ştie cum, i s-a permis să rămână sub zăvor, ca să facă din buruieni (criminali, tâlhari, hoţi de buzunare) spice roditoare. În fapt, n-a ieşit din viaţa Bisericii: spovedea şi împărtăşea acolo, în celulă. Multe biografeme a adunat Florentina Toniţă în acest portret: de la Grigore Caraza, puşcărizat 21 de ani, care n-a vrut să iasă din închisoare decât dacă vor fi eliberaţi toţi, absolut toţi deţinuţii politici. A luat ceva, poate, şi de la verticalul-inconcesiv Alecu Ghika (din os de martir), care nu s-a lăsat cu nici un chip „reeducat”. Închis ca şef al Poliţiei în perioada ’40-’41, condamnat la muncă silnică pe viaţă, a refuzat, la cererea lui Drăghici, să depună mărturie că Lucreţiu Pătrăşcanu, ministrul Justiţiei sub Groza (6 martie ’45 – 23 februarie ’48), ar fi fost informatorul Siguranţei. Marele refuznic i-a spus tăios: „Nu-ul meu este categoric şi onoarea mea nu-i de vânzare”. Mărturie falsă contra libertate? Nu. Sadoveanu n-a mişcat un deget ca să-l salveze pe fiul bunului „prietin” Dumitru D. Pătrăşcanu, deşi avea autoritatea politică s-o facă. Prinţul Ghika lua totdeauna bucata cea mai mică de pe tava (targa) cu pâine. Până şi gardienii erau impresionaţi: „Prinţul tot prinţ!”

Călugărul Paisie dovedeşte o incredibilă putere în a ţine post: bucata sa de pâine ajunge la câinele  Blându, tovarăşul gardianului. Bea doar ceai rece de năpraznic, planta cu puteri magice, care vindecă răni trupeşti şi sufleteşti. Tânăra femeie a înţeles bine că nu trupul pământesc îl vizau torţionarii, ci duhul. Îi caută, să şi-i apropie, pe cei supuşi unei intensive persecuţii religioase, fără a se lepăda de Duhul lui Dumnezeu. Îi ascultă. „Creştinii nu se nasc, ci se fac”(Ioan Scărarul).

Academia de sub pământ
a ţinut sănătoase minţile prin conferinţe şi dialoguri; murmurau versuri, fredonau cântece religioase... Celula, carcera se transformau în „abisul luminat”, cum îl numeşte N. Balotă. Supravieţuiau. Florentina Toniţă s-a documentat în amănunt privind cumplita lume carcerală. În călugărul Teodosie am aflat un biografem al Părintelui Calciu, mărturisindu-se: „am căzut şi am conştiinţa decăderii”. I-a răspuns Vasile Manu (este oare Vasile Manea, evocat de Cicerone Ioaniţoiu în Martiri şi mărturisitori ai Bisericii din România în perioada 1948-1989?): „Spovedania îmbunătăţeşte”. Manu a fost ridicat din gară şi condamnat 15 ani pentru activitate legionară. Flori nu se lasă informată de istoria oficializată, o ştie pe cea nerecunoscută oficial, aşa că Maria îl întreabă: „Reală?” şi primeşte răspuns : „Da, reală”. Citise, la o întrunire, poezii de Vasile Militaru, mort în  închisoare. Cărţile poetului au fost arse în curtea casei, sub ochii soţiei; aşa cum i s-a întâmplat Anei Stere (sub privirea ei, un comando sovietic a ars, în ’45, arhiva Stere, în curtea conacului de la Bucov) sau Corneliei Pillat. Manu a fost dus la Suceava, unde erau încarceraţi cei mai mulţi studenţi, într-o celulă de 3-4 metri lungime şi 1 şi jumătate lăţime, proiectată să încapă 20, dar în care comuniştii făceau să intre 150 de inşi, ca să moară asfixiaţi. Celulele negre nu aveau geamuri. În ajun de Crăciun, câţiva aparţinători ai deţinuţilor sau simpli trecători le-au cântat, din stradă, colinde. Deţinuţii au fost pedepsiţi: cu bătaie metodică şi eficientă şi cu cântece revoluţionare ţâşnind din difuzoarele închisorii. „Crăciunul ne-a durut în carne vie”, oftează Manu.

A urmat iadul „reeducării” de la Piteşti (1949-1951). Eugen Ţurcanu îi privea „cu o ură nepământeană”: „Mori când vrem noi, mă! Noi suntem Dumnezeu!”, urla monstrul. Toma, student la Teologie (îi spuneau, cu o reverenţă, Misticul) a avut norocul să închidă ochii după lovituri cu ciomagul la rinichi. Le-a spus fraţilor de chin: „Unii mor, alţii îşi dau duhul”, se leapădă de el, în loc să-l încredinţeze lui Hristos.

Stăteai la marginea priciului, în şezut, cu mâinile atingând vârful picioarelor şi cu ochii ţintă la ele, de dimineaţă până-n seară. La sfârşit, erai zombi. Poziţia impusă urmărea distrugerea sistemului nervos, anihilarea voinţei. Somn? În poziţia mortului, pe spate, cu mâinile pe piept, la vedere. Manu s-a rugat 50 de ani la Dumnezeu să-i dea putere să-şi ierte călăii. Nu-i uşor să-ţi tămăduieşti sufletul prin iertare. Pe nevolnici i-a iertat, la ceilalţi, nereeducabilii, se gândeşte ca la sfinţi. Biserica se apără cu sfinţi şi cu martiri, am mai spus-o. Când Ţurcanu i-a ordonat să-l bată pe Petrică Scurtu, alias călugărul Paisie, i-a aruncat bâta la picioare. Genu cel groaznec a luat-o şi l-a lovit el, cu cruzime. „Nimic nu se compară, însă, cu fericirea pe care o trăise Petrică atunci când Vasile a refuzat să-l bată.”

Profesorul de istorie al Mariei seamănă bine cu Cristescu, profesorul meu de istorie din Liceul „B.P.  Hasdeu”, care nu voia să rămânem orfani de istoria adevărată. Vasile Manu le povesteşte oaspeţilor lui cum peste Codreanu, nicadori şi decemviri, sugrumaţi din ordinul lui Carol II în noaptea Sf. Andrei, s-a aruncat un butoi de vitriol, apoi s-a turnat o placă de 30 de tone de beton; când a fost reîngropat creştineşte, după un şi jumătate (Manu a participat la înmormântare), Codreanu „era întreg”, nears de acid. Şi se vede că Vasile Manu n-ar ezita să-l sanctifice (orice credinţă trebuie respectată), pentru că poruncile sale sunt biblice: onoare, faptă, disciplină, muncă , sacrificiu, jertfă; ajută-ţi fratele de cruce.

Florentina Toniţă ar putea face parte din colectivul ICCMER, de investigare a crimelor comunismului, atât de bine le cunoaşte: Călugărul Teodosie a fost arestat în ’48. Era student la Medicină şi le vorbise colegilor despre Duhul Sfânt. Proful l-a raportat la Secu. Şi Manu completează: „Să ştiţi, dragii mei, că informatorii au fost cea mai teribilă armă, ei au menţinut comunismul în România.” Petrică Scurtu a fost arestat în vara care n-a fost vară a lui ’48. Avea 18 ani; acuzat de „înaltă trădare şi conspiraţie împotriva statului”. Elementul nesănătos citise cărţile unor periculoşi ca Eminescu şi Blaga. Le furase din maldărul pregătit pentru a fi trimise la topit şi le ascunsese sub scările liceului, apoi le dusese acasă şi le găsise loc în beci, sub butoiul de varză murată. Aşadar a făcut puşcărie pentru Eminescu şi Blaga. Dar gazetarul Eminescu nu-i şi acum etichetat conform ideologiei political correctness? Cât despre metafizica lui Blaga, s-a spus că ar ţine de „zodia fascistă”, aşa cum absurd acuza, în vremi proletcultiste, Beniuc. În ’49, Petrică era la Jilava. A urmat la Piteştiul, unde s-a sprijinit pe Psalmul 69.

La pagina 52 a docu-romanului, găsesc o superbă imagine a bibliotecii lui Dumnezeu. Cărţile înşirate pe rafturi de mâna divină sunt oamenii cu vieţile lor: cu bune, cu rele, cu căderi şi cu biruinţe asupra lor înşile; oameni fărâme sau oameni întregi. Unele au coperţi strălucitoare, învelind pagini rupte şi îngălbenite, pe care nu scrie nimic. Autor e Creatorul, dar co-autori sunt creaturile, cărora li se dă „libertatea de a făuri singuri conţinutul, de a umple pagină cu pagină, până la coperta ultimă”. Destinul e la voia Domnului, dar contează şi „atitudinea omului faţă de voia lui Dumnezeu”. „Şi, la fel ca dintr-o librărie, depinde de noi să alegem de pe raft doar cărţile care ne vor fi de folos, adică pe oamenii îmbunătăţiţi”. Asta şi face Maria: alege cărţi de învăţătură, ca aceea a lui Dumitru, alt „nereeducat” la Piteşti. În ’55, ajunsese la colonia de muncă Bicaz, care cuprindea chiaburi, rudele fugarilor din lagărul „democraţiei populare”, legionari, politicieni din partidele istorice, preoţi. Erau acolo şi trădători, demascau şi mâncau pe săturate. Pe Dumitru nevasta îl părăsise ca să construiască socialismul cu un activist. Copiii îi dăduse la orfelinat. Pe toţi patru. Urma să se distrugă biserica din satul lui, o bijuterie arhitectonică, în ciuda stăruinţelor preotului satului la autorităţi. Icoanele mari fuseseră arse. Dumitru a refuzat să ia parte la blasfemie: s-a aruncat în explozie şi a urcat pe scara cerului. Părintele a adus hârtie de la Bucureşti că biserica „poate rămâne”. Prea târziu. A acoperit-o apa barajului, cu cimitir cu tot.

Tripticul Mariei ? „Sufăr, îndur şi exist.” Ştie toate felurile de iertare: cu patimă, cu supuşenie ori cu împotrivire, cu superioritate sau cu smerenie, cu lehamite... „Dumnezeu îţi vorbeşte cu îngerii, dar nu îţi dă aripi.” La drum cu îngerii e titlul unei cărți de reportaje semnată Florentina Toniţă. Maria trece prin toate „dezamăgirile, durerile, deznădejdile şi neiubirile zilnice”. Apare Vlad: „Erau aproape iubiţi fără să fie.” Evită o încercare a lui de-a face dragoste cu ea şi (din orgoliu bărbătesc rănit?; ca scuză?) Vlad îi arată marea, pe care n-o văzuse până la 20 de ani. La 23 de ani, un viol. Bogdan, colegul de la pictură monumentală, fusese martorul care nu reuşise s-o scape de 3-4 atacatori. Se despart, ca să uite fiecare ce-i amintea celuilalt. Firesc. „Prima dragoste a Mariei a fost prima moarte adevărată”. Atât. Ce scenă ar fi scos Băieţică sau Bradea, prozatoare de linie fierbinte, din aşa ceva! Şi ce de premii literare ar fi adunat!

Maria devine femeie frumoasă (pălărie drôle, rochii până-n pământ), care aşteaptă şi aşteaptă. Nu e mulţumită de viaţa ei, dar nu se revoltă. Rana? Nevindecată. Violul o făcuse să-şi dea „demisia din acest trup”, cum spune pe poezeşte Aura Christi. Pictează, izolându-se. Foloseşte mult albastru, culoare rece, menită s-o purifice. Expune într-o mică galerie de artă, vinde rar, renunţă să mai vândă. Singurătatea o învinge.

Apare Costa. Bărbatul o agită, o nelinişteşte pe pictoriţa de cuiburi de îngeri, însă prezenţa lui e un fel de scut pe vechea rană. Îi umple casa cu flori de câmp, pare ameţit de făptura ei, dar rămâne marele necunoscut. Dispare, se întoarce însurat. Maria (străină de ea însăşi se numeşte starea asta) renunţă iarăşi la pictură şi la notaţiile în jurnal, unde scrisese despre o anume bucurie: „nu ne-a promis nimeni o lume perfectă, curată”, dar trebuie să căutăm şi să găsim Fr umosul. Mihai, cel întâlnit în biserica părintelui Antonie, începe uşor-uşor să devină semenul ei, dar Maria se distanţează şi de acest presupus aproape, care nu vrea loc în inimă. Ca s-o împace, Mihai îi prezintă „un om frumos”, pe Vasile Manu. Pe Costa, omul vieţii ei, îl cunoscuse la conferinţa călugărului Teodosie,  prieten cu Manu.

„Cel mai tare doare aproapele tău care, în timp, devine aproapele altuia.” Maria pictează din nou, citeşte Murakami, purtând haina iubirii de Costa, mereu apăsată de starea dor de Costa. Şi Costa îi bate din nou la uşă. Vine „ca să nu fie târziu”. Şi nu, nu era târziu pentru că „iubirea răspunde la toate întrebările”: „Mi-eşti drag, om.”

În finalul cărţii, călugărul Paisie, alias Petrică Scurtu, e rejudecat pentru prozelitism, după 60 de ani de închisoare nevoită sau voită. Judecător nu-i altul decât securistul în care Manu recunoaşte pe cel care îl presa să devină informator. La primul proces, falsul avocat al apărării perorase: „Băgaţi-i la închisoare pentru a beneficia de reeducare!” Ca „bandiţii” tineri să nu ajungă cumva baza (şi suprastructura) societăţii socialiste. Postsocialist, învinuitul nu are apărare. Se apără singur: „În 1990 am refuzat să părăsesc închisoarea.” Motivul? Acelaşi ca în anii 70 : „ţara mea nu era liberă”. Procesul se amână, Justiţia nefiind numai oarbă, ci şi surdă.

Mâhnită de „neştiinţa şi indiferenţa ăstui timp”, cum îmi scrie într-un e-mail, Florentina Toniţă strigă acum. Poate se aude.


"Un docu-roman pro memoria traumei", cronică  semnată de Magda Ursache, publicată în Acolada, nr. 11/2018

ELENA CARDAȘ: "Am scris o carte așa cum mi-ar fi plăcut mie să citesc una: să mă cutremure!"

Despre supraviețuire nu se poate scrie decât atunci când te afli la limita cerului. Despre viețuire înveți atunci când singurătatea îți modelează zilele, făcându-te să crezi că fiecare clipă poate fi ultima. Elena Cardaș a atins limita cerului, a pătimit în singurătăți cețoase, a mărturisit hăul și a binecuvântat diminețile dureroase. Ne-a învățat că a trăi nu este un moft, ci o necesitate. Pentru că doar în viață fiind suntem folositori semenilor. O lecție pe care o putem asimila sau ignora. Dar cu certitudine este o lecție care nu ne lasă indiferenți.

În anul 2017, medicul Elena Cardaş a dat piept cu realitatea unui diagnostic crud. "Nişte explorări de rutină pe care le-am făcut doar pentru că intrasem în concediu de odihnă și aveam vreme sa mă ocup şi de mine mi-au dat verdictul. Acela pe care nimeni nu îl vrea: Cancer". "6 februarie 2017 a fost ziua în care am murit şi în care Dumnezeu mi-a mai dat, aşa sper, o a doua șansă la viață. Am trecut prin tot felul de trăiri. De la negare la acceptare. De la renunțare la luptă, la încrâncenare. Fusesem aruncată brutal într-un ring , fără ca cineva să mă pregătească, faţă în față cu o namilă furibundă, gata să mă doboare", mărturisește Elena Cardaș într-o publicație cu specific medical.

 

Și totuși… viața merge mai departe!

Există oameni care au puterea de a se situa în fața propriului destin și de a-și trăi mai departe faptele cu detașare și firească înțelegere a lumescului. Extraordinarul se întâmplă atunci când, într-o zi, un om decide că lumea îi aparține, că nimic nu îi este imposibil și că, mai ales, nimic din ce este omenesc nu îi este străin.

Elena Cardaș "s-a ivit" în lumea literară a Botoșanilor în anul 2005, când a debutat cu romanul "Înainte de cuvinte" (Editura Eminescu, București). De atunci a mai scris încă două cărți, "Bărbații altor femei" (Editura Cronica, Iași, 2006) și "Eu, străbunica mea" (Editura Timpul, Iași, 2007). Colaborează cu proză la reviste literare de prestigiu (Hyperion, Luceafărul) și este o prezență constantă în spațiul online.

Din anul 2011 este membră a Uniunii Scriitorilor din România. 

Născută pe 15 noiembrie 1959, la Botoșani, a absolvit primele clase la Suceava, iar gimnaziul la Botoșani. Continuă studiile la Liceul "Mihai Eminescu" și, după susținerea bacalaureatului, optează pentru Facultatea de Medicină și Farmacie  din Iași, specialitatea medicină generală. De 33 de ani este medic la Spitalul Județean Botoșani. A urmat vârtejul vieții, cu bucurii, tragedii, împliniri și, în final, CĂRȚILE. 

"M-am născut în 1959. Scorpion. Era deja iarnă de-a binelea în nordul Moldovei, încât tata și-a dat paltonul jos să mă învelească mai bine și el a mers până acasă în costum și a făcut pneumonie. Nu erau nici taxiuri și nici autobuze, iar o Dacie nu cred că se fabricase încă. Așa am început, cu prima respirație, primul scâncet și ocrotită de amândoi părinții până la sacrificiu. E adevărat ce se spune despre mine în târg: am fost întotdeauna o eminentă din clasa întâi și până la terminarea facultății. Doar că adesea fetele cele cuminți și silitoare sunt corigente de obicei la școala vieții. Eu sunt cel mai grăitor exemplu", mărturisea despre sine însăși, într-o biografie neoficială, Elena Cardaș.

A prins a scrie târziu. Proza ei a uimit de la început, caracterul introspectiv al scriiturii, autenticitatea verbului și curajul cu care și-a expus personajele au făcut ca romanul de debut să îmbrace în ochii cititorilor accente biografice. Desigur, orice scriitor apelează la propriile experiențe de viață atunci când își conturează acțiunea unui roman. La Bukowski, de pildă, găsim elemente biografice și exemplele nu sunt deloc puține în lumea literară. Cu toate acestea, Elena Cardaș a transmis mereu că este o carte care se bazează pe povestea dramatică a unei prietene. Însă, dincolo de motivațiile care stau la baza unui astfel de subiect, cititorul devine părtaș la viața din poveste tocmai pentru că aerul cărții îi este familiar: eroina trăiește și îndrăznește, caută și află, iubește și suferă. Te afli în toate aceste sentimente, nimic nu ți-e străin.

"Nu există facultate de făcut scriitori", spunea Elena Cardaș. "Scrisul este un mister. Ce mi-a venit? Cum mi-a venit? Nu știu să răspund. Cred că am vrut să-mi fac minții mele și sufletului meu un dar și am scris o carte așa cum mi-ar fi plăcut mie să citesc una: să mă cutremure!".

Avea 45 de ani când a început să scrie. Așa cum, într-o fractură de cer, o pasăre decide că e timpul să meargă pe pământ și să dea mărturie că zborul există, că plutirea istovește și că, pentru a merge mai departe, uneori e nevoie să strigi. Iar strigătul se face Cuvânt.

Așa s-a născut "Înainte de cuvinte". O carte în care, spuneam, greu faci abstracție de latura personală a scriitoarei, deși cititorul este avertizat să nu cadă în această capcană. Însă, dincolo de personaje reale sau construite, scopul a fost atins: cartea cutremură cu adevărat. Trebuia doar să se nască, să existe, să ajungă la public.

Chiar dacă au mai urmat două romane, nimic nu se compară cu cel dintâi. Precum prima dragoste, prima carte are un parfum încă neegalat de ce avea să vină. Pentru că, deși mai atent construite și mai elaborate din punct de vedere literar, ultimelor două romane parcă le lipsește spontaneitatea și veridicitatea trăirilor care farmecă cititorul în prima carte a Elenei Cardaș.

Toate trei, însă, uimesc prin subiectele abordate, dar și prin curajul de a exprima fapte și întâmplări ieșite din comun, de a aborda subiecte aproape tabu în viața de toate zilele.

Elena Cardaș a găsit, poate, modalitatea de a trăi: prin cuvinte. Un remediu medical, sufletesc sau alternativ... În mod cert, există momente în viață în care faptele unui om devin cuvinte, iar cuvintele, în semn de recunoștință, își trăiesc mai departe creatorul. Iar Elena Cardas a creat destule cuvinte cât să mai trăiască multe vieți!

Cititorii așteaptă alte cărți. Și asta mai ales pentru că Elena Cardaș a știut să strecoare la finalul fiecărei cărți publicate un spațiu de așteptare, o bancă pe care te așezi și contempli frumusețea lumii. Fără îndoială, Elena Cardaș va oferi noi surprize literare.

"Dacă voi naște o carte, atunci asta se va întâmpla pur și simplu la vremea sorocită. Am câteva tentative, dar pentru că nu îmi place mie ce am scris rămân pe loc și contemplu, asimilez, adun seva, fac fotosinteză. Când va veni vremea voi scrie iarăși. Dacă nu va fi o vreme, atunci  acesta e destinul...", spunea Elena Cardaș acum ceva timp, răspunzând unei anchete literare.

Elena Cardaș a avut mereu treabă. Să asculte pacienții, să facă administrație în spital, să salveze maidanezi, să culeagă vreun nefericit de pe trotuarele orașului sau să lupte pentru propria viață. Vom găsi toate acestea, cândva, în cărțile pe care le va scrie? Pentru că un scriitor, așa cum spune Herta Muller, "e rezultatul unei experiențe".

Pianistul Corneliu GHEORGHIU, "copilul-minune" din interbelicul botoșănean: "Apusurile de soare din grădina copilăriei mele nu le-am regăsit nicăieri pe lume!"

În anii 30 ai secolului trecut, "copilul-minune" al Botoșanilor susținea primul concert pe scena Teatrului "Mihai Eminescu". Avea 6 ani. Un an mai târziu îi cânta lui Enescu. La 9 ani este admis la Conservatorul bucureștean, ca elev al Floricăi Musicescu. Pianist, compozitor, profesor. Prieten cu Dinu Lipatti, artist al clapelor și magician al portativului, Corneliu Gheorghiu ne spune astăzi, din Bruxelles, cu gând la Botoșaniul natal: "Apusurile de soare din grădina copilăriei mele nu le-am regăsit nicăieri pe lume!". 

O întoarcere în interbelicul românesc înseamnă, mai presus de toate, artă, muzică, literatură, elită, universalitate. Iar Botoșanii anilor 30 nu erau cu nimic mai prejos. Urbea moldavă avea un teatru cu reprezentații de excepție ale trupelor bucureștene și nu numai, cu concerte care purtau semnătura marelui Enescu, dar care găzduia deopotrivă și spectacolele lui Constantin Tănase.

Copilul-minune al Botoșanilor!

În acest freamăt cultural - în anul 1924 - vine pe lume Corneliu Gheorghiu, într-o zi de mare însemnătate creștină: 14 septembrie, Ziua Crucii. În familia farmacistului Gheorghiu, muzica era mai mult decât o pasiune. Tatăl cânta la vioară, mama la pian. Copilul Corneliu a deprins notele, tonurile și subtonurile, ritmul și fascinația pentru instrument într-o casă în care muzica vibra nu doar într-un arcuș, într-o clapă, ci în fiecare obiect care îi ieșea în cale. Probabil copiii de astăzi greu și-ar putea imagina o demonstrație muzicală în care vioara și arcușul sunt de fapt... două bețe!

"Primele imagini despre părinții mei sunt din anii 20, când aveam 3-4 ani. Mămăica ce-mi cânta la pian, constatând plăcerea mea și dorința de "a face și eu sunete ca mata", mi-a arătat notele: clape de pian corespunzătoare cu portativele conținând note. Tătăica, întors acasă seara, cânta la vioară, iar eu îl acompaniam, modulând tonalitatea după cum schimba el armoniile (trecuseră, desigur, mai multe luni). Aceasta, în mod intuitiv", ne povestește maestrul Corneliu Gheorghiu, astăzi în vârstă de 94 de ani și trăitor de multe decenii în Bruxelles.

Fapt incredibil pentru acea vreme – când radioul nu pătrunsese încă în societatea botoșăneană, iar concertele nu erau nici pe departe atât de dese cum și-ar fi dorit urbea moldavă – un copil prinde a îmbina notele muzicale într-o sonoritate impecabilă, demonstrând o muzicalitate ieșită din comun. În 1927, pe când avea doar 3 ani, copilul din familia Gheorghiu află că în fruntea țării se află un Rege-copil care era cu doar 3 ani mai mare decât el. Compune o melodie pe care o repetă de fiecare dată în aceeași tonalitate, căreia îi atribuise și versuri, astfel încât era auzit mereu cântând Trăiască Regele Mihai. "Mă încânta că Regele era un copil, ca și mine".

În această atmosferă culturală se dezvoltă Corneliu Gheorghiu. La 5 ani compune primul vals. Urmează alte melodii, armonii, devenind în scurtă vreme un "copil-minune", așa cum avea să îl denumească însuși Viorel Cosma, în cartea „De la Cantemir și Enescu până la Lipatti și Ursuleasa: copiii-minune ai muzicii românești (1673-2013)”.

Primul concert, la 6 ani, pe scena Teatrului Eminescu!

Intuind talentul nativ, părinții îl încredințează unei profesoare de pian, Marița Goilav, fostă elevă a lui George Enescu. Astfel, Corneliu Gheorghiu avea doar 6 ani când susține un concert pe scena Teatrului "Mihai Eminescu" din Botoșani, un eveniment ce avea să fie consemnat în prea vremii, prima recenzie despre “copilul-minune” apărând în „Știrea”, sub semnătura jurnalistului Cezar Rețeanu. Un concert în care – fapt cu totul extraordinar atunci ca și acum – a interpretat, pe lângă celebrul Menuet al lui Luigi Boccherini, și o compoziție proprie. Mai târziu avea să mărturisească faptul că nu era singura compoziție și că inspirația (curajul!) a venit după ce a urmărit un film la cinematograful din oraș.

“Botoșanii anilor 30 însemnau pentru mine o intelectualitate culturală de înalt nivel: la o populație de 33.0000 de locuitori aveam familii unde se făcea muzică de cameră. Aveam Teatrul Eminescu (copie a lui Burgtheater – Viena) unde se produceau ansambluri serioase și distractive (Constantin Tănase), Cinema Popovici, aveam mari personalități: Enescu, Iorga, poeți: Pillat, Artur Enășescu, scriitori (Tiberiu Crudu), ziariști (Cezar Rețeanu, cu prima recenzie în “Știrea” despre „copilul minune”), erau chiar trei ziare, profesori renumiți: Iacobeanu (Franceză), Poslușnicu (Muzică: Istoria Muzicii la Români), Blebea (Matemateci), prof. Gheorghiu (Istorie). Corul excelent al Liceului Laurian, condus de Poslușnicu, ne vizita casele de Crăciun (făcea parte din el și fratele meu, care lua lecții de vioară cu prof. Poch)”, își amintește astăzi, cu o rigurozitate de invidiat, pianistul Corneliu Gheorghiu.

Marița Goilav a văzut în copilul Corneliu Gheorghiu nu doar muzicalitatea, ci și geniul. A fost profesorul care a știut să parcurgă, alături de elevul său, drumul de la joaca de-a muzica până la prima oră de pian adevărată, până la primul concert de înaltă clasă. "Când le cântam ultima „proaspătă” creație, Mămăica și Marița plângeau de emoție pe canapeaua din salon", își amintește Maestrul.

Întâlnirea cu Enescu, la 7 ani!

Tot Marița Goilav avea să îi mai deschidă o ușă către lumea mare a Muzicii. “Marița Goilav era prima și minunata profesoară de pian a copilăriei mele; iubea deopotrivă Muzica și copiii. Ea m-a dus că-i cânt compozițiile lui Enescu”, povestește Corneliu Gheorghiu.

Era anul 1931. Copilul de numai 7 ani, de mână cu profesoara lui de pian, se pregătește pentru marea întâlnire cu George Enescu.

De remarcat că, în anul 1931, George Enescu împlinea 50 de ani, iar botoșănenii aveau să îl sărbătorească în mare fast și admirație. În același an, dorohoienii îi acordau Titlul de Cetățean de onoare marelui compozitor. Profesorul de muzică Mihai Grigore Posluşnicu scria în paginile „Informatorului” din 25 aprilie 1931: „Gândul românesc se îndreaptă, cu deplină admiraţie, cătră desăvârşita artă, trecută, de mult, în domeniul musicei universale, a lui George Enescu. Trebue să mărturisim de la ’nceput, după cum spune emeritul critic musical Emanoil Ciomac, că geniul lui Enescu ne desarmează şi, de câte-ori vorbim de el, riscăm să cădem iarăşi în laude, cari pot părea, dela o vreme, banale”. În același an, presa botoșăneană consemnează faptul că, „la 13 noiembrie, marele George Enescu va da un singur concert la Teatrul „Eminescu”. Biletele s-au pus în vînzare. Nu ne îndoim de călduroasa primire ce botoşănenii vor şti să o facă maestrului Enescu, pe care întreaga lume îl sărbătoreşte cu ocazia aniversării sale de 50 de ani”. După eveniment, dintr-un alt număr al ziarului „Informatorul” aflăm că “o sală aproape plină a aplaudat cu frenezie copiosul program executat de Enescu, acompaniat la piano de N. Caravia. Aplauzele şi entuziasmul publicului au făcut pe maestru să cânte o bucată peste program. La ora 12, în sala Primăriei a avut loc banchetul oferit de Primărie, la care, d. primar Missir a rostit cuvinte de omagiu şi recunoştinţă din partea botoşănenilor pentru marele Enescu, la împlinirea a 50 de ani de viață. Maestrul Enescu a locuit, ca întotdeauna când vine la Botoşani, la d. şi D-na. Cristina Ciomac”.

În această atmosferă pătrunde micul pianist. Lansăm o mică paranteză și ne amintim de o altă întâmplare, povestită de Franz Liszt. Avea 11 ani și profesorul lui l-a dus la Beethoven. Numai că Beethoven, mărturisește cu umor Liszt, “avea o atare aversiune faţă de copiii minune, încât se apăra cu hotărâre de această vizită. În cele din urmă s-a lăsat convins şi a sfârşit prin a spune iritat: Pentru numele lui Dumnezeu, aduceţi-mi odată ciudăţenia aceea!”. Ce a reușit “ciudățenia aceea” în muzică, știm cu toții!

Peste aproape un secol (1931), o profesoară (Marița Goilav) se ruga de Enescu să asculte un copil care abia adunase 7 ani de viață. Ca și Beethowen, Enescu era copleșit (asaltat) peste tot de “copiii-minune”. Din respect pentru fosta sa elevă, Enescu acceptă să îi cânte, dar numai 10 minute și doar compoziții proprii. Ce a urmat? Elevul minune i-a cântat lui George Enescu, dar nu 10 minute, ci o oră și jumătate! O oră și jumătate cu nouă valsuri compoziții proprii, două fantezii, un Andante Cantabile. Enescu se minuna de ceea ce auzea, pentru că nimeni nu îl învățase pe copilul de numai 7 ani să compună!

La 9 ani, admis la Academia Regală!

Entuziasmat, Enescu le recomandă părinților să îl ducă la Paris. Lipsa mijloacelor materiale făceau imposibil acest vis. Cu toate acestea, familia decide să îl ducă pe băiat la București. Așa se face că, la numai 9 ani, Corneliu Gheorghiu susține examen și este admis la Academia Regală de Muzică și Artă Dramatică. Întâlnește aici pe Florica Musicescu, încă un dascăl de excepție („nu cânți cu degetele, ci cu sufletul”, obișnuia să le spună învățăceilor săi).

"La Conservatorul Regal din București, la o altă dimensiune, celebra Florica Musicescu ne deschidea cărările spre mari orizonturi - Beethowen, Schumann", își amintește astăzi maestrul Corneliu Gheorghiu.

Mai facem un popas pentru a scotoci în presa vremii. În „Informatorul” din 2 aprilie 1933 citim: „În seara zilei de marţi, 4 aprilie 1933, va avea loc în sala Teatrului Eminescu o reprezentaţie teatrală cu piesa Dezertorul, de Mihail Sorbul, jucată de secţia culturală a Societăţii Meseriaşilor „Izbînda” sub patronajul D-lui. Colonel Gh. Pîrvulescu, comandantul Reg. 8 Roşiori, şi cu concursul micului Corneliu Gheorghiu. Înştiinţăm pe această cale pe toţi membrii şi prietenii şi rugăm a lua parte la reprezentaţie în număr cît mai mare. Comitetul”.

Marele prieten Dinu Lipatti

În curând îl cunoaște pe Dinu Lipatti, cu care avea să lege o minunată prietenie. Corneliu Gheorghiu a rămas aproape de muzica lui Lipatti și după ce marele pianist s-a prăbușit atât de dramatic în veșnicie, după o viață chinuitoare, greu încercată. Cum era Dinu Lipatti ca prieten, dincolo de biografia oficială la care noi, ca simpli admiratori, avem acces astăzi?

"Am întâlnit deseori pe celebrul meu prieten mai mare, în casa familiei Lipatti, în salonul Doamnei de Onoare a Reginei Maria (anii 30) Irina Procopiu sau la profesoara noastră comună, Florica Musicescu. Ea l-a îndemnat o dată cu haz: Lipațel, cântă-i tu lui Cornel un Scărlățel pentru suflețelul lui! – și dintr-odată prindea viață sub degetele lui fermecătoare o sclipitoare sonată de Scarlatti. Altă dată, întrebându-l cum reușește o asemenea perfecțiune tehnică? - Vezi, Corneliu, totul e în cap: Concepi virtual pasagiul dificil; în minte, totul e perfect! Concepi de asemenea traseul pe clape, sesizând degetele respective – nu mai rămâne decât realizarea sonoră! Vezi ce ușor e?", își amintește Corneliu Gheorghiu.

Departe, și totuși atât de aproape...

Destinul lui Corneliu Gheorghiu avea să îl ducă departe de Botoșani, de România. Chiar dacă, spune astăzi Maestrul, nu și-a părăsit niciodată țara. Din Bruxelles este, poate, mai aproape de oamenii pe care i-a iubit, alături de care a înfruntat vitregii și suferințe greu de înțeles de generațiile zilelor noastre.

Chiar dacă devenise un foarte cunoscut pianist, un respectat și reputat compozitor și, mai ales, un profesor universitar de calibru, Corneliu Gheorghiu trăia în condiții mai mult decât modeste, într-o austeritate pe care mai-marii vremii o foloseau nu doar ca metodă de constrângere, ci și ca factor de control. Sacrificiul familiei – soția Florence și fiica Ilinca – aveau să conteze mai mult decât toți anii de suferință. Discreția în care se derula o viață de mare artist avea legătură și cu un alt amănunt din viața familiei Gheorghiu. Sora soției Florence, Adriana Georgescu, care fusese arestată de comuniști, torturată, chinuită, reușise să fugă din țară și desfășura o intensă activitate anticomunistă din Occident. (Povestea Adrianei Georgescu aici) Plecarea din țară, a lui Corneliu Gheorghiu și a familiei sale, devenea din acest motiv o problemă de siguranță. Avea să se petreacă în anul 1978. Se stabilește la Bruxelles, de unde în anii următori susține recitaluri și concerte în Belgia, Olanda, Norvegia, Elveția, Anglia, Franța, Spania, Italia, Grecia.

Deși departe de țară, departe de locurile natale, nu a uitat niciodată de Botoșani. "Orașul meu natal a fost totdeauna cu mine, în sufletul meu oriunde mă aflam, în Europa, apoi din Grecia până în Canada, din Norvegia până în Japonia. Apusurile de soare din grădina copilăriei mele nu le-am găsit nicăieri pe lume!", este mărturisirea emoționantă pe care o face cu dor de Botoșani.

În 1989, de altfel, primul gând al lui Corneliu Gheorghiu a fost tot către Botoșani, când în urma unui concert a trimis acasă peste 300.000 de franci belgieni. “Imediat după evenimentele din decembrie 1989 am dat un concert în cea mai bună și frumoasă sală din Bruxelles (Conservatoire Royal de Bruxelles), plină de un public ales. Piese clasice, romantice, dar majoritatea românești. Programul de sală a scris în mod zguduitor despre drama românească. Beneficiul recoltat a mers exclusiv la Orfelinatul din Botoșani (fost Azilul de bătrâni Sofian), peste 300.000 de franci belgieni. Posed scrisoarea de recunoștință de la directorul de atunci al Orfelinatului, dr. Ciortea”, povestește pianistul ajuns astăzi la venerabila vârstă de 94 de ani.

În loc de epilog...

"Lucrurile s-au schimbat mult.
Oamenii s-au schimbat și mai mult.
Tinerii nu puteau să nu facă la fel.
Totul merge prea repede... prea repede...
Se vrea totul... dintr-o dată...
Se cântă din ce în ce mai repede
Nu mai e loc pentru MUZICĂ!
Cum să avem timp pentru a o gusta?
A beneficia de farmecul, de vraja ei?"

Cronică de Georgică MANOLE: Pentada Florentinei Toniță

Văd prin lumina vitrinei un titlu: "Forma păsării" (Editura Axa, Botoșani, 2012). Și numele autoarei: Florentina Toniță. Îmi răspunde Corneliu Dumitriu, distinsul artist: "Fiind cadou, nu e de vânzare. Pot, însă, să v-o împrumut pentru citit". Dedicația dă și un indiciu: "...aceste cuvinte despre zbor și frumusețea încremenirii". Conceptul de încremenire, scris de poetă într-o linie supercaligrafică, m-a derutat într-un anumit fel. Mi s-a fixat în minte și, reactivându-se periodic în timpul lecturii, funciarmente mă obligă să abandonez posibilele chei personale de descifrare a demersului poetic florentin. Cu toate aceste puseuri conturbatorii, n-am sesizat în poeme acel “zero absolut” care ar induce starea de încremenire. Florentina Toniță are o “temperatură creatoare” înaltă, ascunsă precum lava unui vulcan, și care, paradoxal credinței sale, o descremenește și o face să interacționeze: “rug obositelor clipe, forma păsării ca o/ întâmplare în lanţuri/ nu e puţin lucru să exişti (discursul zeilor/ în campanii de cretă: să crezi, să iubeşti şi să uiţi)/ părul tău împleteşte anotimpuri de spice/ ! Dumnezeu ţi-a uitat anii de împrumut// forma păsării cuprinde-nlăuntrul/ în trup, explozii de aripi anunţă plecarea// metaforă cu amprente de sticlă, oglinda/ adună din lume învinşii” (“oglinzi”).

Cele mai importante interacțiuni sunt cele specifice structurii sale interne, de poetă pursânge, care îi accentuează tendința conservatoare. Nefiind o intransigentă, cel puțin în acest volum, Florentina Toniță chiar înțelege cauzele care îi creează stările și din această perspectivă poezia ei este o dezbatere asiduă cu ea însăși. Visele, instinctele, amintirile, îi induc o gamă largă de sentimente (îndoiala, spaima, trădarea, singurătatea, tăcerea, așteptarea, lehamitea, insomnia și încă multe altele care se adaugă cărnii poemelor) ce întăresc starea de angoasă urmată de dorința de a evada din spațiul terestru: "tristeţea ca o fântână răsturnată în mare/ niciun ochi adormit, văzul bolnav de nesomn invadează fiirea/ în fiecare seară ţărmul se transformă în mare de alge/ să-ţi amestece trupul cu peşti,/ încolăcite cuvinte într-un extaz fără sunet./ fata pe ţărm aprinde lumina/ invazia anunţată pentru ora 12 fix se transmite pe unde/ la miezul nopţii  trupul tău alb: peşti, aripi şi alge albastre,/ în loc de ochi două sfeşnice aburind sub cupola de îngeri/ prizonier în ceruri, Dumnezeu priveşte tăcut/ nicio invazie nu te învaţă iubirea, iar pentru un război/ e nevoie de doi..." („invazia florentină”). Învingând logica, sentimentele amintite, ca veritabili factori demobilizatori, nu duc la abandonarea de sine a poetei. Ele se transformă în poeme, ca o formă de recuperare a timpului, având ca metodă autoreflexivitatea: “între mine şi noi fereastra trece prin trup cu patimă/ niciodată nu vei vedea umbra grăbită/ spre uşă, alergarea şi drumul uniţi în pasul durut/ niciodată umbra nu caută îndărăt/ niciodată umbra” (IV). 
Cealaltă tendință a personalității Florentina Toniță vine dinspre structura externă și îi evidențiază aplecarea spre modernism. Imaginile curg ca o avalanșă, poetei rămânându-i să le preia ca și cum ar face o colecție de tablouri: „vorbim la o cafea despre Dumnezeu/ curtea conacului se răsfrânge în seară şi nu ştiu/ în care prezent nimerim. vorbim despre Dumnezeu/ şi se face deodată devreme,/ alungeşti privirea peste masă, născoceşti cuvinte/ fără să vorbeşti/ Klaus şi Luther şi ai minţii cai nărăvaşi aleargă nebuni/  să vorbeşti despre Dumnezeu la o cafea e ca şi cum ai visa în plină amiază/ conacul e târziu, frunze de metal în lumini amuţite/ stăm faţă în faţă de parcă acum împlinim prezentul/ vorbim pe tăcute rugăciuni/ fiecare cuvânt mai urcă o scară, îl simţi cum se rupe din carne/ palme încuvântate de sute de ani,/ conacul se umple de tălpi, urmele cad obosite în soare” („la conac”).

Dipolul intern-extern, ca echilibru între tendințele conservatoare și cele moderne, se sprijină întotdeauna pe o paletă de elemente complementare. Aceste elemente iau mai mereu forme materiale (un bărbat, unul dintre părinți, un colț din natură, interiorul unei locuințe etc.), dar și forme imateriale (îngerii, sunetul unei melodii etc.) pe care poate are grijă să le armonizeze: “albul iernii și iarna sufletului, totuna” este poemul care ne lămurește, el consfințind încercarea eliminării conflictului din interiorul diadei amintite: “sunt iubiri şi tăceri în viaţă pe care le descrii cam aşa: am visat cu ochii deschişi un înger. am simţit fîlfîire de aripi, am zburat, am zâmbit. apoi am ştiut că ochii deschişi erau tot în vis. dimineţi înşiruite sub geamuri ascund pustietăţi. amiezi în aşteptare, seri în aşternuturi reci, uneori colorate, o zi alb, o zi verde, în alta roşii. de ce îmi amintesc doar ceea ce niciodată nu am avut curaj să trăiesc?”.

 Prin acest duel dintre cele două tendințe, Florentina Toniță ajunge la esența lucrurilor prin poem, așa cum Brâncuși – și titlul volumului, “forma păsării“, ne-o impune să precizăm – a ajuns prin sculpturile sale.

Reținusem cândva un citat, cu referire la Brâncuși, al cercetătoarei Doina Lemny: “În fața unui bloc de piață, se ivesc întrebările, ideile se constituie și opera rezultă dintr-o comuniune a artistului cu formele ce ies parcă în mod natural”. Așa au apărut „păsările” brâncușiene ca și întreaga sa operă, “ducând simplificarea figurilor până la limita abstracțiunii, rămânând atașat formei pe care o sublimează, debarasând-o de model și proiectând-o în universal” (Doina Lemny). Poate nu de la Brâncuși a luat Florentina Toniță “lecții de zbor”, dar de la îngeri sigur: “cine dansează cu îngerii este deasupra jocurilor/ şi a lumii întregi/ (nu de vulturi, ci de înălţimea zborului teme-te!)// m-am trezit greu, ţineam de mână un nebun/ (îngemănat în aripă cu îngerul său, fugea în lume/ în căutarea oamenilor singuri)/ nu am uitat mersul pe sârmă, chiuitul aspru al gândului/ pregătit de-cu-seară la foc mic,/ de unde înţelepciunea,/ de unde cumsecădenia de paie, de unde rostul/ de a fi ceea ce sunt/ într-o lume care nu este ceea ce este// nebun de aripă, mă vindecă lumii un înger...” (“nebun de înger”).

Poemele sunt așezate în carte pe entități ce alcătuiesc o pentadă care circumscrie lucrurile considerate esențiale de poetă: 1. Zborul ca lecție (“Ispita îngerului”); 2. Tentația conservatorismului (“Ierbarul lui Seferis”); 3. Tentația modernismului (“Invazia florentină”); 4. Armonizarea celor două tentații (“Femeia-soarelui”); 5. Risipirea în poem (“Hotarele timpului”). Cele cinci esențe ce dau arhitectura volumului asigură, până la urmă, ceea ce-și propune conceptul de pentadă: punerea în acord, prin poem în cazul Florentinei Toniță, a perfecțiunii mistice cu perfecțiunea estetică. Trebuie să recunoaștem că îi și reușește.


(Cronică de Georgică Manole, publicată în Actualitatea botoșăneană din 2 martie 2018)

Gellu DORIAN: "Statutul scriitorului român este făcut ferfeniţă şi din cauza scriitorilor de proastă calitate"

Născut pe 13 octombrie 1953, Gellu Dorian este redactor-șef al revistei de cultură "Hyperion" și presedintele Fundatiei Culturale "Hyperion-caiete botosănene". Membru în colegiile de redactie ale revistelor "Convorbiri literare", "Poezia" si "Lumină Lină/Gracious/ Light" New York, dar și membru al Grupului de la Durău, din 1994, și initiatorul revistei "Caietele de la Durău", alături de Adrian Alui Gheorghe, Cassian Maria Spiridon, Liviu Ioan Stoiciu, Doina Popa, Nicolae Sava si Radu Florescu. În 1989 devine membru al Uniunii Scriitorilor din România. Este, de asemenea, membru PEN-CLUB România.

Poet, prozator, dramaturg, publicist și realizator de carte, Gellu Dorian s-a implicat în ultimele decenii în proiecte de anvergură, unele dintre ele constituindu-se în brand cultural național, dacă ar fi să amintim doar Premiul Național de Poezie, acordat la Botoșani în fiecare an pe data de 15 ianuarie, zi devenită ulterior și Ziua Culturii Naționale. Gellu Dorian ne oferă imaginea unui poet care se trăiește pe sine, deseori manifestându-se defensiv în lumea în care viețuiește, dar mai ales redimensionând hotarele propriilor percepții asupra eului ca măsură a trăirii lăuntrice. Rigoarea unei gândiri bine structurate, exercițiul zilnic al scrisului, dar și atenta observare a spațiului literar au făcut ca Gellu Dorian să fie și un critic avizat, cu un dezvoltat simț al cuvântului.


"Tragedia prin care trece poporul român acum este mai gravă decât cea provocată de un război"

- "Abia de aici încolo întrebarea iese din sine,/ se rostogoleşte până-n cuvântul adevărat", scrieţi în poemul "Singur în faţa lui Dumnezeu" (2001), un poem pe care Nicolae Manolescu avea să îl considere drept o "confesiune autobiografică şi profesiune de credinţă literară". Abia de aici, din marginea celor 65 de ani pe care, iată, îi legaţi în 13 octombrie, "pot privi ce se întâmplă în urmă" (versurile de final ale aceluiaşi poem). Domnule Gellu Dorian, vă propun să începem această (con)vorbire răsfoind cartea (încă nescrisă) care începe cu întoarcerea tatei din lagărul sovietic (se întâmpla cu patru ani înainte de a vă naşte, ca cel de-al treilea copil al lui Dumitru şi al Mariei). Ce a însemnat acest fapt în destinul familiei dvs.?

- Familia mea, una din acele familii de oameni care şi-au legat soarta de un anume loc în care s-au trezit la viaţă, din rădăcini ce pot fi controlate până undeva pe la începutul secolului al XVIII-lea, îl avea în centru pe tata, călit la majorat în gerurile reci ale bolşevismului, fiind luat prizonier la vârsta de optsprezece ani, pe când se pregătea să treacă munţii cu alţi flăcăi de prin împrejurimi, care nu doreau să intre sub talpa cizmelor de la Răsărit ce le ameninţau viitorul, unde a stat aproape cinci ani, dar şi pe mama, mai mică decât el cu doi ani, care l-a aşteptat până s-a întors din lagărul sovietic, aspru la chip şi maturizat.

Tata, probabil din teamă, dar şi dintr-o lehamite absolută, nu mi-a povestit mai nimic din cele ce i s-au întâmplat în acele locuri prin care a fost deportat şi pus la muncă silnică, mai întâi în lagărele de preluare de la Cricova, de la marginea Chişinăului recent adjudecat de bolşevici, de unde a dislocat piatră, lăsând în urmă galeriile în care se află acum pivniţele celebrei podgorii, piatră folosită la înălţarea cvartalelor bolşevice de la Moscova, şi până în catacombele Kievului, de unde afla că sunt sărbătorile Paştelui, de exemplu, doar când vedea coji de ouă roşii curgând pe canalele insalubre ale capitalei ucrainene, stând acolo luni la rând fără a vedea lumina soarelui. Uneori era plimbat în maşini blindate zile şi săptămâni în şir pe tot felul de drumuri, iarna, în geruri groaznice, făcându-l să creadă că va ajunge în Siberia, unde spera că-l va întâlni pe tatăl lui, bunicul meu, primar liberal al Coşulii la acea vreme de război, care, în fapt, murise la Cotul Donului, dispărând într-un mormânt comun, aşa cum au făcut bolşevicii cu mai toţi cei căzuţi din armatele adverse, nu ca noi, românii, care le-am aşezat cimitire ale eroilor peste tot pe pământul patriei noastre de care ei şi-au bătut joc. Dar tatei i-a fost frică să ne povestească nouă, copiilor lui, cele ce i s-au întâmplat în cei aproape cinci ani de prizonierat, în schimb i-a povestit mamei, care, la rândul ei, ne-a povestit mult mai târziu, când frica dispăruse, iar tata nu mai era, murind la vârsta de doar cincizeci şi cinci de ani din cauza celor suferite în anii tinereţii.

Cum să nu-i urăsc pe bolşevici, fie ei de pur-sânge rus sau iudeu?! Noi am fost o familie numeroasă, dacă ar fi să iau în calcul doar fraţii şi surorile mamei, fraţii şi surorile tatei, verii, nepoţii. Din familia mea, cea a părinţilor mei, am mai rămas trei copii, eu, un frate şi o soră. Fratele mai mic a murit de tânăr. Ceilalţi s-au dus cu toţii. Un destin de familie normal, fără contorsionări dramatice, dar umbrit de o epocă în care nu am putut să facem mai mult decât ceea ce era voie. Eu, ca un bun urmaş al familiei mele, mi-am făcut şi eu o familie la rându-mi, în care am convieţuit aproape treizeci de ani. Dar ca urmare a schismelor produse în societatea noastră de azi, prin emigrările continue din cauza condiţiilor proaste de trai de aici, şi copiii mei sunt departe, şi fosta soţie de asemenea. A-ţi reface într-o astfel de situaţie o familie este greu. Tragedia prin care trece poporul român acum este mai gravă decât cea provocată de un război. Noi, pe timp de pace, suntem după Siria, care se află în război, al doilea popor din lume care oferim masă emigrantă de care guvernele României şi-au bătut joc, aşa cum s-a văzut şi pe 10 august, când emigranţii întorşi acasă au fost umiliţi de forţele guvernului Dăncilă-Dragnea. Trist. Asta s-a întâmplat şi cu familia mea. Duc greutatea asta pe umeri. O voi deşerta într-un roman, la care mă tot gândesc şi într-o bună zi îl voi scrie.

- În urmă cu 46 de ani, sub girul lui Lucian Valea, debutaţi în ziarul „Clopotul”. În acelaşi an - 1972 - Geo Dumitrescu valida - cu rigoarea cunoscută - un poem în prestigioasa revistă "România literară", pe care o asumaţi atunci cu numele George Dor. Îi cunoaşteţi, în culcuşul acelei vârste de 19 ani, pe Laurenţiu Ulici, pe Dumitru Ţiganiuc, pe Constantin Dracsin. Peste ani aveaţi să susţineţi în "Convorbiri literare" o rubrică dedicată cărţilor debutanţilor (într-un timp chiar rostuită în Plus şi Minus). Cum vedeţi debutul în literatură astăzi, raportat la anii 70-80?

- Într-adevăr, după o corespondenţă la diverse ziare şi reviste din ţară, am debutat cu două poezii în ziarul „Clopotul”, care, pe atunci avea la fiecare final de săptămână două pagini, format mare, literar-artistice. Girul mi l-a dat Lucian Valea, iar Nicolae Cântec, redactorul-şef al ziarului, a legitimat, cum se spune, publicarea. Era de Schimbarea la faţă, pe 6 august 1972. Am semnat cu pseudonimul Gellu Coşula, cu care am semnat şi alte informaţii în ziar, devenind corespondent al acestuia. A fost prima mea bucurie literară confirmată în literă tipărită. Apoi a venit şi validarea, care a contat mult mai mult, în „România literară”, primind girul lui Geo Dumitrescu. Nu se debuta deloc uşor. Editura Eminescu a deschis seria debuturilor editoriale şi am participat cu un manuscris, intrând în 1974 în prima antologie a editurii consacrată debutanţilor. Părea a fi un semn bun.

Apoi, în 1981, am intrat în antologia Editurii Albatros cu o secţiune importantă a cărţii Esopia, pe care o consider debutul meu editorial, chiar dacă în 1979 am publicat placheta Liniştea neliniştii, în caseta cu 20 de scriitori botoşăneni editată de Casa Creaţiei Botoşani. Acela a fost un adevărat eveniment editorial în ceea ce a însemnat promovarea mişcării literare de la Botoşani, care gravita în jurul Cenaclului „Mihai Eminescu”, coordonat de Lucian Valea. Confirmările veneau una după alta, dar nu prea multe, că aşa erau timpurile. Tot în acea perioadă, pe la începutul anilor ’70, l-am cunoscut pe Laurenţiu Ulici, care în 1975 îmi acorda încrederea lui la cel mai important concurs de atunci, „Nicolae Labiş” de la Suceava, care se afla la ediţia a VIII-a, iar acum a ajuns la ediţia jubiliară, 50! Dar şi pe Dumitru Ţiganiuc, şi pe Constantin Dracsin, de care m-am legat sufleteşte, fiindu-i cu trecerea anilor cel care i-a dactilografiat întreaga operă poetică, jurnalul, însoţindu-l în diverse oraşe din ţară. Şi asta ca să-i amintesc doar pe cei pe care i-ai invocat ca făcând parte din „culcuşul acelei vârste de 19 ani”. Peste timp, luând modelul lui Laurenţiu Ulici, care a susţinut ani buni rubrica Prima verba în „România literară”, am început să scriu şi eu despre cărţile debutanţilor, la rubrica Debuturi din „Convorbiri literare”, care rubrică, iată, a împlinit în ianuarie anul acesta douăzeci şi trei de ani, articole care s-au adunat deja în două cărţi cu titlul Cititorul de poezie.

Debutul editorial, indiferent în ce gen, poezie, proză, teatru, eseu, astăzi se poate produce fără nicio emoţie şi, deci, fără a crea mari valuri, faţă de cum erau pe acea vreme, mult mai dificil de a convinge un juriu, de a convinge o editură. Modalităţile sunt multiple, indulgenţele extrem de mari, vârstele diferind, de la cele mai fragede la cele mai înaintate. Totuşi, cele care contează în evoluţia unui poet, ca să ne referim doar la acest gen accesibil şi agresat din ce în ce mai mult pe diverse căi, mai ales virtuale, sunt cele pe care le girează doar unele edituri ai căror redactori se conduc după criteriile de valoare şi estetice acceptate şi confirmate în timp. În rest, Dumnezeu cu mila. Sute şi sute de cărţi ale debutanţilor trec în uitare şi sunt „bucurii” de moment pentru familiile celor cărora pasămite muza le-a dat ghes.


"A fost greu doar atunci când mi s-au pus piedici – şi mi s-au pus suficiente –, dar pe care le-am depăşit"

- Cum trecea, în 1981, luna pe la Ipoteşti, domnule Gellu Dorian? Cum au ajuns fragmente din reportajul publicat în revista "Flacăra" să fie citite la Europa Liberă şi, de fapt, care este povestea care avea să tulbure într-un fel sau altul spaţiul eminescian?

- Luna pe atunci, ca de fapt şi acum, trecea tristă pe cerul Ipoteştilor, aşa cum am văzut-o în acea vară a anului 1981, când am stat acolo o zi-lumină, urmând apoi şi altele, în acel spaţiu rămas oarecum de izbelişte de la plecarea din 1979 de acolo a unei poete care n-a lăsat prea multe urme, dar invocă perioada ei de custodie de acolo ca fiind cea mai importantă. O fi fost pentru ea, dar pentru acel spaţiu nu! Atunci am fost curios ce ştiu localnicii, primii ghizi ai unui astfel de loc, despre Eminescu, despre opera lui. Erau cu totul şi cu totul în afară. Dar nu numai ei, ci şi cei care păstoreau administrativ-propagandistic comuna care purta numele poetului, aşa cum se numeşte şi acum. Ba mai mult, casa era lăsată pe mâna unei femei de serviciu, care o făcea pe ghidul, confundând „scrinul” cu „sicriul”. Şi aşa mai departe. Am realizat un reportaj, care a fost publicat în revista „Flacăra”. Tărăboiul a fost mare. Mai ales că fragmente din reportaj au fost citite la „Europa liberă”. Lucram la Biblioteca Judeţeană. Nu am fost dat afară, deşi presiuni s-au făcut.

Ba mai mult, în 1981, am coordonat acolo revista „Amfitrion”, cinci numere, precursoarea revistei „Caiete botoşănene” şi, evident, a actualei reviste „Hyperion”, cea mai longevivă revistă de cultură din istoria presei culturale botoşănene, aflată acum în dificultate. Apare sub egida Uniunii Scriitorilor din România, fiind, deci, o instituţie de cultură de importanţă naţională, dar asta pentru unii nu contează. Nu ştiu cum se face că acel loc, de când îl ştiu, de pe la începutul anilor ’70, n-a avut noroc de oameni care să-l iubească şi să-l respecte cu adevărat, de parcă un blestem a atârnat mereu peste el, peste memoria Eminoviceştilor, familie încercată de cele mai multe ori, cu sinucideri şi morţi timpurii ale copiilor, cu procese care au măcinat sănătatea stâlpului familiei, Gheorghe Eminovici, cu moştenitori lacomi şi indiferenţi, cu soldaţi sovietici care au tras cu mitraliera în zidurile casei poetului, cu angajaţi care nu au înţeles şi nu înţeleg menirea acelui spaţiu în cultura română. Totuşi, dintre toţi cei care s-au ocupat acolo cu aplecare şi pricepere în eminescologie a fost Valentin Coşereanu, care, din acel an cu „lună tristă pe cerul Ipoteştilor”, 1981, şi până la plecarea sa de acolo, în 2010 pare-mi-se, a făcut tot ce se vede acolo, acel spaţiu de interes naţional, ţinut acum în limita provincială de interes local. Neatenţia lui Valentin Coşereanu şi ochiul politic care a stricat tot ce era durabil în ţara asta l-au îndepărtat de spaţiul ipoteştean căruia i-a fost predestinat, continuându-şi pe cont propriu şi cu sprijinul Academiei Române cercetările eminescologice pentru care s-a născut.

- Se rotunjesc, iată, 35 de ani de la primul număr al revistei „Caiete botoşănene”. Un an mai devreme - 1982 -se înfiinţa la Botoşani Cenaclul Uniunii Scriitorilor, unde aţi fost membru fondator. Este anul în care are loc şi prima ediţie a Concursului Naţional de Poezie şi Interpretare Critică a Operei Eminesciene „Porni Luceafărul…”, când aţi şi câştigat Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru grupajul de poeme "Încercare asupra Poesiei". Din marginea celor 65 de ani, cum priviţi astăzi înapoia vremii? Pentru că, iată, în 2018 sunteţi redactor-şef al revistei „Hyperion”, conduceţi Cenaclul Uniunii Scriitorilor din România şi aţi coordonat ani şi ani Concursul „Porni Luceafărul…”, o competiţie care a presărat în literatură nume ce au confirmat prin valoare şi forţă nu doar poetică, ci şi critică. A fost un drum greu, a fost o cale pe care aţi mai porni încă o dată?

- Da, mai întâi a luat fiinţă la Botoşani al doilea cenaclu din ţară al Uniunii Scriitorilor din România, după cel de la Suceava, în 1982. Preşedinte al U.S.R. era Dumitru Radu Popescu. Cum U.S.R.-ul intrase în atenţia directă a lui Nicolae Ceauşescu, care a interzis să mai fie primiţi noi membri în Uniune, D.R.P.-ul a luat această iniţiativă, care, şi ea la rîndul ei, a fost stopată, pentru că alte cenacluri ale U.S.R. în ţară nu au mai luat fiinţă. După Colocviul Naţional de Poezie de la Iaşi, din toamna lui 1978, poeţii, scriitorii în general, au reintrat în atenţia agresivă a securităţii, au devenit duşmani ai poporului. Aşa că nu trebuiau să se mai manifeste public. Apoi, la Botoşani, revistei „Amfitrion”, care apărea la Biblioteca Judeţeană „Mihai Eminescu”, mascată sub titulatura de buletin informativ, i-a fost stopată apariţia, continuată din ianuarie 1983 cu editarea revistei „Caiete botoşănene”, în patru pagini, în corpul revistei „Ateneu” din Bacău. Aşa au apărut 84 de numere, până în decembrie 1989, când a devenit revista „Hyperion – caiete botoşănene”, editată şi difuzată de la Botoşani. De atunci coordonez apariţia ei, cu diverse forme de sprijin, de la donaţii şi sponsorizări şi proiecte finanţate de Ministerul Culturii şi Centrul Creaţiei Populare Botoşani, având din 1997 ca editor Fundaţia Culturală „Hyperion-caiete botoşănene”, până la finanţări parţiale acordate de Consiliul Judeţean Botoşani, din 2009, prin Memorialul Ipoteşti – Centrul Naţional de Studii „Mihai Eminescu”, care în ultimul an a redus drastic finanţarea revistei, ceea ce pune în dificultate apariţia ei. Dar nu mor caii când vor câinii. Iar cât priveşte concursul de poezie amintit, din cele XXXVII de ediţii câte are până în prezent, XXVII le-am organizat eu, ca salariat al centrului Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Botoşani. Au fost prezente la Botoşani, prin acest concurs, cele mai importante edituri şi reviste de cultură din România, au debutat peste 600 de tineri poeţi, unii confirmând, alţii fiind pe parcurs să confirme sau poate chiar au renunţat, cine ştie. Este greu să urmăreşti evoluţia lor într-un spaţiu în care difuzarea revistelor şi a cărţilor de poezie este ca şi inexistentă. Da, a fost greu doar atunci când mi s-au pus piedici – şi mi s-au pus suficiente –, dar pe care le-am depăşit, impunând un proiect coerent de nivel naţional. Dacă ar fi să fie să reiau totul, aş face-o şi, evident, în cunoştinţă de cauză, aş mai schimba câte ceva, aş şti să mă lipsesc de inşii fără caracter, de mentalităţile de căruţaşi pe care, din păcate, le-am oploşit ani în şir în preajma acestui important proiect cultural, ca de altfel şi a altora de care s-au lipit pentru a-şi vedea sacii în căruţă.

- "În fiecare ins e sădită o intenţie a lui Dumnezeu care prin om trebuie să devină creaţie", spune un părinte al ortodoxismului românesc. Vă amintiţi dacă a existat un moment anume în care aţi privit Poezia ca pe o "intenţie a lui Dumnezeu", ca pe un talant de care sunteţi responsabil şi, mai ales, dator a-l înmulţi?

- Totdeauna am privit actul de creaţie ca pe o „intenţie a lui Dumnezeu”. Dacă nu conştientizezi acest lucru, fără a fi habotnic, bigot, cum nici lui Dumnezeu nu-i place atunci când îşi priveşte chipul schimonosit pe feţe mult prea fals smerite, cu spoiala sub care El vede adevărul, înseamnă că Dumnezeu nu ţi-a încredinţat acel talant, ci ai încercat să i-L furi şi atunci nu reuşeşti să faci nimic din ceea ce crezi că poţi face aşa cum alţii fac cu atâta har. Dar Dumnezeu nici nu te trezeşte la realitate, ci îţi fură şi El minţile şi te pierde. Asta este soarta celor fără talent, a veleitarilor, foarte mulţi din păcate la număr, care îşi omoară timpul pe care Dumnezeu li l-a dat pentru alte treburi pe care nu le fac. Păţesc cu toţii ca Oblomov, într-o risipă de timp fără noimă, într-o harababură a vieţii pentru care vor da socoteală, aşa cum a dat, chiar în timpul vieţii sale, celebrul personaj K al lui Kafka. Şi viaţa, în astfel de situaţii bate literatura! Eu nu aş fi continuat dacă nu mi s-ar fi confirmat că relaţia mea cu Dumnezeu, din acest punct de vedere, este una reală, firească. Am urmat actul creaţiei cu o mereu nemulţumire de sine, de cele ce realizam, căutând nu să mă întrec cu alţi scriitori, ci cu mine însumi, să mă depăşesc, să văd în ce măsură Dumnezeu poate fi mulţumit de felul în care îi înmulţesc talantul pe care mi l-a oferit. O fac şi de aici înainte. Mai am încă multe lucruri de realizat, altele de adus în starea în care, cântărite de timp, să poată trece pe mai departe. Nu ştii niciodată când eşti cel împlinit, ci doar când eşti nemulţumit şi atunci ai datoria să te depăşeşti, să intri în rândul celora cărora timpul le dă o şansă. Cred în această şansă, deşi, aşa cum arată lumea de azi, cum sunt uitaţi unii dintre marii noştri poeţi, cum de memoria celui mai mare poet român îşi bat unii joc, am îndoieli că spre mine se vor îndrepta ochii celor de peste sute de ani.


"Statutul scriitorului român este făcut ferfeniţă şi din cauza scriitorilor de proastă calitate"

- Într-un iureş al grăbitelor entuziasme, într-o vreme în care reţelele de socializare impun false valori, mai are putere un critic literar să urce pe raft cărţile cu adevărat importante ale timpului său? 

- Nu, din păcate nu mai are cum, mai ales, că timp poate ar avea, dacă ar intra în posesia tuturor cărţilor care merită să trăiască. Cât de multe ar fi acestea, o scurtă privire asupra lor l-ar putea face pe un critic adevărat să aleagă pe cele care merită atenţia lui. Cei care iau de pe reţelele de socializare, în general, nu sunt profesioniştii, ci cei, aşa cum spui, grăbiţii, entuziaştii din nimic şi autoadmirativii.

- În urmă cu cinci secole, Hieronymus Bosch picta o lucrare numită "Purtarea crucii". Artistul dă chip grotescului, violenţei, urii, în care imaginea îndurerată a lui Iisus contrastează cu chipurile schimonosite ale celor care îl conduc pe ultimul drum. În anii comunismului, un artist de talia lui Hieronymus Bosch ar fi epuizat toate stările degradării şi decăderii umane.
Dacă ar fi să alegeţi pentru vremurile de azi o operă de artă (tablou, carte, personaj etc.), care credeţi că ar ilustra cel mai bine societatea/spectacolul în care trăim?

- Încă nu există în literatura, arta plastică, dramaturgia românească de azi, dacă doar la ele ne referim aici, o realizare artistică care să merite o astfel de menţionare, să reprezinte cu adevărat ceea ce s-a întâmplat în ultima vreme în România. Mai toate realizările din artă (literatură, plastică, dramaturgie etc.) se topesc repede într-o uitare grăbită, care, din păcate, nu mai revine la memoria care are puterea de a sintetiza şi de a reflecta asupra a ceea ce dă oglinda unei epoci, aşa cum să spunem la noi au fost pentru epoca sa, cu alonje până la noi, Caragiale în teatru mai ales şi Eminescu în ceea ce a însemnat publicistica sa şi mare parte din poezie. Sunt realizări artistice parţiale care pot fi menţionate emblematic, dar ceva care să merite o astfel de faimă, totală, din păcate, încă nu avem. Şi asta nu pentru că poporul român nu ar avea geniu, ci pentru că etapele prin care am trecut în ultimul secol şi începutul acestuia în care trăim au fost drastic cernute de minţi diabolice şi, uneori, alogene despre care n-aş dori să mai vorbesc aici.

- Are scriitorul misiunea de a lăsa mărturii ale vremii sale? Este el dator să scrie/descrie o astfel de istorie a timpului – desigur, rămânând în spaţiul literar, al operei mărturisitoare?

- Desigur că o are. Dar la noi scriitorii au avut mai tot timpul doar datorii şi mai puţin avantaje. Când le era mai bine veneau peste ei diverse forme de cenzură, de la cele ideologice la cele economice, de receptare, de apreciere. Disperarea şi deznădejdea l-au caracterizat mai dintotdeauna pe scriitorul român. Este adevărat că din disperare s-a născut de fiecare dată o nouă perspectivă, care iute se închidea într-un orizont strâmt, mic, sufocat de noxele celor care, fiind la putere, au crezut că lor li se datorează totul şi lor trebuie să le cânţi în strună. Cei mai mari scriitori ai noştri, contemporani, trăitori ai timpului prin care am trecut, trecem, au lăsat mărturii de care ar trebui generaţiile următoare să ţină cont. Dar cum să ţină cont de ele când cei mai mulţi dintre cei merituoşi sunt scoşi din manualele şcolare sau, dacă sunt cumva prezenţi, sunt prezentaţi fals, fără a fi atractivi. Mereu a existat o împotrivire, o selecţie după chipul şi asemănarea celor care, vremelnic, s-au aflat la împărţirea gloriilor. Mai mult decât acum, se pare, n-a existat o evidenţă mai clară a duşmănirii scriitorului român de către românii lui. Statutul scriitorului român este făcut ferfeniţă şi din cauza scriitorilor de proastă calitate, care, cu impertinenţă, îşi impun produsele de prost gust, alungând clientul de la tejgheaua altfel generoasă a literaturii române.

- Poezie, roman, critică, teatru, articole de atitudine. Viaţă, răscolire, răbufnire, revenire. Împăcare cu lumea. Scriitorul în Cetate. Cum se re/găseşte Gellu Dorian în volbura lumii?

- Şifonat, dar nu obosit, nu deznădăjduit, chiar dacă dezamăgirile, fie ele şi locale, dar evidente şi de nedorit, mi-au făcut în aceşti ani viaţa nu prea frumoasă. Pentru un scriitor adevărat riscul cel mai mare este să-şi asume să trăiască într-un oraş de provincie, fie şi ca Botoşanii, care se laudă cu o tradiţie culturală şi un fond solid al patrimoniului cultural din toate punctele de vedere. Asta nu atârnă, dacă are talent, asupra operei sale, ci asupra vieţii sale, mai ales în ceea ce priveşte receptarea, prezenţa în gura lumii bune, în ochii celor care contează şi te fac să contezi şi tu. Aici prejudecăţile primează, aşezarea la colţ, umilirea, acceptarea nonvalorii în locul valorii. De aceea m-am zbătut să realizez aici, la Botoşani, două instituţii de prestanţă naţională – revista de cultură „Hyperion” şi Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”, singurele care atrag cu adevărat atenţia întregii ţări. Şi tocmai acestea două sunt cel mai prost finanţate, cel mai puţin sprijinite, mereu în gura cârcotaşilor, care tot timpul au făcut un rău bine şi un bine rău, vorba cuiva.


”Nu am lăsat prea mult pentru după pensie!”

- Premiul Naţional de Poezie – Opera Omnia, de la Mihai Ursachi la Aurel Pantea. Un premiu devenit instituţie culturală, probabil unică în spaţiul nord-moldav în ultimii 50 de ani. Cum vedeţi viitorul acestui important premiu, fără să evităm, desigur, vârtejurile mediatice pornite în ultimii ani? 

- Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” – Opera Omnia şi-a găsit de la început înţelegere. Pe atunci, în 1991, nu exista Consiliul Local, ci doar Primăria cu un primar în frunte, care a putut lua decizia imediat, fiind încântat de o astfel de perspectivă. El se numea Corneliu Vicenţiu Daniliuc. Apoi, lui Laurenţiu Ulici i-a plăcut ideea, regulamentul şi mai ales cum au decurs nominalizările şi timp de zece ani de zile a fost prezent la Botoşani în calitate de preşedinte al juriului. În anul morţii sale mi-a sugerat să transformăm premiul într-o instituţie naţională adevărată, cu statut, cu personal care să se ocupe de permanentizarea lui. De atunci mă tot zbat cu acest proiect şi nu reuşesc decât să menţin premiul de la an la an, cu importanţa deja consacrată. De-a lungul celor XXVII de ediţii au fost doar mici împotriviri şi încercări de-a prelua premiul de unii indivizi. N-au reuşit. Situaţia creată anul acesta, în ianuarie, dintr-o regretabilă greşeală, a reaprins iarăşi dorinţele unora în această privinţă. Premiul este mult prea important şi mult prea în atenţia întregii ţări ca să poată fi confiscat de inşi care n-ar şti ce să facă cu el. Sper să fie totul bine şi să-l putem duce mai departe. Actuala conducere a Primăriei Botoşani este deschisă spre o bună colaborare. Premiul nu numai în partea nord-moldavă este unic, ci în toată ţara, chiar dacă pe ici şi colo au apărut şi alte „premii naţionale” purtând blazonul unor mari poeţi ai ţării. O astfel de instituţie nu trebuie să aibă paralelisme, trebuie să fie unică, să poată conta cu adevărat în şirul marilor premii naţionale din lume. Iar cât priveşte „vârtejurile mediatice” ele au fost şi nu vor lipsi niciodată. Important este ca presa să ştie să aleagă ce merită şi ce nu merită să bage în vârtelniţă.

- După aceste decenii de activitate există vreun proiect, o poveste, o intenţie pe care nu aţi apucat să o înfăptuiţi? Ce s-ar mai fi putut face şi s-a pierdut într-un context istoric, administativ, cultural etc.? Proiecte de viitor?

- Suma unei vieţi este formată din împliniri şi eşecuri. De regulă eşecurile sunt mai numeroase. Diferenţa dintre eşecuri şi împliniri reprezintă ceea ce ai fi putut face şi nu ai făcut. Sunt multe neîmpliniri, desigur, în viaţa mea. Nu am de gând să le enumăr aici sau să îmi aduc aminte prea des de ele de aici înainte. Nu sunt masochist! Dar dacă e să regret ceva este faptul că nu am reuşit să-mi ţin familia mea, copiii în mod special, aproape. Deşi eforturile mele, până la un punct, au fost foarte mari din acest punct de vedere. Dar cine ştie, sângele apă nu se face. O astfel de durere este greu de oblojit cu refugiul în cărţi, în amintiri, stând aproape de un om care mă iubeşte şi mai ales respectă ceea ce fac... Asta în ceea ce înseamnă viaţa pe care mereu am încercat, încerc să mi-o refac. Am câţiva buni prieteni pe care nu doresc să-i pierd. Cei care s-au îndepărtat au făcut-o că aşa au vrut ei, nu că aşa aş fi vrut eu! În ce priveşte viaţa mea de scriitor, aici lucrurile stau un pic altfel. Nu am lăsat prea mult pentru „după pensie”, cum fac de regulă unii dintre scriitorii care au invocat absenţa de pe piaţă din cauza unor prea multe alte activităţi care le-au răpit timpul. Ce nu am împlinit încă, sper să pot împlini de aici înainte. În curând îmi vor apărea un nou roman şi o nouă carte de poezie. La aceasta din urmă am lucrat aproximativ zece ani. Am în lucru un alt roman şi gândesc la alte proiecte romaneşti, pe care sper să le duc la bun sfârşit. Mă gândesc la o a treia carte de teatru. Mă voi ocupa de reeditarea poeziei şi prozei. Îmi voi reface jurnalul, în bună parte pierdut. Voi aduna scrisorile neexpediate copiilor mei în toţi aceşti ani de schismă familială. Voi citi, voi scrie. Asta, ca să răspund în mare despre proiectele mele. Dar când îţi faci astfel de planuri de viitor, Dumnezeu se uită cu milă la tine şi râde. Dar sper să mă mai lase aici, în această lume, pentru a-i înmulţi talantul pe care mi L-a dat. Dacă e să mai regret ceva este faptul că nu am reuşit să impun, încă, aşa cum trebuie, instituţia Premiului Naţional de Poezie, consacrată menţinerii memoriei poetului Mihai Eminescu şi punerii în valoare a celor mai buni poeţi români contemporani, pentru Opera Omnia, dar şi pentru Opus Primum. Regret, în acest context, că nu a existat niciodată de când este acest premiu un interes constant, valoric, susţinut de devotament din partea celor care sunt plătiţi cu bani mulţi să o facă, iar eforturile mele, din acest punct de vedere, au fost desconsiderate, discreditate programat, cu premeditare de inşi aflaţi vremelnic la cozonacul pe care şi-l doresc veşnic.

 

(Interviu publicat în Convorbiri Literare, oct. 2018)

VICTOR TEIȘANU: "Mulțumesc Poeziei, care m-a primit în casa ei aureolată de miresmele veșniciei, ca pe cel mai nevrednic dintre fii!"

Scriitor, jurnalist, bibliotecar, fondatorul Muzeului "Leon Dănăilă". Poet, critic şi depozitar-scotocitor în ale istoriei locale. Cititor al aproapelui-întru-poezie, a scris cu răbdare şi generozitate literară despre cărţile confraţilor săi. Un provincial care şi-a construit la Darabani propriul univers, fără să se lase locuit de complexe sau alte insuficienţe creatoare.
Victor Teişanu s-a născut pe 15 septembrie 1950, la Darabani, oraş în care a urmat clasele primare, gimnaziale şi liceale. În anul 1969 este admis la Facultatea de Filologie a Universităţii "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi. După absolvirea facultăţii activează, o scurtă perioadă, ca profesor la Şcoala Hudeşti (1973-1976). A fost redactor la ziarul Clopotul (1970-1971), iar din 1976 a activat la Biblioteca Orăşenească Darabani, instituţie al cărei director a fost. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România.
Un solitar al Nordului, un poet pentru care absenţa din preţioasele ierarhii literare nu produce dezechilibre sau uscăciuni interioare. Fără să îşi aroge vreun loc în confortabilele, dar trecătoare, generaţii literare, Victor Teişanu este dintre poeţii care privesc notorietatea nu ca pe o confirmare a valorii, ci mai degrabă o (auto)expunere cu orice preţ şi ceremonios regizată în spaţiul comercial al literaturii cotidiene. Or Victor Teişanu pare să rămână, cu de la sine voie, într-o zonă a orgolioasei smerenii poetice, dar şi a scepticismului şi a inadecvării la permutările literare de tot soiul. De ani buni îşi consumă propriile poeme într-o discreţie tandră, de tonalitate romantică, dar de largă perspectivă lirică şi o forţă interioară ce dezvăluie continua voluptate a cunoaşterii de sine.
Poezia lui Victor Teişanu este şi reverenţioasă, străbătută pe alocuri de gravităţi filosofice, cultivând uneori o solemnitate cu accente moralizatoare, dar o solemnitate lipsită de capcanele lingvistice ale poeziei moderne. Fără ostentaţii lirice, ocolind obsesiile poeziei contemporane, dar insistând pe neliniştile fiinţei poetice, Victor Teişanu oferă totuşi un limbaj artistic modern, cultivând o expresie net diferenţiată de stilul clasic, tradiţional şi opus convenţiilor estetice atât de prezente în noianul de poezie ivit în ultimele decenii.


"Izolarea Darabaniului de restul țării s-a transmis și în construcția mea sufletească"

-În momentul în care deschidem acest exercițiu al interogațiilor încă se mai simt vibrațiile Zilelor Nordului, o manifestare de excepție organizată de Ștefan și Alex Teișanu, cei doi băieți strașnici ai dvs., organizatorii și fondatorii Asociației Nord. Ca tată, ați stârnit multă admirație în zilele din urmă, dar dacă ar fi să privim îndărăt, al cui fiu sunteți dvs., domnule Victor Teișanu? 


-Sunt fiul unor țărani (plecați între timp la Domnul) ale căror rădăcini istorice, descoperite după o grăbită investigare, pornesc de la mijlocul veacului 19. Un precursor, de asemeni plugar, a fost împroprietărit conform reformei lui Cuza Vodă. Bunicul dinspre tată, liberal, a trecut prin proba de foc a Mărășeștiului. Tata s-a "compromis" luptând, în al doilea mare război, pe frontul estic împotriva rușilor și fiind, cum rezultă din carnetul de veteran, câțiva ani prizonier în lagărele bolșevice. Apoi dosarul său a suferit și pentru că nu s-a întors contra nemților, cu celebrele divizii prosovietice moșite la Moscova. Dar și din cauza rezistenței la cumplitele presiuni din deceniul 6 al precedentului secol pentru înfăptuirea colectivizării în nordul moldav. Când instinctul de proprietar, sinonim atunci la sate cu libertatea, a fost brutal nimicit, urmările în acele comunități fiind încă vizibile. În ce mă privește, probabil pe filieră atavică, palpit și acum, pe câmp, la foșnetul lanului de grâu sau de porumb, iar resurse de empatie, îngropate adânc, se redeșteaptă ori de câte ori întâlnesc (tot mai rar însă !) țărani păstrând parcă pe chip pecetea satului de altădată.

-Vorbiți-ne despre fiul Victor și despre copilăria din anii 50, într-un Darabani care încă nu devenise oraș.

-Copilăria mi-a fost, fără îndoială, marcată de atmosfera acelor evenimente, repercutate și în calitatea condițiilor de trai ale familiei. Pe urmă a contat mult și factorul topografic. Izolarea Darabaniului de restul (și mai ales centrul) țării s-a transmis, prin conducte misterioase, generatoare de involuntare solitudini, și în construcția mea sufletească. Amprenta de contemplativ, ca și teama de necunoscut, dar cu gândul totuși la măreția și strălucirea lumii dezlănțuite, în izbitor contrast cu muțenia și starea de eternă așteptare care mă înconjurau, au produs până la urmă ceea ce sunt și astăzi.
Ca deținător de pământ, tata făcea parte din categoria țăranilor mijlocași. Nu era deci bogat, însă, chivernisându-se atent, reușea să ne asigure condiții de minimală decență. Ceva foarte prețios ne oferea totuși din belșug, comparativ cu alte familii din aceeași zonă socială. Și anume, interesul pentru cărți. Litera tipărită și imaginea imprimată pe hârtie m-au fascinat încă din anii premergători școlarității. Cu Ticu, fratele meu mai mare, m-am întrecut pe-atunci într-un fel de concurs literar. Ținta era cine memorează integral, primul, textul poemului Peneș Curcanul. Tata oferea învingătorului, drept trofeu, 3 lei. El ne impresiona recitându-ne, tot din Alecsandri, Tătarul. Mai aflam câte ceva despre Coșbuc și Sadoveanu, iar despre Eliade Rădulescu tata, pe post de cunoscător, ne spunea că fusese avid de glorie și că și-a trădat camarazii (nu ne-a lămurit în ce mod). Drept pentru care, în spirit vindicativ, ceva mai târziu, i-am sluțit pașoptistului cu violență portretul dintr-un manual de școală. Fratele mai mic, Octav, a preferat aceeași cale sinuoasă a cărții, devenind profesor de istorie.
Cât despre mama, m-aș considera și eu îndreptățit, ca atâția alții, să afirm că era o sfântă, pătimind pentru noi într-un veșnic martiraj. Dar prefer să spun că învățase scrisul și cititul la „adulți”. Știa câteva poezii cu tentă moral-pedagogică și două-trei basme așijderea, toate rostite patetic, ținându-ne extrem de atenți și stimulându-ne nesfârșite izvoare lacrimale. În casă predomina încă vechea civilizație a lemnului, cu laițe, ciubere, donițe, cofe, solnicioare și linguri din carne de arbori. Îmi amintesc bine de solemnitatea unui moment reformator în familie : trecerea de la lingura de lemn la cea metalică, neurmată însă, imediat, și de înlocuirea arhaicei străchini cu farfuria. Așa că impactul modernizării și înrobirea față de tehnologii, care au urmat, nu puteau decât să producă incomensurabile traume, cele mai multe imposibil de vindecat. E o suferință care durează, avându-și obârșia în dualitatea dramatică a fdiinței, scindată între atașarea nativă de valori ancestrale și nevoia presantă de racordare la mereu schimbătorul cotidian. Totul semănând cu o interminabilă inițiere care, pe măsură ce se consumă, te adâncește în nesiguranță și anxietate.


"Lucian Valea a fost un luptător, chiar dacă îmbrăcat în fragila armură a trubadurului"

-Lucian Valea a fost “profesorul profesorilor din Darabani, profesorul lumii din Darabani”, după cum îl numeați într-o prezentare susținută, în 2016, la inaugurarea Expoziției permanente "Lucian Valea", din cadrul Muzeului Nordului. “În Darabani pot spune că m-am reîntâlnit cu mine însumi după  o peregrinare fără sorţi de izbândă”, avea să mărturisească poetul însuși într-un interviu pe care, la sfârșitul anilor 70, îl acorda fostului său elev. Cum l-ați perceput pe Lucian Valea în acea perioadă, de la prima apariție la ora de română și până la interviul pe care avea să vi-l acorde?    

-În lipsa oricăror alte repere din domeniu, Lucian Valea a întruchipat pentru mine, chiar de la început, modelul absolut de scriitor. Distincția lui nu era doar rezultatul trăsăturilor fizionomice. Omul, coborât parcă din Olimpul zeilor, se impunea rapid și firesc atenției generale mai întâi prin cultura sa literară, valorificată glorios în mai toate împrejurările publice. Discursul era întotdeauna debordant și cuceritor, hipnotizându-i pe cei din generația mea, dar făcându-i captivi și pe auditorii maturi, indiferent de lungimea expozeului. Se vedea clar că este vorba de spontaneitate și vervă funciară, aparent neconformă cu statutul său de ardelean. La fel de nestăvilit se arăta Profesorul și în multele lui întâlniri individuale. Aici era evidentă experiența sa îndelungată dobândită în preajma unor titani ai culturii noastre (Călinescu,Blaga etc.), mulți dintre ei universitari cu ștaif, dar și exercițiul benefic al cafenelei și diverselor reuniuni publice, cu participare selectă, la modă în anii săi interbelici, de formare intelectuală. De obicei, partenerul de „dialog”, redus la tăcere din prima clipă și țintuit parcă în muțenie totală, urmărea disciplinat incursiunile oratorului, tot mai tumultuoase către miezul subiectului și pe lângă acesta, semănând cu o cavalcadă al cărei sfârșit devenea imposibil de prevăzut. Memorabile au rămas și prestațiile sale la catedră.

-Cum era Profesorul față în față cu elevii săi?

-Intra în clasă așteptat de noi într-o liniște aproape evlavioasă, purtând cu sine o geantă (uneori mapă) burdușită cu cărți. Le scotea meticulos, una câte una, așezându-le la vedere pe catedră. Era material bibliografic despre scriitorul de studiat. Când avea nevoie de Istoria... lui Călinescu sau alte „documente” la fel de grele, recurgea de regulă la ajutorul unui elev, ca vehicul. Atunci am văzut pentru prima dată tomul călinescian, care m-a fascinat prin dimensiuni, dar mai cu seamă prin bănuiala că ascunde între coperți comori misterioase, la care visam să am cândva acces. Profesorul aducea adesea și cărți pentru câțiva dintre noi, multe din afara programei școlare (N. Breban, Fănuș Neagu, A.E. Baconski ș.a.), pe care le cumpăram, încropindu-ne biblioteci personale. Când preda, în vâltoarea discursului, cu toții îl percepeam ca pe un uriaș, deși statura sa fizică se situa binișor sub 1,70 m. Iar când constata că suntem insensibili și nereceptivi, arunca asupra tuturor tunete și fulgere, într-o aprigă dezlănțuire, zdrobindu-ne. Avându-l mentor, am reușit în acei ani să scoatem revista de cultură Hyperion, prima publicație școlară tipărită pe meleaguri botoșănene de la instalarea comunismului. O revistă salutată generos, atunci, de presa românească, suscitând ecouri stimulative și de la unele personalități ale vremii. Dar până aici drumul a fost anevoios. Firește, pentru mine cel puțin, bariera cea mai importantă era chiar propria precaritate în meseria scrisului, folosindu-mă încă de unelte neracordate la exigențele timpului. Nu trebuie omisă însă nici „vigilența” cerberilor care supravegheau arena literaturii române.

-Lucian Valea însuși fiind sub o atentă monitorizare...

-Liderul nostru însuși, Lucian Valea, fusese ostracizat și interzis, ba chiar și exilat în nordul țării, din cauza profilului său liric, dar și pentru gesticulația sa publică, încadrată între manifestările „dușmănoase” față de noul regim politic. Pentru poetul ardelean ușile redacțiilor literare și editurile continuau să rămână închise. Cu greu, ca o supremă concesie, a fost lăsat să publice în paginile culturale ale cotidianelor de la Suceava și apoi Botoșani. Semna recenzii și evocări literare, medalioane referitoare la artiști și fapte de cultură sau traduceri din poezia franceză (în special J. Prevert). Sporadic îi apăreau, în aceeași umilă presă județeană, și versuri originale. Acum, după atâția ani, constat că, dincolo de sentimentalismul său consubstanțial, Lucian Valea a fost un luptător, chiar dacă îmbrăcat în fragila armură a trubadurului. Și, privind în urmă, sunt fericit că la Darabani, „acest Tomis cu nisipuri și vânt”, cum a numit el târgul septentrional, s-a regăsit pe sine însuși, făcând publicistică literară și scriind cartea revenirii sale în literatură: volumul de versuri Întoacerea lui Don Quijote.

-"Suntem poeţi, toţi câţi scriem de la Eminescu încoace, numai pe jumătate. Jumătate din poezia noastră o face limba română", spunea excepțional Lucian Valea, în interviul amintit. Îngăduiți, așadar, să mai rămânem nițel în preajma Profesorului, de această dată pentru a-l cinsti vorbind despre ucenicii săi întru poezie. Ucenici printre care, iată, vă numărați și dumneavoastră. Pentru că se cuvine să ne oprim mai mult asupra unui alt fenomen literar al Nordului, și anume Cenaclul literar "Nicolae Labiș". Au fost anii în care au intrat în literatură nume precum Victor Teișanu, Corneliu Popel, Valeriu Imbir, cei din urmă plecați, din păcate, prea devreme dintre noi. Ați simțit, atunci sau mai târziu, că aparțineți unei generații care poartă amprenta Profesorului Valea?   

-Lucian Valea a fost și a rămas, în spirit, cu certitudine, un neoromantic, expunându-și patetic eul și propriile scenarii nostalgice. Se simțea mai degrabă solidar cu cerchiștii de la Sibiu, în etapa lor baladescă. N-a respins însă versul liber, dar a turnat în acesta seva unui sentimentalism de care nu s-a dezis niciodată. Vorbea elogios despre Stelaru, Gellu Naum sau Geo Dumitrescu, dar cunoștea în detaliu poezia unor „șaizeciști” precum Nichita Stănescu, Marin Sorescu ori Ioan Alexandru, cât și pe cea scrisă de Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi, Ileana Mălăncioiu și Virgil Mazilescu, proaspăt iviți pe firmamentul liric. Când se lansa în tirade critice despre aceștia, nu uita să-și pigmenteze comentariul cu citate sau poeme întregi, memorate exact și rostite cu aplomb actoricesc. Era la curent cu tot ce se întâmpla semnificativ în literatura română, cel puțin la vârf, și așa a rămas până la sfârșitul său, contemporan cu explozia „optzeciștilor”.
La cenaclul „Nicolae Labiș” accentul cădea în egală măsură pe scris și pe lecturi intense din lirica românească și străină a secolului 20. Pe lângă francezi, germani și italieni, ne îndopam sistematic cu poezia atât de netrucată care se scria peste Atlantic, de la Whitman și Emily Dickinson, prin E.L. Masters, Robert Frost , Sandburg, Pound și T.S. Eliot, către Frank O Hara și Sylvia Plath, traduși atunci, din fericire, și la noi. Mentorul nu ne dirija spre o direcție anume, ci doar încerca să ne elibereze din chingi considerate, pe drept, anacronice și vetuste. Dar marca acelei sensibilități, aproape dureroase, care la Lucian Valea se explica și biografic, ne-a amprentat și pe noi. Sau cel puțin pe mine, care speram să altoiesc pe trunchiul meu fixat în tradiție mlădițele unui tip de expresie cât de cât insolit. Și astfel, plecând de la rigorile mentorului, niciunul  dintre aspiranții literari din Darabani n-a mers pe calea zgomotoasă a insurgenței. În ce mă privește, am crezut, e adevărat, după câtva timp, că mi se potrivește doar haina neomoderniștilor, însă în latura lor gravă, care acceptă starea de criză în fața iraționalității, și nu exuberanța sau vitalismul. Dar atunci, înainte de anii 70 ai trecutului veac, încă experimentam, în funcție de lecturi, incapabil să adopt o singură direcție.
Pot spune că mie nu mi-a fost ușor, fiindcă, spre deosebire de ceilalți, aveam rădăcini până la Bolintineanu. Corneliu Popel, spre exemplu, care venea în literatură după 1965, era sută la sută produsul lui Lucian Valea. Adică fără popasuri în secolul junimiștilor. El și-a fixat antenele direct în terenul desțelenit de Labiș, continuând gravitatea și elanurile voluntariste ale acestuia. Cum spune și Radu Mareș într-o splendidă evocare (Pe cont propriu, Ed .Dacia, Cluj-Napoca, 1986, pp. 259-287), la începuturile sale Corneliu Popel se definea ca „noul Labiș”. Era meticulos și insistent, dar periculos de labil sufletește, așa încât evoluția sa spre o zonă lirică a intimității și evadărilor utopice, cu puține descinderi într-o realitate considerată opresivă, n-a mai surprins pe nimeni. Către o poezie solară, a candorilor și miracolului vegetal, s-a orientat, cu maximă consecvență, Valeriu Imbir. Ca și Popel, Valeriu Imbir ne-a părăsit lăsând în urmă încă multe pagini nescrise. Dar mai trebuie adăugat ceva, care de obicei scapă memorialiștilor. În cenaclul „Nicolae Labiș” venea și Constantin Mădularu, un temerar experimentalist al prozei și poeziei, ulterior așezându-se, din păcate, într-o exagerat de lungă expectativă. Astăzi este autorul a două cărți de versuri, interesante și deloc conformiste, însă prea puțin cunoscute din cauza anomaliilor din domeniul difuzării. Să nu-l omitem nici pe Gheorghe Cliveti, cu un start extrem de promițător pe tărâmul poeziei, de care s-a despărțit însă repede, îndreptându-se către o strălucită carieră universitară de istoric. Pentru cenacliștii cu aspirații literare, după terminarea liceului și plecarea lui Lucian Valea din Darabani, au fost drumuri diferite, dar pe fiecare dintre ele planează încă și azi, precum un memento, aura luminoasă a mentorului.


"De la distanța la care mă aflu văd lumea noastră literară fatalmente stratificată"

-Împăcat cu propria "structură sentimentală de moldovean melancolic", după cum vă caracteriza în urmă cu trei decenii Laurențiu Ulici în Contemporanul (noiembrie 1989), ați rămas fidel acestui Nord dărăbănean fără să cultivați o opoziție ancestrală față de un destin al provincialului mefient, al trăitorului resemnat, învins. Dimpotrivă, “poetul se retrage la marginea scenei lumii și vieții, dar ia centrul cu el pentru că de acolo pornesc judecățile de valoare referitoare la cum este și cum ar trebui să fie lumea”, scria Theodor Damian („Lumină lină”, New York, nr. 3/2007). Cum se vede lumea literară din lumina Nordului simplu, cumpătat, nechinuit de orgolii?

-Fără îndoială, Laurențiu Ulici avea dreptate punându-mi eticheta de „moldovean melancolic”. E ceva ereditar aici, dar consolidat cu trecerea anilor, după tot felul de experiențe, cele mai multe întâmplate fără vreo „opoziție”, cât de cât, din partea mea. Și nu putea fi altfel, pentru că de fiecare dată intra mai întâi în acțiune raționamentul sceptic, paralizând orice dorință de luptă. De ce să fac cutare lucru, inclusiv literatură, și cu ce folos pentru mine și mai ales pentru ceilalți? Această viziune lipsită de pragmatism m-a situat mereu dincolo de orice competiție și, prin urmare, într-o așteptare fără orizont. Așa trebuie privite desele mele abandonuri ca scriitor, ca și puținătatea cărților sau pauzele lungi dintre acestea. Am și azi o relație inconsistentă cu lumea literară, mai ales cu palierele de sus ale acestei lumi. Nu caut pe nimeni și aproape nimeni nu mă caută. Cu excepția câtorva camarazi de demult, care-mi trimit cărți cerându-mi să scriu câte ceva despre ele.
Spre a simplifica, de la distanța la care mă aflu văd lumea noastră literară fatalmente stratificată. Așa se și cuvine, probabil, dar totul se leagă și de libertățile postdecembriste, când cantități uriașe de energie descătușată s-au răsfrânt, în fel și chip, și asupra literaturii. Este un prim strat al valorilor incontestabile, atât în poezie cât și în proză, un soi de cerc elitist, nu ferit de convulsii și confruntări interne. Modelul bucureștean, veșnic invidiat, se propagă necontenit și în provincie, unde filialele sunt dominate de câteva nume, cu interese comune și trainic sudate între ele. Firește, mulți lideri din filialele Uniunii scriitorilor privesc pieziș către centru, dacă nu li se asigură suficientă vizibilitate publică și dovezi cu repetiție în acest sens.Acest prim strat, însumând valori recunoscute oficial, este foarte activ, atât în București cât și în orașele reședință de filiale. Fiecare zonă luptă să se mențină în actualitate, inclusiv prin intermediul editurilor și revistelor proprii. Al doilea strat, mult mai populat ca primul, îl formează scriitorii cu poziții incerte, unii dintre ei harnici și consecvenți, în plus extrem de prompți la solicitările celor care diriguiesc breasla.
În fine, ultima „bolgie” a stratificării noastre adăpostește o adevărată vermină, imposibil de cuantificat numeric. Puhoaie de edituri și avalanșe de „cărți” se revarsă zilnic asupra publicului literar, dar acesta se apără utilizând arma sa principală: indiferența. Încât autorii care compun acest strat, în majoritatea cazurilor, sunt condamnați să se citească singuri. Căci consumatorii de literatură, destul de puțini și, pe bună dreptate, tot mai exigenți, nu-și pot irosi vremea prizând maculatura veleitarilor. Cu o infimă parte dintre ei s-a războit, uneori extrem de acid, Alex Ștefănescu, într-o carte savuroasă (Cum te poți rata ca scriitor. Câteva metode sigure și 250 de cărți proaste - Ed. Humanitas, București, 2009), dar fenomenul veleitarist pare a se dezvolta incontrolabil, iar în condițiile haosului în care trăim, e greu de crezut că va fi blocat de cineva. Însă oricum am privi lucrurile, validarea sau invalidarea scriitorilor de către instanțele noastre literare, indiferent de mărimea voinței justițiare, vor produce, măcar pe alocuri, avantaje pentru unii și dezavantaje pentru alții. Mai e de observat că, în pofida libertății de izolare în turnul de fildeș, mulți dintre scriitorii reprezentativi de azi, în numele simțământului civic și asumându-și destule riscuri, se implică în bătăliile de pe scena politică. O fac, precum mulți dintre înaintașii lor iluștri, fără a-și periclita Opera și invocând interesul național (Mircea Cărtărescu, Ana Blandiana, Andrei Pleșu etc.).

La fel se întâmplă și cu scriitorul din provincie, doar că prestația acestuia, consumându-se departe de centru, nu va avea niciodată impactul meritat. Ca și în trecutul mai îndepărtat sau mai recent, nu numai Clujul și Iașul se află în competiție cu scriitorimea bucureșteană. Mai toate orașele importante din România devin citadele literare. Pulsul lor în materie de artă sparge tot mai des zăgazurile localiste, impunându-se atenției generale. Este și cazul Botoșaniului, unde avem o comunitate de scriitori redutabili și o revistă, Hyperion, cu nimic mai prejos decât suratele ei de tradiție. Dar ca să termin așa cum am început, adică în cheie sceptică, reafirm despre scris că este o nobilă inutilitate și că literatura nu poate reforma ființa umană, dar poate în schimb, ca un medicament insidios, induce de cele mai multe ori stări care augmentează lipsa noastră de perspectivă.

-În urmă cu patru ani, după opt volume de versuri și la exact 20 de ani de la debutul dvs., publicați prima carte de critică literară - “Poeți botoșăneni de azi”, la Editura Axa, Botoșani -, urmată peste alți trei ani de un nou volum dedicat confraților întru literatură – „Cărți și autori”, Editura Pim, Iași. "Câtă luciditate, câtă conştiinţă pură, atâta dramă", dacă ar fi să rezumăm prin cuvintele lui Camil Petrescu dificila și ingrata muncă de recenzor de carte, de scotocitor printre înțelesuri, așa cum v-ați dovedit a fi de o vreme. Ca poet, a scrie despre ceilalți poeți nu poate fi decât un act de generozitate. Vă ispitesc, totuși, cu o întrebare. Câtă luciditate, câtă dramă se află dincolo de aceste cărți despre care scrieți? Ce înseamnă pentru dvs., ca poet, să vă lăsați năpădit, locuit, trăit de scrierea unui confrate?

-Cu mulți ani în urmă, Lucian Valea era supărat pe mine că scriu atât de puțin și cu atâtea pauze. „Oricum, nu mai scapi de literatură”, mi-a spus. „Dacă nu scrii, tot printre cărți vei trăi, însă ca simplu cititor calificat”. Și într-o oarecare măsură profeția magistrului s-a confirmat. Încât azi, când îmi reprim apetențele pentru propria-mi creație, citesc cu precădere poezie și, din când în când, mai fac și comentarii despre conținutul cărților.
Când scriu despre alții, poeții pot fi subiectivi, căci pun pe hârtie și ceva din abisurile trăirii lor. Avem în față, din acest punct de vedere, exemplele cunoscute ale lui Ion Pillat sau Șt. Aug. Doinaș, dar și atâtea nume importante de lirici contemporani. Și totuși, poate tocmai pentru acest motiv trebuie citiți cu atenție. Poeți botoșăneni de azi pare a fi prima și deocamdată unica investigare critică a acestui spațiu liric din zilele noastre. E mai întâi un demers de interes local, însă poate fi de folos și „literaturii române în general”, cum crede Theodor Damian. Să dea Cel de sus ca românul newyorkez să aibă dreptate! A fost nu doar un pariu cu mine însumi, ci și o nevoie lăuntrică de justiție pentru poeții flancului estic al septentrionului. E lucru știut că marea critică, mai ales cea bucureșteană, cu rezonanță la public, deci îndrituită să valideze și să lanseze cărți și autori, pare impardonabil de reticentă când vine vorba de provincie.
Eu n-am intenționat decât să pun ceva în locul acestei reticențe. Atunci a fost însă și momentul când urmau să intre în joc luciditatea și drama, invocate de Dvs. pornind de la Camil Petrescu. Pentru că poezia și în general literatura de azi seamănă cu un drum întortocheat, plin de răspântii și intersecții, încât luciditatea te-ar putea ajuta să nu greșești sensurile. Iar aici intervine drama. Căci lupți cu propria subiectivitate, cu faptul că unii dintre autori îți sunt prieteni sau măcar cunoscuți, și nu în ultimul rând cu riscul unor erori de interpretare. Poți totuși evita aceste riscuri recurgând, în exegeză, la tonul encomiastic, cel care nu supără pe nimeni, dar atunci te expui altei primejdii, cu mult mai urâtă : prejudicierea dreptei măsuri, ținând de moralitate și conștiință. Mai cred că aventura scrisului despre confrați devine posibilă numai dacă te-a dăruit Dumnezeu cu harul generozității și - de ce nu ? - al jertfelniciei. Deoarece încerci să uiți de tine și să le oferi totul celor despre care scrii. Chiar și atunci când părăsești terenul elogiativ pentru necesare observații critice. Iar dacă faci continuu recurs la onestitate, lectura din poezia confraților, când este cazul, te poate și cutremura suficient încât să te îndoiești de tine însuți. Atunci te ispitește renunțarea definitivă la scrisul tău sau, în chip ideal, la revizuirea urgentă a propriului instrumentar de creație.
La acest sentiment te predispun, recunosc, destui autori din Botoșani, pe care critica „profesionistă” îi ignoră. Cu cealaltă încercare critică am vrut să depășesc arealul literar strict botoșănean. Ca și exclusivitatea poeziei ca subiect de cercetare. Cărți și autori se referă la poeți și prozatori, jurnaliști și memorialiști, dar însumează și investigații istorico-literare sau de bibliofilie. În această carte provocările au venit pentru mine mai ales din noua ipostază, cea a istoricului literar. Și mă bucur să fi adus la suprafață, din noianul informațiilor cvasianonime, realități care merită a fi cunoscute, precum originea dărăbăneană, pe linie paternă, a lui Sașa Pană. Sau că începuturile literare ale lui Benjamin Fundoianu trebuie căutate tot în Darabani, până la plecarea sa spre București și mai apoi definitiv spre Paris. Ei bine, sentimentul că intersectezi alte universuri sufletești, cu suișurile și coborâșurile lor, te urmărește și atunci când scrii despre o lume dispărută și devenită deja istorie. Și deși cobori adânc în trecut, ai mereu impresia că trebuie să pășești pe vârfuri, ca să nu tulburi intimități atât de străine și totuși parcă atât de familiare.


"Nu se poate vorbi de vreo incompatibilitate între sentimentul religios și poezie"

-"Am citit o carte pe zi și toată viața mea a fost schimbată", spune Orhan Pamuk. Un exercițiu care, dincolo de conotația sa intelectuală, poate fi și o formă de igienizare a minții, a inimii. Cum vedeți, domnule Teișanu, viitorul cărții în România? De ce credeți că are nevoie cititorul timpului pe care îl străbatem?

-Din păcate, libertatea a însemnat, pentru cei mai mulți, inclusiv ștergerea de pe agendă a timpului destinat lecturii. De aceea, referitor la prima întrebare , mă văd nevoit să reiterez afirmații pe care le-am mai făcut adesea până azi. În primul rând, condiția de om al cărții, capabilă cu decenii în urmă să confere o anumită legitimitate, nu mai înseamnă acum mare lucru. Cartea a fost înlocuită, de altfel, mai întâi de televizor, apoi tiranic de calculator. Internetul a devenit, de fapt, groparul neoficial al tipăriturilor. S-a pierdut (oare în ce măsură?) acea voluptate interioară care trimitea altădată la raftul cu literatură. Între timp, programele televiziunilor mustesc de agresivitate subculturală, iar internetul furnizează tot felul de informații, mai mult sau mai puțin corecte, în flux continuu și fără efort intelectual. Agonia cărții, vizibilă cu ochiul liber, nu pare a impresiona autoritățile. De pură fațadă avem, pe 23 aprilie, chiar și Ziua Mondială a Cărții. Cine să ia în serios însă o sărbătoare fără mici și bere?
În războiul cu internetul, epuizându-și ultimele resurse, librăriile și bibliotecile, acolo unde mai există, încearcă să opună rezistență. Greu, căci legi nemiloase, într-o conlucrare diabolică, transformă cartea în obiect de lux : pentru foarte mulți prețul tipăriturii devine prohibitiv. O comparație privind TVA-ul cărții este grăitoare. În Anglia, cu o puternică industrie tipografică, TVA-ul la carte înseamnă 0 (zero). La noi e în jur de 9 la sută, adică printre cele mai mari din Europa. Și când, să spunem, o editură vrea să doneze cărți vreunei biblioteci, statul pretinde imediat impozitul de rigoare. Însă cartea n-a murit de tot și sperăm să aibă încă viață lungă. Există un nucleu dur al cititorilor adevărați, care nu acceptă să trăiască fără cărți. Și cât de tonic ar fi să afli că producția editorială românească este în perpetuă creștere, dacă n-ai ști, totodată, că oferta, din păcate, depășește net cererea de pe piață.
Cât despre cealaltă întrebare, pare hazardat să răspunzi în numele tuturor cititorilor. Preferințele de lectură sunt indisolubil legate de experiența culturală proprie, aceasta determinând până la urmă gustul. În orice caz, cititorul veritabil, care a traversat cu același interes zone și paradigme estetice dintre cele mai diverse, unele chiar antagonice, a înțeles că literatura este un univers extrem de complicat, compus din individualități divergente, și deci trebuie abordat echidistant, cu aceleași unități de măsură.

-"Sînt mai neputincios/ decât în ziua naşterii mele/ pentru că acum ştiu/ ce nu-mi este îngăduit", scrieți în poemul "Sînt neputincios". Cum ar arăta, în viziunea poetului/critic, un encomion al neputinței care zidește?  

-Mi se pare justificat să vorbiți și despre o „neputință care zidește” Pentru că nu toate neputințele sunt sterile. Când cineva nu poate să mintă, să fure și să asuprească, adică nu se poate detașa de niște principii morale, atunci avem un tip de neputință cu putere ziditoare. Să ne amintim de existența eremitică, de martirii pentru credință sau de cei pe care memoria colectivă i-a reținut ca „sfinți ai închisorilor”. Umilința lor s-a dovedit roditoare fiind, în timp, de fapt o forță de neînfrânt. Concesia și compromisul pot fi, în istorie, arme care să slujească uneori Binele, dar oare până unde e permis să le utilizezi fără primejdia maculării sufletești?
Cei mai mulți dintre noi justificăm orice, motivând că viața ne presează prin complexitatea sa. Pentru această categorie, din nefericire majoritară, neputința rămâne mereu o dovadă de slăbiciune, contestându-i-se total vocația ziditoare. În orice caz, pentru puținii care admit și abordarea elogioasă a neputinței, victoria stă necontenit sub semnul întrebării sau vine mult mai târziu, adesea în postumitate. Dar este la fel de importantă, poate chiar mai presus decât toate celelalte. Nefiind obligatoriu, criteriul etic există și în literatură. Firește, bine ambalat, aproape subsolic, spre a nu prejudicia niște norme de compoziție. Fără acest criteriu, lectura ar fi lipsită de orizont, conducând către nicăieri. În fond, scriind literatură, vorbim indirect, dar și inevitabil, despre limite. Ale noastre și ale trecerii noastre.


-O întrebare de care niciun scriitor nu scapă: la ce lucrați în prezent?

-Scriu în continuare cronici despre cărți și autori. Nu că ar fi vorba despre vreo irepresibilă vocație: o fac mereu sub efectul presiunilor venite din diverse părți, mai cu seamă de la prieteni și cunoștințe. Iar acest lucru îmi oferă pe tavă scuza, evident falsă, că aș fi un om ocupat. Poezie n-am scris de câțiva ani, dar tânjesc după făptura sa de văzduh, ca după singura garanție că exist. Căci din păcate locuiesc iarăși într-o mult prea lungă pauză care, iată, riscă să devină dureroasă, asemeni unei perfide maladii. Mi-e parcă teamă de pagina nescrisă. Albul acesteia, în limbajul ei codificat, transmite că nu te poți apropia de ea oricum. Și astfel m-am cantonat din nou în așteptare. Scepticismul de care vorbeam mai devreme (poate și povara anilor?) acționează asupra mea ca un anestezic, împiedicându-mă să întreprind ceva concret. Aș putea, dar nu vreau să confecționez versuri, pentru că n-am nimic de demonstrat. Știu că dintotdeauna înăuntrul meu sălășluiește un pahar al mișcărilor sufletești indefinibile și că acest pahar nu s-a umplut. Când va fi plin, dând pe dinafară, cu siguranță voi reveni la poezie.

-Rostogolind acest interviu, ne apropiem tot mai mult de ziua de 15 septembrie și nu vom risipi prilejul de a vă dori mulți ani creativi, cu sănătate sufletească și trupească. Rotunjiți, iată, 68 de ani de viață rodnică. Dacă ne gândim că viața este un dar, cui aveți a mulțumi pentru astă frumusețe, domnule Victor Teișanu?

-Mulțumesc, niciodată îndeajuns, bunului Dumnezeu, care încă se milostivește de noi toți, deci și de mine. Știu că aici, pe pământ, viața e darul sacru al divinității și că nu se cuvine să uit nicio secundă acest lucru. Însă Ziditorul mi-a dăruit viața prin mijlocirea părinților, deci, acolo unde sunt, le mulțumesc și acestora, precum exprim recunoștință familiei mele, care mă suportă așa cum sunt. Însă gândul mă poartă deseori către poezia plină de duh din psalmii lui David. Sau către cântările noastre bisericești, unde palpită atâta substanță lirică. Nu se poate vorbi așadar de vreo incompatibilitate între sentimentul religios și poezie. Ne-a servit o lecție în acest sens Vasile Voiculescu. Pe cale de consecință, mulțumesc deci și poeziei, care m-a primit în casa ei aureolată de miresmele veșniciei, ca pe cel mai nevrednic dintre fii.


(Material publicat în revista Hyperion)

Evgheni Vodolazkin - LAUR. "Calea ta e grea, căci istoria dragostei tale abia începe"

"Laur" poate fi deopotrivă cartea vindecătorilor și a celor vindecați. "Laur" poate fi, asemenea, cartea inițierii. Î...