Corneliu Dumitriu: "Arta este o formă supremă de sinteză a ceea ce dă Dumnezeu"

Arta lui Corneliu Dumitriu nu se ghiceşte, chiar dacă pare să ofere libertatea de a hălădui prin culoare. Aparent fără formă, compozitii nă(l)ucitoare sau doar discret sugerate, formele create de pictor îşi stăpanesc cu forţa privitorul, o forţă halucinantă, nepământeană. Corneliu Dumitriu nu este dintre artiştii grăbiţi, el dăruindu-se necondiţionat picturii doar atunci când decide că drumul este fără întoarcere. Abordând teme riscante, unele părând demult uzate artistic în pictură, a reusit să descopere alţi cai, alte păsări, să făureasca alte nuanţe decât cele cu care ochiul părea deja familiar.

Stăpânit de o tehnică specifică sieşi, Corneliu Dumitriu a creat tablouri surprinzătoare tocmai prin modalitatea de alăturare a culorilor, prin franchetea tonurilor acolo unde spaţiul se rupe, dar numai cât să creeze o altă stare. Peisaje de iarnă, păsări aruncate pe tonuri de gri, cai încremeniti şi totuşi ameţitori în mişcare, sunt doar câteva dintre imaginile cu care Corneliu Dumitriu parcă îşi pândeste mereu privitorul, îl cucereşte, îl surprinde.

-Domnule Corneliu Dumitriu, aş dori să începem discuţia noastră pornind de la momentul Rădăuţi Prut, acum 60 de ani...
-Am fost al zecelea copil al familiei Dumitriu. Era un moment după război, 1954 era la zece ani de la război, în perioada aceea stalinistă, cu colectivizarea şi situaţia dificilă din ţară. Tata a fost un independent, fusese funcţionar public. Eu am prins perioada lui de bătrâneţe, nu a mai avut posibilitatea să lucreze în comunism. Avea un ajutor social, pentru că pensia pe care ar fi trebuit să o primească trebuia obţinută pe baza unor documente din Basarabia...

-Părinţii erau veniţi în Rădăuţi-Prut?
-Erau din Rădăuţi-Prut. Mama, mult mai tânără decât tata, era la o vârstă acceptabilă pentru a fi mamă încă. Şi la urmă au venit 3 copii, trei băieţi, eu fiind cel mai mic. A contat mult că mama a ţinut foarte mult la noi, în special la mine. Mă proteja să mă joc, să mă bucur. Era o familie nu de oameni necăjiţi, pentru că atunci toată lumea era la fel, dar, într-un fel, de oameni fericiţi.

-Eraţi lângă Prutul de graniţă, despre care au scris miraculos (fabulos chiar!) scriitorii Alexandru D. Lungu sau Grigore Vieru...
-Am devenit conştient de Prut cam din perioada grădiniţei. Nu aveam voie să ne apropiem, nu aveam voie să arătăm cu degetul către cei din partea cealaltă. Dincolo de Prut era Leţcaniul, pe care nu am apucat să-l văd...

-De partea cealaltă a Prutului era Grigore Vieru... 
-Da, era Grigore Vieru, puţin mai la vale, în dreptul Miorcaniului. Îmi aduc aminte o lecţie de desen, când învăţătoarea ne-a scos la cimitir, cimitirul fiind exact pe malul Prutului. O privelişte extraordinară. O atracţie extraordinară era însuşi faptul că nu aveam voie să ne apropiem de zona de graniţă. Era un adevărat mister, o imensă insulă cu tot felul de animale fabuloase pentru noi. Nişte lupi roşii foarte mari, de vreo doi metri lungime, nu am mai văzut în viaţa mea, îi vedeam împuşcaţi de grăniceri. La inundaţii veneau fel de fel de animale ciudate, mistreţi căprioare...

-Veneau spre sat...
-Da. Şi nişte păsări, un fel de acvile uriaşe. Era o zonă absolut fabuloasă pentru noi.

-Se regăseşte acest fabulos în pictura dvs.? Metaforic vorbind, a "revărsat" Prutul, mai târziu, pe pânza pictorului Corneliu Dumitriu?  
-Sigur. Am multe lucrări cu Lunca Prutului. Nu pe toate le-am definitivat, unele sunt gata. Nu ştiu dacă voi reuşi vreodată să spun tot ceea ce aş vrea să spun. Pictura are un defect, o linie atrage altă linie, o culoare altă culoare şi te obligă. De altfel, eu lucrez cu foarte multă plăcere. Mă pasionează atât de mult încât mi se pare că pierd vremea de fiecare dată când nu sunt la lucru.

-Să ne întoarcem în sat. Să zicem că închideţi ochii şi aduceţi în prezent câteva chipuri de oameni. Care ar fi acestea?
-Erau nişte oameni extraordinari. În casă la Dumitriu nu intra oricine. Tata era un tip elevat, un om foarte credincios, a avut o tinereţe tumultoasă. Era la a treia nevastă, celelalte murind, aşa erau vremurile... Oamenii erau foarte interesanţi. Se vorbea în şoaptă, se cântau melodii care erau interzise... Sunt uimit şi astăzi de aceste amintiri. Se cântau arii din operetă! Privesc acum şi nu înţeleg ce s-a întâmplat cu lumea aceea. Oamenii de azi au păstrat foarte puţin sau nimic.

-Alt chip, în afară de cel al tatei...
-Mama şi tata. Vă daţi seama că sunt subiectiv. Mama era o femeie foarte frumoasă.

-Cum o chema?
-Varvara. Ştia foarte multe lucruri. Era o cultură populară transmisă din om în om, o cultură vie. Era plină de tot felul de ghicitori, de glume. A avut foarte mare încredere în mine pentru că a văzut că eram tentat să citesc. Tata m-a molipsit de lucrul acesta, mă trimitea mereu la biblioteca din sat.

-Ce cărţi erau în biblioteca din Rădăuţi Prut, în anii 60-70, când ştim că erau foarte bine triate de vigilenţa comunistă?
-Erau foarte multe cărţi, dar îmi amintesc de "Hotar" a lui Alexandru D. Lungu (Editura bucureşti, 1960, n.red.), care se citea pe sub mână. În rest, cărţile copilăriei noastre... La noi în casă nu era bibliotecă, în afară de Biblie mai erau doar câteva cărţi, dar asta nu m-a împiedicat să citesc mai târziu. Am făcut primii ani de liceu în Rădăuţi Prut. Am avut un noroc extraordinar de un profesor Călin, un oltean care fusese repartizat la Rădăuţi Prut, era proaspăt absolvent, trăieşte şi azi la Rădăuţi Prut domnul profesor Călin. Era profesor de Limba română. M-a încântat să văd la ce nivel este. El m-a determinat să citesc România literară, încă din clasa a IX-a. Toate lecturile mi-au satisfăcut un anume principiu de evoluţie, pe care l-am simţit, ştiam că trebuie să fac ceva, nu ştiam ce. M-am gândit la un moment dat să scriu.

-Când aţi plecat de acasă?
-După Rădăuţi Prut, am terminat liceul în Bucureşti. Asta a fost o salvare pentru mine. Era prin 1972. La Bucureşti am avut bucuria să văd stagiunea integrală la Teatrul Naţional, eram tentat de viaţa culturală. Nu am putut să merg la facultate pentru că nu aveam posibilitate materială. Am intrat în şcoala tehnică, unde aveam şi un post de pedagog, supraveghetor se anumea, pentru asta primeam hrană şi cazare gratuită.





"Simţeam că pot dărâma lumea, că pot schimba universul aşa cum vreau eu!"

-A existat o lucrare, o primă lucrare, în faţa căreia aţi conştientizat că începe un drum în pictură?
-Am început să pictez abia când am ajuns la Botoşani, unde am fost repartizat după ce am terminat o şcoală tehnică de doi ani jumătate. Aici am găsit Şcoala Populară de Artă şi mi s-a părut foarte interesant faptul că este un profesor, domnul Victor Hreniuc, cineva care să ştie despre ce este vorba. Era un tip pregătit, eu eram pasionat de Sabin Bălaşa, prima mea lucrare a însemnat ceva asemănător, am prezentat acea lucrare la D55 (Corneliu Dumitriu, 55 de ani, n.red.), lumea nu ştia ce caută acolo, dar era prima mea lucrare. Am lucrat cu foarte multă pasiune. Simţeam că pot dărâma lumea, că pot schimba universul aşa cum vreau eu. Privind  retrospectiv, mi se părea că eram într-o linie de evoluţie fantastică, şi nu era nici pe departe aşa, fiecare dintre noi are deasupra capului o peliculă de care nu trece, îşi apără cu îndârjire mediocritatea. Apoi am avut şansa extraordinară de a merge în tabere organizate de Uniunea Artiştilor Plastici, am fost acceptat inclusiv de Constantin Piliuţă, care a fost foarte încântat de desenele mele de stradă. M-a încurajat mult lucrul acesta. E greu să bagi o masă de oameni sub control. Adică una este să desenezi personaje de operetă gen prezentare de modă, să desenezi acolo nişte falsuri, seamănă toţi, alta este să redai caractere, să simplifici la maximum atitudini, să le pui în relaţie... Eu am avut "norocul" să fiu urmărit tot timpul şi de mici imitatori. Făceam grafică la început. Şi mi-am spus hai să intru într-o altă zonă.

-Eu nu le-aş spune imitatori, ci copiatori de-a dreptul. 
-Este ruşinos pentru cei care primesc astfel de lucrări, mai ales dacă sunt instituţii. Eu când văd o lucrare de-a mea făcută prost de altcineva şi expusă la Primărie, de exemplu, mi se pare o absurditate... Faptul că omul lucrează nu este nicio problemă, dar faptul că societatea civilă acceptă ca fiind valoare un lucru copiat mi se pare absurd!

-Pentru că vorbim despre imitare şi despre ceea ce merită copiat, m-am oprit la Cenino Cenini, cu al său "Tratat de pictură". Şi are el un îndemn extraordinar: "Fii cu luare aminte! Cea mai desăvârşită călăuză pe care o poţi avea, ca şi cea mai bună direcţie pe care o poţi urma spre partea sărbătorească a desenului este natura. Ea întrece toate desenele şi numai pe ea trebuie s-o urmezi cu înflăcărare". Dvs., domnule Corneliu Dumitriu, în cine sau în ce aveţi încredere?
-Era şi sfatul lui Piliuţă, el spunea tot timpul: "Fraţilor, natură, natură!". Eu stau în natură cu cea mai mare plăcere. Eu cred că raiul este pe pământ. Totul este să vezi. Capacitatea noastră de a vedea este însă limitată de modul în care ne formăm această capacitate. Se spune că toată lumea priveşte, dar pictorul vede! A vedea înseamnă să vezi lumina, să vezi proporţiile, să vezi din ce e construit, care este metodologia de a putea să redai... Ori natura este un exemplu foarte viu. Dacă lucrez o lucrare în natură, chiar dacă nu fac ceea ce văd, dar dacă pe şevaletul din faţa ta priveşti şi ai un asemenea şoc de realitate pe care îl ai când priveşti tabloul, lucrarea aceea va avea o energie superioară şi care va învinge întotdeauna, pentru că are autenticul pe care ţi-l dă numai Dumnezeu, Dumnezeu este cel care este infinit, superior minţilor umane. Deşi, ca să fiu cinstit, consider că arta este o formă supremă de sinteză a ceea ce dă Dumnezeu. Arta plastică nu este nici poezie, nici muzică, nici filosofie. Ea generează toate acestea. De aceea este criminal să copiezi pe cineva, când cel pe care trebuie să îl copiezi este Dumnezeu!

-Dumnezeu a dat, prin natură, pentru fiecare ceva de copiat...
-Şi nu neapărat din natură. Să privim strada. Strada este un spectacol uluitor. Sunt atâtea caractere, atâta diversitate, varietate infinită...


-Spuneam despre vedere. Lucrările dvs. sunt, în cea mai mare parte, lipsite de liniile care delimitează clar obiecte, oameni. Sunt mai mult stări, percepţii. O să vă mărturisesc cum un copil care a văzut prima dată un tablou al dvs., şi care nu mai intrase niciodată într-o galerie, a venit la mine foarte surprins că nimeni nu observa ceea ce el văzuse. Mi-a spus: Doamna, aţi văzut că tabloul acela de pe perete nu e terminat? De fapt, mintea lui de copil continua acea lucrare cu propria viziune artistică. 
-Eu aş lega într-un fel de altceva. Preocuparea mea de bază este să creez nişte polisemantisme. Eu am posibilitatea să dezvolt cât mai multe idei, dar pe care nu vreau să le dezvolt eu. Nu am ideea unei stăpâniri riguroase, să spun asta este cutare lucru, adică: asta am vrut eu să spun. Eu nu vreau să spun nimic la modul defintiv, ca o sinteză a nu ştiu cărei gândiri pe care eu o posed şi pe care vreau să o bag pe gât celuilalt. Accept ideea că pot cuprinde întreg universul. Dacă văd un cal alergând, eu văd cum vine în trap, îi văd copita cum se desface, cum se dezvoltă perfect. Misiunea mea nu este să îţi desenez un cal, că îl ştii! Dar pot să îţi desenez un zbor în care tu să recunoşti că e un cal care zboară. Alţii vor avea altă viziune, desigur. Şi este un mijloc de comunicare fără să oblig pe nimeni să parcurgă ceea ce am văzut eu. Eu sunt doar un element liber care vrea să transmită ceva unui alt liber.



-Provocarea de a trece dincolo de văzutul obişnuit, cu o participare directă...
-Aşa este, trebuie să laşi omul să descopere mereu ceva şi altceva. Îmi pare rău că nu m-am ocupat mai mult de arta abstractă care permite mai mult lucrurile acestea, o descătuşare de forme convenţionale, de acceptări...

-Care este, totuşi, o zonă de mai mare interiorizare...
-Desigur că toate sunt făcute cu acceptul tău lăuntric, cu aspiraţiile tale.

"...cum poţi să copiezi pe cineva dacă tu eşti unic?"

-Domnule Corneliu Dumitriu, parcurgem un timp ingrat, aş risca spunând chiar că trăim o ipocrizie a promovării unor oameni care se confundă cu valoarea. Noi, trecătorii prin acest timp, ne lăsăm cuprinşi de această confuzie, în această înşelare. Devenim oare complici la cultivarea nonvalorii? Suntem vinovaţi că nu recunoaştem singuri ceea ce este cu adevărat valoros şi primim, iată, doar ceea ce ni se oferă cu ostentaţie? 
-Valoarea este una singură! Absolut, clar. Indiferent de ce face persoana, omul nu este decât ceea ce face. Deci nimic în afară de ceea ce face nu este omul! Indiferent cum se comportă el, cum face scandal, cum face zgomot, dacă ceea ce face el nu este cu adevărat corect, cinstit, profund, dacă nu vine cu un grad suficient de autentic, nu vine cu originalitatea unui spirit care s-a distanţat de toate celelalte spirite care îi sunt contemporane, dacă nu găseşte amprenta aceea definitivă - ăsta-i ăla!, dacă nu ai aşa ceva înseamnă că nu exişti. Toate celelalte furtişaguri, şmecherii, compilaţii, de pe internet, de la alţii, dacă nu se macerează într-o personalitate proprie, adică nu ajungi acolo încât să devină definitorii ca mijloc de exprimare cu certitudine personală a eului tău, care este unic -şi categoric cel mai important lucru din univers este că suntem unici... Este formidabil, cea mai extraordinară şansă a omului este că suntem unici. Ori cum poţi să copiezi pe cineva dacă tu eşti unic?!

-Toate aceste compilaţii, imitaţii nu ar avea succes dacă ar veni în faţa unui public avizat, educat.
-A înţelege arta înseamnă să ai o cultură plastică. Cultura plastică nu se obţine peste noapte. Dacă cineva a avut acasă o raţă pe perete, un kitsch-işor sau mai ştiu eu ce, el vine să judece după propria încărcătură culturală, care este aceea. Eu nici nu consider că există vreun stres că cineva este în confuzie. Omul are ceea ce merită. Nivelul lui cere nivelul corespunzător. Fiecare individ mediocru îşi apără cu îndârjire mediocritatea.

-De ambele părţi: şi creatorul şi consumatorul de artă au ceea ce merită. 
-Absolut! Apoi, reuşita în domeniul artei este o problemă de administrare personală. Artistul foarte bun ştie să-şi gestioneze personallitatea astfel încât ea să devină importantă, să i se dea locul pe care îl merită. Am văzut de multi ori critici de bună calitate vorbind contra cost despre un artist, făcând nişte elogii absolut aberante doar pentru că li s-a plătit. Ori mi se pare o adevărată crimă să deviezi, pentru că misiunea unui critic este de educare a masei, de educare a lumii. De aceea te numeşti critic de artă sau literar, ca să dai veto-ul tău. Ori foarte puţini sunt oameni de caracter, iar acolo unde sunt forţaje nu trebuie să ne sperie. Noi trăim prin ceea ce ne rezervă viitorul.

(Botoşani, 1 iunie 2015)




Radu ILIESCU: "Avem nevoie de repere, dar noi ne înconjurăm de bariere şi ziduri şi ne simţim bine în confuzia asta:

Citit, Radu Iliescu pare un explorator pe nesfârșite ape. Fie că ne arată cărți și autori pe care a doua zi te trezești că îi cauți prin librării sau pe site-urile de pe net, fie că frământă în cuvinte teme de toți cunoscute, dar ale căror perspective uimesc prin neașteptate rotunjimi, la care nu te-ai fi gândit niciodată până atunci, Radu Iliescu este un om care își asumă trăirea și se bucură de viața fiecărei clipe (în)cuvântate.
Când îl iei la întrebări, însă, adică la interviu, domnul Iliescu este un râu, cu toate ale sale. Limpede și liniștit, pentru ca apoi să lovească brusc în stânca muntelui, hotărât să nu ocolească nicio piatră ce-i iese în cale. Chiar dacă se face mai mare și mai puternic pe zi ce trece, va duce după sine dorul de izvorul care l-a trimis în lume. Pentru că de acolo se adapă și el, cu energia acelor locuri străbate și fânețele, dar și pustiurile aride.
I-am propus profesorului Radu Iliescu trei teme: Botoșani, Carte și Educație (de fapt, reforma în învățământ). A interveni în vreun fel în discursul dumnealui este ca și cum am încerca să construim punți și poduri acolo unde râul vă îmbie, simplu, să vă răcoriți talpa. Trebuie doar să îndrăzniți să faceți împreună călătoria!


B O T O Ș A N I

Botoșaniul lui Radu Iliescu emoționează. Pentru că este în-dor-urat și atât de frumos în amintirile copilăriei, dar atât de trist în privirea omului care lasă în urmă casă și copac, oameni și morminte.


 "Am părăsit Botoşaniul în 2000 împotriva voinţei mele..."

- Întotdeauna m-am gândit la mine ca la un om fără nostalgii şi doruri. Poate şi pentru că, exceptând unele episoade în care viaţa s-a străduit să-mi amintească de puterea ei, am citit mai mult decât am trăit. Am oroare până la blocaj de efuziunile sentimentale în public şi de discursurile festiviste, găsindu-le în egală măsură ridicole, fără să le acord nici măcar scuza sincerităţii. Dar chiar şi în forul intim, nostalgia este un ingredient care poate tulbura pe termen lung liniştea sufletului şi, la rigoare, claritatea minţii.
Am părăsit Botoşaniul în 2000 împotriva voinţei mele, dar gândindu-mă că Ardealul este tot pământul lui Dumnezeu. Aveam să experimentez pentru multă vreme statutul imigrantului în propria ţară, lucru pe care Făt-Frumos trebuie să-l fi ştiut odinioară, pentru că în vechime ţara era bucăţica de pământ pe care o cuprindeai cu privirea, şi nu o entitate abstractă însufleţită de un duh naţionalist. Iar limba română din nordul Moldovei încă mai păstrează inflexiunea asta în construcţia "la ţară", care vizează vatra unui sat, 1000-2000 de hectare cu casele îngrămădite la mijloc. Pentru mine ţara a fost Botoşaniul, cu parcurile, biblioteca şi bisericile lui, de unde am plecat cu cei mai mulţi din generaţia mea, care în Canada, care în State, care în Bucureşti. Eu am imigrat la Cluj.

"Lăsasem în urmă oraşul cel mai împădurit din România"

- În două rânduri dorul a răbufnit în sufletul meu şi mi-a luat vreme să-l pricep. Prima dată foarte repede, sub forma răului de pietre. Unii au rău de mare, alţii au rău de înălţime, eu am avut de la centrul Clujului rău de pietre. Lăsasem în urmă oraşul cel mai împădurit din România, cu copaci seculari, încă mai erau în picioare plopii din Grădina Publică de acasă, şi începusem să descopăr un spaţiu în care predomina mineralul. Imaginea catedralelor clujene care n-au pic de vegetaţie în jur îmi dădea ameţeli fizice, pentru că Vovidenia, Trei Ierarhii şi Sfântul Gheorghe de acasă sunt înconjurate de grădini tainice. Cârciumile în spaţii închise sau după ziduri cu porţi înalte contrastau cu boiereştile terase de lângă Liceul Ştefan Luchian. Strada Horea a fost probabil cea mai neprietenoasă întâlnire, cu excepţia cedrilor din curtea Facultăţii de Litere, şi a grădinii interioare pe care am descoperit-o mai târziu, în timpul unei reluări de studii. Există în Moldova o generozitate a spaţiilor pe care n-o întâlneşti în Ardeal, unde totul te întâmpină cu spatele, punându-te să-ţi cultivi ardeleneşte răbdarea.

Vreo zece ani mai târziu, am pecetluit viaţa mea în Ardeal cumpărând câteva hectare de pământ pe care am început să plantez pomi fructiferi şi arbori de pădure, iar undeva la vreo 70 de metri de drum am construit, ajutat de prieteni, o casă din pământ ca în urmă cu o sută de ani. Am umblat vreo un an şi jumătate sat cu sat în jurul Turzii, am făcut cu piciorul sute de kilometri mângâind cu privirea piatră cu piatră, om cu om, am respirat aerul fiecărui loc, până am zis: aici este. N-am ştiut de ce până când o prietenă  mi-a deschis ochii: "Ai căutat şi-ai găsit un colţişor al cărui relief seamănă cu dealurile Moldovei". Dorul, dorul la care nu mă gândesc pentru a nu fi surprins în delict de autotrandreţe, dorul de ţară m-a purtat acolo unde vrea el, făcându-mă să-i confund chemarea cu o căutare. Într-un anume sens, un sat depopulat din Ardeal a zâmbit minţii mele iar muta mea nostalgie i-a spus: "Acasă". În pământul acela am prins eu rădăcini, şi-n vorba fetiţei mele care mi-a zis într-o după-amiază de vară: "Aşa suntem noi, ardeleni...", nu contează cum anume, ci revelaţia faptului că pentru ea şi fraţii ei vatra nu-s Ipoteştii, nici Mitocul de unde se vede Basarabia cu ochii, nici Uspenia în care am fost botezat, ci lumea în care trăiesc acum.

"Tata s-a-ngropat în copilăria mea"

- Vin în Botoşani măcar de două ori pe an, de Paşte şi de Crăciun. N-am petrecut decât de vreo trei ori Paştele în Ardeal, dar niciodată Naşterea Domnului. O familie formidabilă, foarte numeroasă şi cu disponibilităţi fantastice, familia soţiei, de care copiii sunt foarte legaţi. Fratele meu şi ai lui, îmboierit cuviincios în Iaşi, prin Agronomie. Morţii, toţi, de la Pacea şi de la Eternitatea. A treia oară când voi prinde rădăcini în Ardeal va fi atunci când am să îngrop un neam, până atunci sunt condamnat să alunec superficial pe acolo. Tata e îngropat în Botoşani, într-un loc unde, pe vremea când cimitirul nu dădea ca azi, pe dinafară, m-am jucat cu un câine lup, am fumat prima ţigară şi-am sărutat o fată. Tata s-a-ngropat în copilăria mea, lăsându-mă să-mi amintesc de el în fiecare zi a vieţii mele care mi-a rămas.

Poate cel mai rău lucru care s-a întâmplat cu Botoşaniul meu este faptul că prin 2000 am plecat o grămadă de prieteni şi ne-am risipit în lume. E rău când te "vezi" cu lumea pe facebook. Neamurile mele botoşănene s-au dus şi ele în mare parte în străinătate, n-ai cui să faci vizite. Dacă n-ar fi soţia, să mă ancoreze de pământ şi de oameni în carne şi oase, probabil că aş pluti printr-un oraş spectral, în care mi-e cu neputinţă să mai recunosc chipuri şi râsete de oameni. Toate astea au făcut ca pentru mine Botoşaniul să fie mai ales un loc al copacilor, ştiu foarte multă vegetaţie de acolo. Părculeţul de lângă Şcoala 13 mi-l amintesc încă din perioada în care cei mai înalţi pini nu treceau de 3-4 metri. Rândul de chiparoşi din faţa Liceului Eminescu dăinuie în mintea mea ca o barieră vegetală care ascundea pudic arhitectura comunistă deloc inspirată. Brazii argintii din faţa Casei Sindicatelor şi spaţiul verde din faţa Casei Tineretului – încă mai văd colţurile acelea pline de soare. Undeva pe strada Luna este un teişor pe care l-am plantat când aveam 9 ani. Acum e respectabil, o plăcere să-l văd de fiecare dată când trec prin preajma primei locuinţe a părinţilor mei de la care am amintiri.

Astăzi văd oraşul natal şi din perpectiva ardeleanului din Turda. Micul burg ardelean unde nu se întâmplă nimic (presa locală are mai multe ştiri despre sport decât orice altceva) e unul din locurile pe care lunga noastră tranziţie spre nimic l-a epuizat: aproape jumătate din populaţie a fost pierdută, cinematograful stă să se năruie, casa de cultură începută în perioada comunistă, aflată la douăzeci de metri de primărie, e în continuare la roşu. Dacă ar fi să aleg, oportunităţile sau oamenii, aş spune de departe că plecarea oamenilor este cea mai mare tragedie la care asist în fiecare zi. Prin comparaţie, Botoşaniul mi s-a părut agitat, sufocat, nervos, grăbit, apoplectic, hipersensibil. Aproape că m-ar încărca cu încredere optimistă în capitalismul glorios, dacă n-aş vedea la fiecare cincizeci de metri câte o casă de amanet plină de obiecte (mai ales bijuterii) de vânzare, şi o mulţime de birouri de traduceri. Comunismul nu s-a putut instaura fără victime, se pare că nici capitalismul nu poate funcţiona fără să zdrobească familii şi oameni. Casele de amanet trăiesc de pe urma celor care se despart de lucruri dragi ca să mai poată supravieţui o vreme. Birourile de traduceri trăiesc de pe urma actelor trimise de românii din străinătate. Ar trebui să adăugăm noi sensuri în dicţionar cuvântului "cioclu", după vremurile noi.



C A R T E A

Mai presus de orice altceva, profesorul Radu Iliescu este un consecvent și - aș spune - pretențios consumator de carte, în sensul înalt al cuvântului. Aș adăuga și generozitatea cu care împărtășește această aventură. Pentru că suntem în preajma Zilei Naționale a Culturii, l-am invitat la o discuție pe marginea cărții. Mai avem cărțile publicate înainte de 1989 în România și care rezistă astăzi în bibliotecile noastre? Există criterii după care își alege cărțile din noianul de apariții și multitudinea de oferte ale editurilor în ultimele două decenii, de exemplu?


- Îmi aleg cărţile în funcţie de modul în care vizionez filmele: în funcţie de recomandări. De fapt, asta cred că a funcţionat cândva, astăzi sunt îngropat în bibliografii pe care nu le voi termina niciodată. Prin facultate, un coleg mi-a transmis un principiu de lectură pe care am început să-l pun în practică încă de atunci: nu sunt prea mulţi autori care să merite efortul de aceea, dacă dai de vreunul, citeşte tot. Atunci i-am vânat pe Boris Vian, Mario Vargas Llosa, Georges Bernanos, Jerome K. Jerome...  Uneori recomandările se ţes una de la alta. Un lector universitar cu care mă întâlneam prin studenţie mi-a spus că văd în basme ceea ce vedea Vasile Lovinescu. L-am luat şi l-am citit aproape tot. De la el am aflat despre René Guénon. Domnia cantităţii... a fost pentru mine o imensă întâlnire, am citit-o şi am avut senzaţia că încep în sfârşit să văd. Am recitit-o de atunci de două ori şi am regăsit acelaşi text dens şi coerent. De la el am continuat cu Julius Evola şi cu Frithjof Schuon, cu Titus Burckhart şi cu Leo Schaya. Uneori citesc din curiozitate, mai ales autorii care adună antipatii, cum ar fi Lucian Boia. Cunoscând lumea în care trăim, antipatia este cel mai adesea semn bun.

Am pretenţia că nu e nevoie de mai mult de câteva pagini ca să mă lămuresc dacă un om merită citit sau nu. Faima în sine nu înseamnă mare lucru, adesea nu reprezintă decât gradul de conformism al unui autor la aerul timpului: un André Gide eşafodează o operă pur luciferică, ilustrare a unor sfidări metafizice care trec insesizabile pentru cititorul nededat acestor subtilităţi, în vreme ce inovatorul Luis-Ferdinand Céline, cu o stilistică neaşteptată, un torturat psihologic prin care trece toată durerea veacului, este trecut sub tăcere din cauza adeziunii pentru nazism. Lev Nicolaevici Tolstoi şi Feodor Mihailovici Dostoievski se bucură de o egală preţuire, dar totuşi ce imensă diferenţă între primul, superficial, sesizând cu sensibilitate doar etica, şi cel de-al doilea, profund, mistic. Literatura lăsată de capul ei nu poate face diferenţa între un creştinism electiv (hairesis) şi un creştinism care îmbrățişează totul, şi cele grele, şi cele uşoare, şi cele înţelese, şi cele neînţelese. Dacă este să ne mărginim la literatură, ne trezim într-o pădure fără lumină, pentru că imperativul noului cu orice preţ şi stilistica sunt tautologice, incapabile să ne lămurească.

"Se simte o epuizare a tuturor filoanelor autenticului"

- Refuz să citesc cărţi despre cărţi despre cărţi. Suferim de o asemenea încărcătură livrescă, în termeni de civilizaţie, încât nu mai ajungem la textele prime, şi asta e nepractic şi la rigoare idiot. Ştim o mulţime de lucruri despre Platon fără să-l fi citit fie şi într-o traducere. Serios acum, câţi oameni care l-au citit pe Jean-Jacques Rousseau cunoaşteţi? Avem, în schimb, o mulţime de cititori ai comentariilor despre. Cei mai mulţi dintre intelectualii noştri sunt hrăniţi cu piure de bănănică cu lăptic, dar ne vorbesc doct despre miel haiducesc şi mistreţ la proţap. Convenabili, ditirambici, encomiastici, aplaudă pavlovian şi trec sub tăcere ipocrit, după cum le dictează epoca. Cea mai mare năpastă pentru o cultură sunt cursurile universitare, colecţii comode de banalităti pentru necititorii de mâine.

Încerc să-mi disciplinez lecturile în egală măsură în care mă străduiesc să-mi strunesc viaţa, conştient fiind că sunt un risipitor şi-un încremenit în proiect. Refuz mondenităţile, oricât de generoase şi de nobile s-ar prezenta, la fel cum evit coteriile literare şi ultimele apariţii. De altfel, sunt conştient că literatura sfârşitului de secol XX s-a refugiat într-o indefinită trecere în revistă a psihologismelor egoului de buzunar, un soi de idolatrizare a proteicului care a îndepărtat-o de esenţe. Se simte o epuizare a tuturor filoanelor autenticului, puţinele baloane de oxigen pe care le-am avut la dispoziţie ca civilizaţie s-au fâsâit şi acum suntem în plină apnee albastră. Spun asta cu tristeţe şi seriozitate, concepând interesul pentru literatură ca parte din demersul pentru cunoaşterea holistică a vieţii. Nu cred în artă pentru artă cum nu cred în neutralitate, în inteligenţa celor care-şi proiectează activitatea artistică într-o fâşie confortabilă din care Fiinţa ar fi izgonită, în care conexiunea dintre cauză şi efect ar fi suspendată iar nevinovăţia paradisiacă a celor "aleşi" ar fi implicită şi eternă. E o nebunie cu ştaif pe care o poartă pe umeri arta modernă, iar genul acesta de literatură îmi repugnă atât ca prostie apăsată cât şi pentru timpul pe care pretinde să-l vampirizeze.

"Nu avem voie cu niciun chip să ne abandonăm clasicii!"

- Câtă literatură ar trebui să cunoască un om pentru a accede la ceea ce e mai sus decât literatura? Nu fac niciun secret din faptul că văd în textul literar doar o pregătire pentru textul sacru şi exegeza acestuia, în aceeaşi măsură cu geometria, gramatica şi retorica, cititorul care rămâne la literatură fie nu poate mai mult, fie trişează complăcându-se în facil. Aleister Crowley, întrebat care sunt textele care ar trebui să jaloneze pregătirea unui tânăr, a afirmat că Shakespeare şi Biblia conţin absolut toată antropologia de care un om are nevoie în lume. Crowley a evocat aici textul sacru doar ca text literar, frescă a suflării umane în istorie şi înainte de ea. Trebuie să fii critic literar ca să desparţi literatura de lume, să te pierzi în procedee stilistice uitând că citim, dintotdeauna, pentru a zări în text lucirea adevărului. Textele vechi ale omenirii sunt atât de lămuritoare încât ar trebui să le citim în genunchi, Epopeea lui Ghilgameş este dovada recitabilă a faptului că sufletul omenesc este profund acelaşi, ros de ignoranţa şi tehnologia epocii, dar neschimbat. Prin şcoală un profesor mi-a spus că de la Biblie încoace n-a mai apărut niciun sentiment nou. Ce poate fi mai grăitor decât asta? Pentru mine e dovada vie că nu avem voie cu niciun chip să ne abandonăm clasicii.

Şi nu mă refer doar la cultura naţională. Fără să repet reproşurile lui Cioran izvorâte din complexele unei culturi minore, nu cred în cultura naţională pentru că nu cred în naţionalism. Românii fac parte din aria culturală euro-americană în mod firesc, iar în cadrul acesteia împart coloratura balcanică şi cu sârbii, şi cu grecii, şi cu bulgarii şi cu ţiganii. Singura scuză pe care o găsesc naţionalismului este aceea de mândrie a bunului gospodar în ograda proprie, dar noi nici pretenţia asta nu mai are sens să ne-o asumăm după jaful şi distrugerea din ţara noastră. În rest, naţionalismul cu orice preţ în cultură este o închidere păguboasă şi o scuză ieftină ca să evităm învăţarea limbilor străine. E musai să-ţi pricepi poporul, şi asta în cazul nostru nu se poate fără Eminescu, Noica şi Brâncuşi, dar trebuie să completezi cu resursele universalităţii, altfel nu mai eşti om, eşti doar român, şi-un român care nu are acces la umanitate e o dihanie spectrală, o himeră.

Ce ne-am face fără Gustave Flaubert? E profetic de la un capăt la altul al operei, la el şi numerotarea paginii este profetică. Prin anii ’60 recruţii din armata română, majoritar din mediul rural, aveau probleme serioase să asimileze la 18 ani convenţiile "dreapta" şi "stânga". Se poate face armata şi fără asta, dar dacă eşti cap de coloană e dramatic să nu poţi acţiona cu viteza unui robot la comandă. După cum se ştie, bătaia nu e drumul cel mai eficace spre abstract, plus că orice căprar mai şi oboseşte. Într-o zi, un isteţ căruia istoria i-a trecut numele cu vederea a avut ideea de a lega de piciorul soldăţesc stâng un şomoiog de paie, iar de piciorul soldăţesc drept un şomoiog cu fân. Lucrurile s-au simplificat, căprarul striga "ăl cu paie" şi plutonul tropăia mecanic la stânga, "ăl cu fân" şi era dreapta. Au trecut două generaţii de atunci şi progresul ne-a adus unde suntem azi: toată lumea ştie care e stânga şi care e dreapta. În schimb, cu excepţia copiilor binecuvântaţi care-şi mai petrec vacanţele la bunici, nimeni nu mai e capabil să facă deosebirea între paie şi fân, nu mai spun de paiele hrănitoare şi cele care-s bune doar de aşternut. Romanul flaubertian Bouvard et Pécuchet este despre traseul oamenilor de la concrept spre abstract şi despre imposibilitatea regăsirii concretului atunci când abstractul te-a cuprins în ghiarele lui. Avem aşa ceva în literatura română? Postfactum, probabil că da. Dar nicio anticipare.

"Nici capitalismul, nici dictatura, nici democraţia nu decid în privinţa talentului şi a caracterului"

- Nu cred într-o literatură naţională pentru că asta ar însemna să punem graniţe culturii. Nu cred într-o literatură care suferă în comunism pentru că sunt prea convins că trăim într-o vale a plângerii ca să-mi concentrez atenţia pe un aspect şi să le neglijez pe toate celelalte. Literatura lumii noastre este implicit una a suferinţei. 1989 a fost anul schimbării, dar nu al unei eliberări: am schimbat dictatura aspră a comunismului pe o dictatură moale dar mai toxică, cea a consumismului. Cred că de prea multe sute de ani literatura se naşte şi trăieşte în această vale a plângerii ca să mai fie serioasă îngrijorarea noastră pentru soarta ei într-o perioadă anume. Mihail Bulgakov, Ilf şi Petrov ne-au lăsat opere magnifice scrise în plin stalinism. La noi, Cronica de familie a lui Petru Dumitriu este o nepermis de lungă infecţie. E vina comunismului? Mă îndoiesc. Nici capitalismul, nici dictatura, nici democraţia nu decid în privinţa talentului şi a caracterului. Nu cred că vreo piesă de teatru bună sau proastă se justifică în vreun fel sau altul pornind de la decor. Comunismul şi românismul sunt decoruri. Nu zic că nu trebuie ţinut cont de ele, dar din perspectiva amplă, singura corectă, sunt mărunţişuri.

Nu sunt, fireşte, nici avocatul unei dizolvări culturale în irelevant. Cred cu tărie în universalii, în ideile perene, în autenticul pe care ni-l poate garanta doar spiritualitatea revelată. Cred că putem fi noi înşine fără să uităm să cultivăm virtutea, deci fără să ne considerăm nişte ultimatumuri antropologice imposibil de depăşit. Cred că putem fi români fără crispare, eleganţi cu desăvârşire, deasupra oricăror tentaţii ideologice ieftine. Cred că putem fi ortodocşi fără să ne drapăm în hainele grele ale adevărului absolut, şi n-aş vrea să se interpreteze că neg cumva existenţa adevărului absolut. O ortodoxie lipsită de generozitate e doar un club anost şi fără relevanţă. În mod cert, avem nevoie de repere, dar noi ne înconjurăm de bariere şi ziduri şi ne simţim bine în confuzia asta.




R E F O R M A în învățământ

Radu Iliescu este profesor de franceză la un liceu din Ardeal. Cunoaște bine sistemul de învățământ și așa-zisele reforme din ultimele două decenii. Dacă ar fi solicitat să se implice într-o adevărată reformă (deși cuvântul și-a pierdut, bietul, forța de altădată), care ar fi liniile urgente pe care le-ar trasa?


"Caracterul, cultura, echilibrul şi fericirea copilului nu ne privesc"

- Din punctul meu de vedere, reforma învăţământului a avut loc o singură dată, s-a încheiat demult şi a fost un adevărat succes. Am în vedere renunţarea la trivium şi quadrivium care s-a făcut atunci când birocraţia statului şi maşinile industrializării au dat comandă să se producă buni hârţogari şi buni muncitori la banda de montaj. Din curriculum de altădată, retorica nu se mai studiază decât în umbra textului literar, ceea ce e o limitare, gramatica se face pe fugă, iar logica este probabil cea mai detestată disciplină din liceu. Muzica, aritmetica şi geometria sunt rupte de sacru, iar astronomia medievală, mai bine n-am vorbi despre ea, pentru că era o paradigmă complexă la care participau şi antropologia, şi o ignorată astăzi ştiinţă a simbolurilor, şi teologia înaltă, şi metafizica, încât singurul lucru pe care îl are în comun cu astronomia de astăzi este probabil numele. Desigur, noi ne-am pierdut entuziasmul şi credinţa că am putea forma, în şcoală, oameni capabili să caute, să recunoască şi să formuleze adevărul, cu tot ce implică asta la nivel de intelect şi caracter.

Noi nu mai pregătim oameni cu discernământ şi repere intelectuale indiscutabile. De fapt, în circumstanţele noului analfabetism sub presiunea tehnologiilor de ultimă generaţie, şcoala este mai mult un loc în care sunt închişi tinerii pentru a-i feri de delincvenţa juvenilă (nu întotdeauna) decât un spaţiu al formării lor. Nici măcar nu are rost să regretăm cele şapte arte medievale, orice moment anterior din istoria învăţământului ne poate şi trebuie să ne umple de nostalgie. Nici nu are rost să ne îndreptăm privirea spre învăţământul interbelic, pentru noi şi seriozitatea şcolii comuniste e un obiect al admiraţiei. Tot ce putem să ne propunem este să nu ne mai ascundem după degete, şcoala publică este o anexă a capitalului care pregăteşte, pe banii publici, marfa numită resursă umană. Nici pedagogii, nici economiştii nu vor să vorbească despre asta, dintr-o pudoare de amantă ieftină. Primii se complac în pseudo-dileme educaţionale, a doua categorie crede cu tărie că pe muncitori i-a adus barza.

E timpul să ne asumăm cinismul igienic al prostituatei de pe centură: şcoala produce materia primă pe care o consumă economia în procesul de producere a plusvalorii care va intra în buzunarul capitalistului. Caracterul, cultura, echilibrul şi fericirea copilului nu ne privesc. Ar putea fi chiar surse neaşteptate de indisciplină. Tot ceea ce capitalul aşteaptă de la noi este să producem piese de schimb înlocuibile pe banii comunităţii. Roboţii sunt spectaculoşi dar foarte scumpi, pentru că uzina trebuie să şi-i producă ea însăşi. Câtă vreme costurile ei sunt externalizate, forţa de muncă rămâne ieftină şi uşor de înlocuit. Şi noi chiar asta facem, iar cea mai bună carte de vizită a învăţământului românesc este exportul de forţă de muncă din toată gama de calificare. Avem şi căpşunari, avem şi instalatori, şi zidari, şi medici, în funcţie de cerinţele temporare ale maşinii de tocat oameni. Nici nu ştiu de ce mai vorbim despre reforma învăţământului, suntem perfecţi.

"Ducem o lipsă acută de tabere de dezintoxicare digitală!"

- Cam aşa stau lucrurile în ansamblu, iar în ansamblu aşa vor continua să fie, pentru că elefanţii din minister, hipopotamii din inspectorate şi rinocerii din sălile profesorale nu vor decât să se adapteze, ceea ce le-a reuşit de minune până acum. Miniştrii noştri sunt ca nişte ţărani care nu înţeleg că viteza căruţei este proporţională cu gradul de îngrijire al cailor, nu cu culoarea biciului. Nu poţi obţine lapte de la nişte vaci famelice, dar facem învăţământ cu nişte oameni care nu-şi pot acoperi din salariu costul vieţii. Dacă i-am pune să organizeze o gospodărie ţărănească, miniştrii învăţământului ar fi recunoscuţi  fără excepţie ca proştii satului. Cât priveşte profesorimea, e formată în principal din tonomate care-şi spun lecţia şi atât. Nu au curiozităţi intelectuale, flacăra lor s-a stins, a rămas numai cenuşa. Dacă-i scoţi din materia lor devin brusc inadecvaţi şi ridicoli. Mă gândesc cu groază că peste un an una dintre colegele mele, profesoară de matematică, va ieşi la pensie. Este pasionată de literatură, religie, psihologie, este unul din ultimii mohicani care mai crede că învăţământul trebuie să facă şi educaţie, nu doar să şcolarizeze. Cei ca ea au plecat demult, e rândul ei să intre în legendă. În rest, un bun prieten inspector mi-a spus într-o zi: "Am izbutit să învăţ destul de mulţi copii destul de multe lucruri, am putut să-i învăţ pe unii adulţi câte ceva, dar niciodată n-am reuşit să învăţ un profesor nimic". Această butadă nu este o vorbă de duh, este un epitaf.

O să-mi spuneţi că visez la minunăţii medievale, că sunt un paseist, că mă ţin de păşunisme. Eu văd cum se pierd vocaţiile într-o şcoală de tip abataj, în care elevii vin masificaţi gata de spectacol şi tehnologie, pasivi şi dezinteresaţi, sceptici şi lipsiţi de voinţă. Au deja toate defectele adulţilor: absenţa de proiecte pe termen lung, cultul banilor (pe care tot noi îl insuflăm atunci când condiţionăm reforma de un anume procent din PIB), credinţa că scopul scuză mijloacele şi că în numele eficienţei totul este permis, parte de acasă, parte lucrate aici, la şcoală. Putem face exerciţii de reformă la nesfârşit, într-o societate bolnavă nu poţi avea o şcoală sănătoasă decât prin memorii şi cărţi de istorie. Suntem chiar condamnaţi să reformăm ad nauseam, de aici un pic, acolo mai mult, vom face reformă de dragul reformei după modelul cercetării de dragul cercetării, fără ţintă, doar agitaţie sterilă. Undeva, prin creierul nostru reptilian e pitită certitudinea că ne jucăm de-a ceva ce nu ştim dar ne prefacem docţi că stăpânim situaţia, manierismul nu este doar în pictură, maimuţăreala priceperii a invadat toată lumea, cum ar fi putut tocmai şcoala să se sustragă? Eternizarea reformei este modul profesorilor de a continua să trăiască în absenţa unei soluţii.

Soluții?

- Trebuie schimbate complet datele problemei pentru a obţine altceva. Şcoli private, scoase de sub “controlul” structurilor publice, controlate de comunităţi vii, deci de religie, pentru că singurul lucru care poate lega (religare) oamenii este credinţa, nu interesele trecătoare sau conjunctura de moment. O grădină de legume sau un instrument muzical sunt mai educative decât orice lecţie de dirigenţie, oricât de reuşită. Învăţarea unei limbi străine solicită mai mult caracterul decât inteligenţa, suntem cu toţii capabili să învăţăm trei-patru limbi diferite de cea maternă. O oră de sport intens zilnic sau două ore ceva mai relaxate s-ar putea să facă diferenţa între o bătrâneţe lucidă şi utilă sau starea de epavă după trei-patru decenii de viaţă. Un copil închis într-o bibliotecă în care nu există computer sau televizor sfârşeşte prin a descoperi plăcerea lecturii. Realitatea e că ducem o lipsă acută de tabere de dezintoxicare digitală. Lucrurile acestea pot fi făcute, şi chiar se fac în şcoli româneşti aflate de facto în afara sistemului, fără nesfârşite discuţii despre reformă care constituie ocupaţia predilectă a specialiştilor în nimic, de care sunt pline "structurile". Soluţii locale, chiar parohiale, oricum soluţiile globale n-au fost niciodată decât prilejuri de a cheltui sume impresionante fără rost.


Finalul călătoriei. Râul nu mai este râu, apele s-au revărsat unele în altele. Ești în larg și explorezi viața mai departe. Doar cu ceva perspective în plus, la care acum o oră poate nu te-ai fi gândit. Mulțumim, domnule Profesor!


(ianuarie 2017)

Oriunde ai întoarce pagina, Mihaela NISTORICĂ începe o poveste...

...despre teatru și copilării, despre cutii mari și mici în care a depozitat ani de viață, despre oameni și iubiri. Chiar dacă nu mai locuiește în Botoșani, păstrează și poartă prin lume poveștile-tezaur. Între veniri și plecări pe drumul Botoșani-Brașov, am oprit-o într-o zi și am provocat-o la un taifas de primăvară târzie. 
A copilărit în cartierele târgului și, dacă o întrebi astăzi despre Botoșanii anilor 70-80, înșiră fără să respire toate jocurile care ocupau, în vremea comunismului, fiecare alee, stradă, ascunziș. Se dărâmau case și în locul lor râdeau în soare macarale, se construiau blocuri noi, muncitorești. Pe Unirii se ridica Cinematograful. Peste drum, casa preotului se clătina de isprăvile copiilor din cartier. Noaptea, părinții pândeau cozile pentru lapte, carne, unt. Purtau după ei taburetele mai ceva ca buletinul! Ziua se mutau, cu tot cu taburete, la soare. În curtea lui Moșu’.
"La casa lui Moșu’, din fața Cinematografului Unirii, făceam cu copiii spectacole de teatru. Invitam vecinii de la blocuri, veneau cu taburetul. Erau învățați, pentru că pe aceleași taburete stăteau la rând la lapte, tot pe Unirii. Veneau vecinii să vadă spectacolul organizat de toți copiii din cartier. Făceam spectacole și cu păpuși, și fără păpuși. Apoi, când se construia Cinematograful Unirii… Era șantier, iar noi eram căutătorii de obiecte vechi. Voiam să facem un muzeu, căutam monede, cioburi de la cine știe ce ulcică, ne imaginam tot felul de aventuri ale istoriei. Plănuiam să le expunem pe catifea roșie,  ca la muzeu. Bine, mai furam și din tuburile de plastic de pe șantier și jucam hoții și vardiștii...", povestește Mihaela Nistorică și mai că te aștepți să sară din fotoliu și să pornească într-o nouă aventură a jocului de demult.
Din copilăria în anii comunismului rămân și memorabilele defilări de la 23 august. Da, a bătut străzile cu steagul în mână. A salutat tribuna oficială și a învățat despre stema țării, cu grânele bogate și steaua roșie strălucitoare. Și cine ar putea uita, de pildă, țiganii care vindeau semințe cu cănițele acelea foarte, foarte mici?  "Să nu uităm nici Cântarea României! Eu eram copil, mama era profesoară la Școala Populară de Artă și avea clasă de teatru, de actorie. Erau oameni în toată firea - și azi mă întâlnesc cu ei  -care aveau serviciu, dar veneau și la Școala Populară să facă teatru. Se monta câte un spectacol. Jucam și eu, mergeam și la festivaluri, la Piatra Neamț, București. Nu exista aspectul de competiție la sânge, toată lumea cânta România…" (râde).

Primul rol pe scena mare: Băiețelul Bob!

Avea 7 ani când a urcat pe scena profesionistă a Teatrului de păpuși "Vasilache". În 1975. Primul rol a fost un băiețel, Bob, în "Aventurile unei vrăjitoare", regia lui Petru Valter, de la Bacău. "Un spectacol foarte interesant. Noi azi vedem peste tot mascote, capete mari, supradimensionate. În 75 era greu de văzut așa ceva. Eu eram băiețel, dar nu jucam cu fața mea, aveam pe cap un bostan din burete, cu ochi, gură… Păpușile celelalte, Vrăjitoarea și Vulpea, toate erau cu capetele foarte mari, din burete. Bostanul meu avea o băscuță de pionier. Și tot reparau la băscuță, dar au uitat că eu sunt sub mască și au început să bată cuie la băscuță".
Se repeta mereu, dimineață, după-amiază. Noaptea se făceau înregistrări, pentru că era liniște și nu erau studiouri de înregistrări antifonice, ca astăzi. Dar oamenii erau creativi, inteligenți, găseau soluții pentru orice. "Îmi aduc aminte de un spectacol realizat de Dan Frăticiu, de la Sibiu, Luceafărul. Luminile spectacolului le-a făcut din beculețe mici de frigider băgate în cutii de tablă de la conserve sau de ness. Și pe vremea aceea era foarte greu să găsești ness. A făcut luminile într-un mod inedit".
Revenirea pe scenă!
Cu Bob a fost la Sinaia, la un festival, unde a luat premiu cu spectacolul. Nu prea știa pe atunci ce înseamnă un premiu, dar a păstrat mulți ani în suflet acele clipe. "Apoi am mers la școală și nu mai puteam lipsi, deci nu am mai jucat. Dar la școală am jucat  în toate trupele. Mai ales la brigadă eram cea mai bună, pentru că aveam vocea cea mai puternică. "Tare, Nistorică, tare! Replica asta i-o dăm lui Nistorică!", auzeam mereu Într-o brigadă aveam despre fratele meu o strofă: Gușu și cu Nistorică/ Dau cu gura fără frică".
A revenit în teatru când a terminat liceul, dar nu din pricină că ar fi avut timp liber, ci pentru că atunci a fost chemată din nou. "M-am gândit mult la acel moment al revenirii mele la teatru. Dar nimic nu e întâmplător. Era un spectacol montat de Liviu Steiciuc, de la Brașov. O colegă de la Teatrul Vasilache, Mihaela Ștempel, plecase cu fetița la un tratament. Rămăseseră fără un actor. I-au spus mamei să mă cheme repede, să se poată scoate premiera. Am intrat ușor în rol, tocmai pentru că jucasem până atunci în trupele școlare. Am jucat în acel spectacol, Păcălici și Tândăleț. Era 1987, iar rolul meu era de șoricel și alte mici personaje".
Din 1987 a rămas în teatru până în 2011, cu o perioadă care include și activitate de manager. "Cât am fost director adjunct am fost și pe scenă. Intram în spectacole, mergeam la repetiții. Apoi, când ieșeam din scenă mergeam la semnat hârtii".
Ani de scenă, roluri, oameni, întâmplări. Ce ar alege din poveștile trecutului? "Îmi place mult Motanul încălțat, ca rol, în regia Gabrielei Nistorică. Era un spectacol de marionete, cu fire, o montare prețioasă, complicată, chinuitoare chiar. Marioneta e foarte complexă îm mișcări. Dacă și regizorul cere foarte mult, ești solicitat, dar ești și creativ și automat îți pui toți neuronii la încercare. La marionetă e important locul unde pui firul,  ca să îți dea mișcarea. Dacă tu, ca actor, nu știi să pui firul, unde pui ața ca să ridici genunchiul, sau să ridici piciorul la spate... Asta îți cerea ore întregi, după repetiții, ca să găsești locul potrivit. Noi marionete am învățat să construim de la celebra Dorina Tănăsescu, de la București, care a făcut stagiu de pregătire cu noi, la Botoșani".
Cum era Gabriela Nistorică, mama, ca regizor? "Foarte dură și foarte greu de suportat (râde). Cerea foarte mult, era foarte exigentă. Dar rezultatele… spectacole reușite, recunoscute. Cu Motanul încălțat am luat premiu de interpretare la Galați, și ea a luat premiu pentru regie".

"Tu, ca actor, faci parte din creația regizorului"

Un actor își slujește publicul, dar este mai întâi în slujba regizorului care are nevoie de un anume personaj, de un anume joc, de o interpretare care să se potrivească viziunii sale. Ce înseamnă asta pentru actor, cum se adaptează, cum reușește să se lase modelat de atâția și atâția vizionari-regizori?
"Fiecare spectacol montat cu un alt regizor este o lecție de dezvoltare personală, este o lecție de descoperire de sine. Pentru că regizorul este cel care îți cere să îți depășești niște limite de care tu nu ești mereu conștient că le ai. De asta vine el, regizorul. Te observă, îți vede potențialul. Fiecare regizor, cu posibilitățile lui, te scoate din tine și scoate un rol pe care tu nu credeai că ești capabil să îl faci. Desigur, tu, ca actor, studiezi conceptul, cine este personajul, ce face, cum reacționează. Tu faci într-un fel, dar regizorul vrea altfel, pentru că intervine viziunea lui. Spectacolul este viziunea lui, tu faci parte din creația regizorului. Dacă te-a distribuit înseamnă că el a văzut că tu poți face personajul așa cum așteaptă el. Lupta dintre ceea ce vrei sau vezi tu și ceea ce îți cere el. E fantastic momentul în care ieși în afară, în care reușești să faci ce îți spune, să ai încredere în regizor. Apoi spui: Eu sunt, eu am făcut așa ceva?!".
Însă compensația actorului vine din sală. Energia publicului. "La teatru eu sunt pe scenă, tu ești în sală, respirăm unul spre altul, avem contact vizual de multe ori. Se face schimbul de energie. Pe mine asta m-a fascinat. Iar pe copil nu îl păcălești, el trăiește acolo, în fața ta, cu adevărat".
Termini un spectacol, apoi o iei de la zero. Te dezvolți în viziunea altui regizor, a altui rol. "E altă experiență, da. Vine un alt regizor cu alt stil de lucru, cu alte metode. Cu alt gen de montare scenică. Unul vrea cu marionete cu fire, altul cu păpuși wayang, unul cu păpuși pe masă, altul măști. Sau pe viu. Textul pornește de la o poveste, regizorul vede apoi spectacolul, așază piesele. Oamenii înainte erau mai răbdători. Țin minte cum stăteau noaptea să facă niște lumini superbe pentru orizont… Făceau apusul, răsăritul, tunetul, fulgerul… Un orizont albastru colorat. Nu erau filtre atunci, dar oamenii inventau. Noi nu aveam tehnologia altor țări, dar făceam lucruri extraordinare".
În povestea cu teatrul de păpuși, publicul face parte din spectacol. Cu greu poți să delimitezi, să tragi o linie între scenă și sală. Publicul interacționează, are reacții rapide și spontane… Desigur, nu a fost mereu așa. "Când eram eu mică, spectacolul se juca la paravan. Acțiunea se petrecea de la paravan în sus, adică deasupra capului meu, ca actor. Păpușile își făceau mișcarea lor, se petrecea povestea. Copiii reacționau: țipau, se bucurau, se speriau, se bucurau, aplaudau, țineau cu un personaj sau cu celălalt. Dar nu puteau veni din sală, erau păpușile foarte sus. Ei nici nu își imaginau că acele păpuși sunt mânuite de cineva. Pentru mine, când eram mică și mergeam la teatru, acele păpuși erau adevărate, eu nu vedeam omul din spate. Astăzi vedeam și actorul pe scenă, cumva s-a dat jos bariera aceasta dintre public și scenă. La sfârșit, când ieșeau actorii în fața paravanului și făceau reverența la public, te uitai de unde au ieșit acești oameni și de ce au venit ei în față, că nu ne interesează prezența lor. Dar la unele spectacole ieșeau actorii cu păpușile în mână. Și atunci era interesant. Pentru că ieșeau niște oameni mari care se jucau cu niște păpuși mici. Apăreau la paravan și făceau reverența. Da, uneori se termina și magia".
Alt fapt extraordinar, la teatrul pentru copii, este că se împrospătează la 3-4 ani publicul. Copiii din 1987 erau foarte diferiți de cei din 2000, de pildă. "În anii 90 eu eram mamă, copilul meu era în sală. Eu am crescut făcând spectacole pentru copilul meu. Copiii erau mai timizi atunci. Atât aveau, teatrul de păpuși, nu prea erau desene animate – abia-abia. Nu vorbim de tablete, de spații de joacă amenajate ca acum. Dar aveau alte mijloace de creație. Ca public de teatru, erau foarte interesați, doriți, des veneau la teatru. Veneau organizat, cu școala. Dar nu prea mai veneau cu părinții. Școala și grădinița făceau toată treaba. Organizau grupurile și vreneau în timpul săptămânii. La spectacolele libere, de duminică, nu veneau". 
O altă generație: tanti Gabi, actriță, o perioadă scurtă director, Mihaela Nistorică, actriță și apoi director adjunct. Este și asta o poveste a generațiilor.
Astăzi, însă, părinții vin duminica la teatru cu copiii lor. Pentru ca acest lucru să se schimbe a fost nevoie de implicare, de proiecte anume concentrate pe aceste aspecte ale organizării. "Da, a fost proiectul meu, mi l-am dorit mult, am luptat pentru el și mă bucur că funcționează și azi. Și anume părinții și copiii să vină împreună la teatru. Să stea părintele cu copilul și să îi vadă reacțiile, dacă îi este frică, dacă se bucură. E un moment unic, se întâmplă în acum, este legătura dintre părinte și copil… Să discute, să vorbească, să schimbe păreri. Mama mea a prins generații care veneau la teatru, o vedeau pe tanti Gabi pe scenă, apoi au crescut și au venit cu copiii lor la spectacol". 
Din anii de la Teatrul Vasilache rămân amintiri frumoase, momente unice pentru orice actor. "Îmi aduc aminte cum am lucrat cu Ion Sapdaru, cu Vica Bucun, cu Ion Mânzatu, Liviu Steiciuc, Valentin Dobrescu".

Când atingi marginile cutiei...

Povestea care încheie acest drum despre teatru este o poveste despre nevoia de a depăși marginile cutiei. Despre nevoia de a sparge granițele și de a ieși din sistem. După Teatrul Vasilache a urmat un spectacol în "regie" proprie: La Nistorică.
"La Nistorică a început când am terminat ce aveam de făcut la teatru. Ajunsesem la o limită. Mi-am dat seama că acolo nu e jucăria mea, că oricât aș iubi-o și oricât mi-aș dori să fac, nu era jucăria mea. Atât este sistemul, ca orice sistem din România. Atâta este programul de lucru, atâta este salarizarea, acestea sunt atribuțiile din fișa postului. Și rezultă o cutie cu marginile ei: poți să faci doar atât. Sigur, poți să faci mai puțin, dar poți să și atingi marginile cutiei. Iar eu când am ajuns marginile cutiei, când am simțit că repet niște lucruri și mai mult nu se mai poate face, solicitam prea mult și financiar… Cauți altă cutie. Am luat cutiuța din spate de la Tratoria, două magazine, am spart peretele dintre ele, am făcut o sală cu scenă, cu scaune, și mi-am făcut scena mea. După mult timp am pus și cortină, reflectoare, am cumpărat microfoane, stație, boxe. Și am început să fac bani din talent. Nu a fost ușor. La Nistorică este o poveste care a durat șase ani".
6 ani a durat viața în cutia "La Nistorică". Pentru că a atins și marginile ei. Ce nu a mai încăput acolo? "Ceea ce fac acum, asta nu a încăput în cutia La Nistorică. Dezvoltare personală pentru copii. Asta sună poate prea mult sau ciudat sau neasemănător cu ce am făcut până acum. Dar veneau copiii la cursurile de teatru și se transformau, se schimbau vizibil. Își depășeau limitele. Încet, am început să am copii care veneau la cursurile de teatru tocmai pentru că asta îi determina să își depășească limitele, să iasă din propriile cutii și să devină mai creativi, mai conștienți de ei înșiși".  

Oriunde ai întoarce pagina, Mihaela Nistorică începe o poveste. Despre teatru și copilării, despre cutii mari și mici în care a depozitat ani de viață, despre oameni și iubiri.

(mai 2017, Botoşani)

PETRU URSACHE: N. Iorga despre frumos în arta populară

Există scriitori importanţi, chiar de primă mărime în istoria culturală a omenirii, de la Ovidiu la René Descartes, de la Dante la Im. Kant, de la Nietzsche la Arthur Rimbaud, a căror operă, în parte, a fost întrecută ca volum şi întindere de cantitatea studiilor ce li s-au consacrat ulterior, indiferent dacă s-au făcut cu bună intenţie ori cu viclenie. Când exerciţiul receptării şi cunoaşterea au ajuns la un anume grad de saţietate, semnele venind din două direcţii: a) nu se mai poate adăuga nimic în legătură cu Dante; totul este lămurit, drept urmare nu ne rămâne decât să scăpăm de obsesia lui, imortalizându-l în opere complete; b) „astăzi“, deci după o trecere de vreme, „nimeni“ nu mai are gust pentru Dante. Creatorii în cauză, oameni de geniu, respectaţi şi divinizaţi la „timpul lor“, devin bunuri comune.
Ei nu mai ridică probleme în privinţa înţelegerii lor, aliniindu-se cuminte într-o anume ordine de gândire, didactică şi vulgarizatoare: clasicism, romantism, modernism, postmodernism, în cele din urmă, vechi/ nou. Posteritatea poate fi liniştită: şi-a făcut datoria.
Nicolae Iorga nu se încadrează în nici una dintre situaţiile semnalate, pentru cine este dispus să înţeleagă logica şi ordinea culturii. Nu se poate spune că s-a scris „mai mult“ decât a reuşit să aştearnă pe hârtie marele istoric, deşi opera sa i-a preocupat intens pe autori cu temeinică pregătire profesională şi cu vocaţie; totodată, s-au înfiinţat institute şi catedre universitare care-i poartă numele, s-au deschis muzee şi case memoriale de profil, au fost redactate numeroase studii monografice, teze de licenţă şi de doctorat. Dar nici nu se poate spune că s-a ajuns la o receptare „supra saturată“, eventual mulţumitoare şi corectă în ce-l priveşte pe unul dintre cei mai mari istorici ai lumii. A rămas, am zice, „nealiniat“.
Este o anomalie de care se face răspunzător eşalonul politic şi politizant al istoricilor, fie români, fie străini. Din păcate, mai poate fi semnalată încă o anomalie: numele istoricului revine adesea în discuţie, chiar şi în ultima vreme, însă cu intenţia programată de a i se găsi greşeli impardonabile de care, în fond, ori sunt alţii de vină, ori ţin de aspecte secundare privind viaţa omenească a profesorului şi cărturarului Nicolae Iorga.
Situaţia de criză şi de receptare cred că ar putea fi depăşită dacă s-ar pune preţ pe tipul de gândire profesat în totalitatea scrierilor sale, indiferent de calitatea şi de sobrietatea lor ştiinţifică; fapt explicabil,deoarece nu toate se ridică la aceeaşi cotă valorică. Ştie toată lumea: Nicolae Iorga nu a fost un istoric în sensul obişnuit al cuvântului, adică legat numai de arhiva de documente, numai de o anume epocă sau perioadă de timp. El nu s-a manifestat doar ca pur medievist, să spunem, nici ca autoritate indiscutabilă în problema lui Horia, cel tras pe roată,sau în problema domniilor fanariote, a sturzeştilor ori ghiculeştilor, deşi era neîntrecut când se ivea prilejul să vorbească despre toate astea. De altfel, pentru fiecare domeniu în parte, s-au găsit istorici care să-l şi întreacă. Dar numai el şi numai el, cel puţin la noi, era atras de spectacolul totalităţii vieţii omeneşti, putea să surprindă curgerea existenţei în perspectivă universală, pe toate palierele de manifestare ale spiritului creator şi într-un mare complex de „chipuri şi icoane“. Să nu uităm că pe masa de lucru, când a venit clipa tragică şi fatală, se afla în desfăşurare imensa carte despre istoria universală a omenirii, rodul unei vieţi zbuciumate de om „aşa cum a fost“.
Într-un cuvânt, principiul unic şi fundamental de gândire care-i străbate toate scrierile, indiferent de domeniu, lege domnească, religie, şcoală, bătălie armată etc. este aceea a integralismului. Toate se află sub semnul mai ascuns ori mai manifest al unei năzuinţe paideumice, care nu se raportează strict la un anume loc şi popor, la un Geist şi Volksgeist, cum credeau reputaţii filosofi ai culturii germani (ca Leo Frobenius), ci angajează, deopotrivă, ca în cosmogeneză, şi timpul. Aşadar: oameni şi locuri în marea lor aventură lumească şi istorică.
Un zapis domnesc, o aşezare sătească şi „de obştie“, o cruce de piatră înfiptă la o răscruce de drumuri sunt documente de valoare egală. Ele trebuie culese şi puse în ordine, certificînd izvorul de viaţă vie care s-a scurs din secol în secol. Pentru el, ca istoric total, o broderie ţărănească rătăcită într-un pod de casă veche este la fel de semnificativă (nu spun „importantă“) ca o catedrală gotică. Pentru că, în tezaurul de semne, în reprezentările stilizate, în linie şi culoare, autorul identifică urme din îndepărtate timpuri cucuteniene, fapt confirmat şi de specialiştii mai riguroşi în paleoartă ori etnografie; în acelaşi timp, i se relevă rezistenţa spirituală a carpaticilor care au străbătut, în chip de păstori şi de plugari, întunecatul mileniu al năvălirilor barbare şi au ieşit la suprafaţa lumii europene. Iată cum materialul etnografic devine călăuză pentru istorie.
Acelaşi criteriu al integralităţii urmează, pe cât mi-a fost posibil, să călăuzească şi paginile lucrării de faţă. Se cuvine să spun mai întâi că, de regulă, mulţi dintre cercetătorii operelor lui Nicolae Iorga, folclorişti, etnografi, specialişti ai artei populare au privit lucrurile sectorial şi de pe poziţii subiective. De pildă, tema eposului folcloric, cum o vedea patriarhul de la Vălenii de Munte, a dat multora bătaie de cap: folcloriştii au pretins să se aducă îndreptări absolutizând criteriul poeticului, ceea ce însemna o abatere regretabilă de la intenţiile istoricului.
Istoricii de artă au tratat studiul lui Iorga, Arta populară în România, separat de industriile tradiţionale, de obiceiuri, de istorie. Toate acestea au dus la simplificări nedorite, la impresia că autorul s-a afirmat ca un diletant, că ar fi lipsit de originalitate. Adevărul trebuie căutat însă pe linia directoare a istorismului şi a integralismului.
De aceea, sumarul acestei lucrări a încercat să adune datele (mai bine zis „diversul“: baladă, ceramică, port, aşezare rurală etc.) sub semnul bi-unităţii integratoare cultură şi civilizaţie. În acord cu intenţia marelui cărturar, am încercat să pun în evidenţă mai curând mişcarea liberă a formelor de viaţă, în curgerea şi prefacerea lor multiseculară şi mai puţin statismul etnografic şi muzeistic obişnuit în scrierile academice.
Facultăţile de gândire ale istoricului Nicolae Iorga sunt puternic ancorate în fapta umană, au o bază ontologică şi comportamentistă. I-au displăcut speculaţiile sterile, jocurile sofisticate ale ideilor în abstracţiunile lor ispititoare, dar care, prea adesea, eşuează în amăgire şi în afara existenţei, mai precis, dincolo de om ca umanitate, ca simbol al cosmosului, entuziast făuritor de valori utile pentru sine şi pentru ai săi. El nu avea ceea ce se numeşte în modernitate, un hobby. Credea că un asemenea cuvânt şi, mai ales, angajarea în direcţia tipului de discurs indicat de termenul în speţă i-ar fi provocat, pur şi simplu, oroare: să te izolezi în chip ostentativ într-un subiect limitat, pentru a semnala cu jubilaţie amănuntele cele mai nesemnificative şi mortifiante nu poate fi decât o simplă acrobaţie, un exerciţiu de asfixiere spre propria-ţi pagubă. Nu încape îndoială: Iorga era un mare inventator de teme, de toate dimensiunile şi întinderile, pe care şi le includea în agenda de lucru fără să-i pese de dificultatea abordărilor care, nici ele, nu se lăsau multă vreme aşteptate. În gândirea lui mereu activă şi creatoare, chiar lucrurile mici capătă dimensiune, valoare. Vorba lui Dionisie pseudo-Areopagitul, rostită când încerca să lămurească în termeni apologetici tainele creaţiei divine: „micimea“ nu are sens şi suport, nici în accepţie creaturată, nici relevată. Dincolo de puterea noastră de receptare, limitată şi catafatică, ea se încumetă să se asemene cu măreţia şi cu infinitatea: „Despre Dumnezeu se spune că este mic sau subtil, fiindcă e în afară de orice mărime şi distanţă şi fiindcă străbate fără piedică prin toate (…) Această micime nu are cantitate nici calitate, nu e ţintă, e infinită şi nemărginită, cuprinde toate, dar nu e cuprinsă“ (Dionisie pseudo-Areopagitul, Despre numele divine. Teologia mistică. Traducere de Cicerone Iordăchescu şi Theofil Simenschy. Postfaţă de Ştefan Afloroaei. Institutul European, Iaşi, 1993, p. 125).
Şi pe Nicolae Iorga îl vedem adesea relevând amănuntul din cele mai îndepărtate afunduri de istorie şi de uitare, ca să-i redea viaţă, să-l ridice la lumină spre o nouă cunoaştere şi înţelegere. Ca în mitul „eternei reîntoarceri“, lumea veche, de demult, din cine ştie ce „începuturi“, prinde viaţă, reîntinereşte, „se modernizează“ în gândirea marelui istoric şi vizionar, stăpânită de cosmologie, de antropogonie, de istoriologie, de culturologie.
Am citat direcţiile principale între care s-a împărţit (şi împlinit) personalitatea sa veşnic în mişcare creativă.
E drept, i s-a dat să se manifeste în formă şi în literă în spaţiile ultimelor două, istoriologia şi culturologia; de primele universuri şi domenii, cosmologia şi antropogonia, se bucura doar ca de o moştenire venită în linie directă din partea unui geniu mai mare care l-a precedat şi pe care Iorga s-a hotărât să-l urmeze după toate semnele pe care le putea înţelege, cu puterile şi în limitele sale de fiinţă muritoare. De aceea s-a considerat totdeauna un „chemat“ şi un slujitor în folosul umanităţii şi al neamului său. Este aici un dram de „scrânteală“ în gândire, tipică apostolilor şi geniilor. Avem motive să credem că opera lui încă rămâne un exemplu de gândire necuprinsă, adică e „nemărginită, cuprinde toate, dar nu e cuprinsă“.
Omului Iorga îi stă bine la catedră, în faţa studenţilor, nu a parlamentarilor, nici chiar în faţa colegilor din incinta Academiei, cu toate că acolo era socotit, în unanimitate, un supraom. În sala de curs era altceva. Era locul unde se simţea ca acasă, era într-adevăr profesorul cu conştiinţa deplină că avea o misiune înaltă, că trebuia să ia totul de la început şi de la „nimic“, pe cont propriu, ca în geneză, pentru a forma o generaţie bravă de tineri care să dea vigoare vieţii intelectuale şi ţării. Găsim, e drept, puţin retorism în această deschidere avântată a lui N. Iorga, dar îşi avea motivare deplină pentru că pornea din idealitatea cea mai pură, după gustul său şi după inima ascultătorilor tineri care îl urmăreau cu aprinderea şi loialitatea proprii vârstei. Atunci, profesorul, care nu dorea să i se reţină numele cu majusculă, Profesorul, ci modest, simplu, îşi revărsa ca dintr-un corn al abundenţei toată bogăţia minţii şi sufletului. Avea de unde, şi multe şi de toate, obţinute grijuliu şi sârguincios din cărţi de care puţini auziseră, din călătorii imaginare pe care numai el putea să le închipuie, din drumeţii îndelungi şi trudnice, la schituri şi mănăstiri, pentru a găsi urme de veche scriere românească, spre ţinuturi unde s-au înfruntat, în trecute vremi,mulţimi de armate, pentru a lua cunoştinţă, la faţa locului, de fala ca şi de jalea domnitorilor noştri; după cum a străbătut satele şi târgurile, ţinând conferinţe, stând de vorbă cu oamenii vrednici, să se bucure şi să participe la istoria şi la viaţa de zi cu zi a semenilor săi.
Iorga vorbeşte, cu acest titlu G. Călinescu îl înfăţişează pe Nicolae Iorga în capitolul consacrat marelui istoric din Istoria literaturii române. De la origini până în prezent. Vrea, parcă, să ne spună că se cuvine ca toată suflarea, toată fiinţa să asculte cu luare aminte verbul sonor al istoricului, plin de har şi întemeietor de fapte bune, frumoase şi, tocmai de aceea, temeinice.
Era şi vremea de asemenea natură: oamenii adevăraţi îşi găseau rostul în munca dezinteresată şi generoasă, spre binele obştesc şi al naţiunii. Să ne imaginăm momentul 1900, doar după câteva decenii de la prima Unire şi după Războiul de Independenţă. România devenise stat constituţional, european, liber şi cu dorinţa ardentă de a-şi afirma potenţialul de valori, de a-şi dobândi un loc meritat printre naţiunile civilizate. În aceste împrejurări de mare început de drum, când se ivea adesea riscul abaterilor de la calea cea dreaptă şi glorioasă, cuvântul lui Iorga era într-adevăr auzit şi ascultat de toate elitele intelectuale româneşti. Speranţa în vremuri din ce în ce mai bune se făcea simţită în inimile tuturora.
Această experienţă trăită şi unică în existenţa noastră se repeta la cote şi arderi ridicate după primul război mondial şi, mai ales, după Marea Unire. Iorga se menţinea în prima linie, ctitor de idei şi de fiinţă a neamului, pe care nu-l limita, în existenţa şi în istoria lui, doar la „urmaşii lui Traian şi ai lui Decebal“; avea o înţelegere deschisă spre întreaga umanitate românească, spre acel component, doar în aparenţă plurietnic, însă, în esenţă, unit în chip ideal, şi -de ce nu- exemplar, prin experienţe şi năzuinţe comune. Nu numai marea intelectualitate, cu toată diversitatea profesională şi de idei, fapt explicabil în condiţiile postbelice, îl urma în direcţiile principale, dar şi alte categorii de populaţie, reprezentând totalitatea etnicului, de la munte la mare, de la sate la oraşe. Iorga intra pe drept cuvânt în legendă, după spusa amintită: Iorga vorbeşte.
Şi autorul acestor rânduri a găsit un stimulent în propoziţia inspirată, crede el, din pomenita scriere a lui G. Călinescu. Fireşte, e greu de ţinut cumpăna dreaptă după atâta scurgere de vreme de la dispariţia marelui istoric, mai ales că s-au adus, cu precădere recent, vreau să spun de la comunişti încoace, numeroase acuze nedrepte. Politica denigrărilor este o meteahnă a vânătorilor de capete şi de valori, a simbriaşilor în slujba unor puteri oculte.
Altă explicaţie nu găsesc. Dar să rămânem pe poziţia adevărului, adică să spunem corect ce a fost şi încă este.

Petru URSACHE, în revista Hyperion (materialul integral AICI)

Poetul uitat, versurile nemuritoare

Despre Ion Nicolescu s-a scris, s-a povestit. A murit ca un cerşetor, după ce a fost cules de pe stradă și internat în spital, recunoscut apoi de niște asistente.
Drama poetului a impresionat mai cu seamă în anul muririi lui, fiind mărturisită chiar de către confratele său, Liviu Ioan Stoiciu: "În timp ce Ion Nicolescu zăcea în reanimare, dl. Cojocaru (prozator, angajat al spitalului, n.m.) a xeroxat nişte poezii ale acestuia, dându-le tuturor angajaţilor din spital. S-a întâmplat un mic miracol. După ce i-au citit poeziile, aceşti extraordinari oameni ai spitalelor s-au dus să-l vadă pe poet". 
După trei săptămâni de spitalizare, Ion Nicolescu murea, pe 17 februarie 2012.


Cântul XXV 
ţara noastră-i ţara noastră
dulce pajişte albastră
aripă sculptată-n dor
de lumina ochilor
dacă-i dor nu-l stingi cu apă
dacă-i timp nu-l poţi întrece
dacă-i gând nu-l poţi străbate
noi suntem români
noi suntem români ca brazii
noi suntem români ca grâul
noi suntem români ca focul
noi suntem români
ţara noastră e a noastră
vârf de jale şi de dor
dulce arşiţă albastră
ca lumina ochilor


Cine a fost Ion Nicolescu?

S-a născut pe 10 ianuarie 1943, la Buzău. Poet si prozator. Fiul agronomului Traian Nicolescu si al Ecaterinei (n. Zamfir). Absolva Liceul ,J. P. Hasdeu" din Buzau (1961); urmeaza cursurile Facultatii de Filosofie a Univ. din Bucuresti (1962-l968).
Iată ce spunea Nicu Alifantis despre Ion Nicolescu în presa naţională: "Poetul bolnav de poezie, acelaşi care a semnat şi versurile cântecului Douăzeci de îngeri, este domnul Ion Nicolescu. Ne-am cunoscut în 1975, într-unul dintre spectacolele Cenaclului Flacăra. Tot el a scris versurile unor cântece mai vechi de-ale mele, cum ar fi: Rococo, care se găseşte pe albumul Voiaj, apărut în 1995, apoi Imn (Trăiască România) şi Cântec (Ţara noastră-i, ţara noastră), care se găsesc pe single-ul editat împreună cu Florian Pittiş în 1979. Excepţional poet. Plin de umor, de simţ civic, patriot sincer şi adevărat, dedicat şi devotat omului şi drepturilor acestuia, încerca să-şi facă publice ideile în măsura în care era posibil la acea vreme. Nicolescu era foarte iubit de mişcarea avangardistă a artiştilor anilor '70. Unul dintre cei mai înfocaţi fani ai lui Ion Nicolescu la acea vreme era Florian Pittiş, care recita câteva poezii de-ale sale cu mare succes. Imn (Trăiască România) a fost unul dintre cele mai cântate cântece ale mele la acea vreme. Trebuie să recunosc că este poetul graţie căruia am căpătat cea mai mare popularitate cântându-i poezia. Aşa a fost să-mi rămână la suflet poemele domniei sale asupra cărora am revenit şi mă bucur nespus să le fac iarăşi cunoscute celor din jurul meu, pentru a nu fi uitate, aşa cum pe Ion Nicolescu l-a uitat viaţa, Dumnezeu ştie pe unde!”. 

De povestit că, prin vremea gloriei lui Păunescu, Alifantis şi alţii, Imnul Cenclului Flacăra, devenit apoi Trăiască România, a fost scris de Ion Nicolescu în altă formă. A fost schimbat ulterior de Păunescu, cel care a introdus, în locul versurilor despre provinciile istorice, versurile cu "Trăiască Ceauşescu". Ion Nicolescu nu a acceptat, fapt care i-a atras numeroase ghionteli securistice. Imnul a apărut în varianta cunoscută astăzi, Nicolescu a fost scos din librării şi biblioteci, odată cu varianta originală a cântecului.

Iasomie

Fiecare vorbă răsuna de parcă ai hârâi un motor în spaţiu închis, cu ferestrele zăngănind a pustiu. Puse mâinile la urechi şi, într-un efort de voinţă, îşi ascultă suflul. Simţea cum fiecare gând explodează, un spectacol de lumină înecat în fumul propriilor angoase. Nu ştia unde merge, nici dacă drumul e drum de-adevăratelea sau doar o iluzie din acelea care te înfundă când te aştepţi mai puţin. Nu era o senzaţie nouă, nu era prima dată când se întreba de ce până acum nimeni nu şi-a dat seama că ea nu era ea cu adevărat, ci o hologramă care se paraleliza cu un univers în mişcare şi continuă refacere. Ea însăşi nu se recunoştea în acest univers, dar ştia că iluzia va deveni într-o zi formă de viaţă reală. O formă, să îi zicem femeie, care va şti totul despre mers, plâns, laşitate, trădare, iubire, spaimă, frică, zâmbet, duioşie, tristeţe, voci, ascunziş. Tot ce acum trăia intens acolo, înapoia gândului zăngănitor. Deschise ochii şi îl privi. Încremenit în fotoliul vechi, uzat de certuri şi frecuşuri pompos-orgolioase, privea undeva spre colţul camerei. Un colţ al fularului atingea greoi mâna coborâtă pe colţul mesei, peste două volume din Tolstoi. O obseda imaginea şi, într-un moment de derută, se năpusti şi îl eliberă pe Tolstoi din penitenţa mâinii lui. Îl simţi tresărind, dar fără să îşi retragă privirea din colţul întunecat al camerei. -Prefer Dostoievski. Am trăit zile și nopți cu Tolstoi, ca orice adolescent, şi ştiu cât de greu te desprinzi din mrejele lui. -De ce mreje, Ulm? E ca şi cum ai regreta că odată, demult, ai crezut în poveşti. -Nu, nu e acelaşi lucru. Tolstoi îţi încetineşte vuietul minţii. Uneori ai nevoie de asta, dar pierzi pe drum multe explozii de fericire. Tolstoi e moral, Dostoievski te ajută să ajungi singur la morală, dar numai după ce treci prin iadul propriei firi. -Azi eşti filosof, observ! Dacă tot aşa le explici şi studenţilor... -Studenţii mei ştiu că iadul nu există decât ca proiecţie a firii. Ulm era profesor de vorbire la o facultate care pregătea viitori diplomați. Până la Ulm nu ştiuse niciodată că vorbirea se predă şi că există şi o metodă pentru ca studenţii să îşi însuşească practica fără să o deturneze pe făgaşul teoriei inutile sau demagogic-bombastice. De multe ori, Ulm însuşi scăpa de sub control propria rostire şi atunci studenţii ştiau că urmează un regal filosofic. Se obişnuiseră cu asta şi aproape că nu îşi permiteau să lipsească de la cursurile lui, tocmai pentru a nu rata vreo descătuşase a profesorului lor preferat. *** Totdeauna îşi potrivea cafeaua cu două linguriţe rase de zahăr. Ar fi putut arunca în ibric o linguriţă plină, dar două rase îi dădeau un fel de răgaz, de intimitate cu actul matinal al preparării cafelei. Zahărul era cel mai important. Imediat lua ibricul de pe foc şi, într-un gâfâit al fierturii pe jumătate, număra cu ochii grămăjoarele de cafea ce se cocoloşeau gemând în aburul care începea să umple toată încăperea, rotea rapid cu linguriţa de vreo două ori, apoi trecea ibricul pe linie moartă. O amuza de fiecare dată imaginea îmbufnată a ibricului pe aragaz, ca o fată mare întoarsă de la primul ei bal şi părăsită în poarta casei părinteşti. Privea ibricul şi îi simţea tremuratul în abur, carne viind de nervuri şi fiori care tocmai descoperă realitatea vlăguită. Ca o minge lăsată în arşiţa drumului, care îşi pierde forma perfectă. Dar tocmai această imperfecţiune o face vulnerabilă şi frumoasă, altfel, de oriunde ai apuca-o, nu dai decât de încremenire în formă. Intră în bucătărie şi încercă din nou acelaşi ritual, dar nu mai simţi bucuria celor două linguriţe rase. Aruncă în apa clocotită un morman anonim de zahăr, buluci cafeaua pe nenumărate şi stinse focul cu un gest scurt, fără satisfacţia fierbinţelii aromate. Era trecut de miezul nopţii şi ploaia care sacada enervant acoperişul o purta într-un film cu cel mai prost scenariu. Mintea imagina tot felul de linişti, încercând să proceseze un alt program pentru prezentul zgomotos. Turnă cafeaua într-o cană mare, pe care o folosea doar pentru ceaiurile din serile reci de iarnă. Voia să scrie, să caute în adânc o formă de linişte care să o plaseze pe o linie a echilibrului interior. Să iasă din opacitatea în care îşi scufundase conştiinţa propriei existenţe. Închise ochii şi încercă să ignore zgomotul picăturilor de pe acoperiş. Întunericul din interiorul fiinţei nu făcea decât să urieşească fiecare strop aruncat cu ciudă de ploaia nocturnă. Număra fărâmele de secunde dintre picături, crea intervale de pace cu ea însăşi pe care la umplea perfid cu imagini răscolite aiurea în zona de creier care o menaja de obicei de suferinţele cele mai crunte. Un fel de spovedanie la foc deschis, iertări pe bandă, cu scuze pe care şi le inventa rapid, în ritmul ploii de afară. Şi-l imagină în faţa ei. Nu alături, nu în spate. În faţă. Să întindă mâna şi să-i cuprindă bărbia aspră de vreme, să simtă în el coaja de bărbat trecut prin timp. Timpul lor împreună. Nu îi voia ochii, nici inima, nici palmele arcuite ca un ghem dezlânat şi înfrânt. În barbă îi simţea cel mai bine risipirea. Doar barba rămânea liberă atunci când buzele crăpau înlănţuite de povara cuvântului nespus. Şi durerea tot acolo i-o vedea cel mai bine. Uneori cobora furişat pe linia gâtului, ca o pasăre împrăştiată prin ramuri. Atunci îi lăsa drum liber, să se simtă în siguranţă. Rar i se agăţa de privire. Un spaţiu care, în raport cu bărbia, i se părea desacralizat, stăpânit de un înger al voluptăţilor terestre. Se temea să îi scotocească în privire, să caute nume pentru cohortele de paşi cărora le ghicea forma, mirosul, unduirea. O logodnă mistică, fără sunet, doar urmă de paşi în fiecare privire. De asta îi cuprindea bărbia. Acolo timpul rămânea suspendat, acolo clipa se umplea până la refuz cu emoţii de tot felul. De cele mai multe ori îl privea în absenţă. Adică era acolo, aşezat pe scaunul lui galben-pal, cu picioarele înfipte în mocheta adâncă din bucătărie. A încercat de câteva ori să mute scaunul, dar găurile formate deja în mochetă păreau cratere găunoase, amestecate cu fire textile scăpate ca prin minune de greutatea trupului. Când nu era acolo, aşeza pe scaunul galben-pal un teanc de cărţi pe care nu reuşea niciodată să le citească. Biografii, lucrări de teorie, tratate despre hrana vie, plus două reviste de design pe care le căutase luni bune prin chioşcurile din oraş. Le-a găsit într-un nonstop de lângă cimitir. Le cumpărase cineva din centru şi le uitase în nonstop. Sau scăpase de ele, vânzătoarea nu ştia, dar fusese fericită să le vândă la jumătate de preţ. Teancul de cărţi zăcea acum pe prag, aproape de picioarele înfipte în mocheta adâncă. Îl privea mestecând agale şi, dacă ar fi întins mâna, i-ar fi atins absenţa în răceala care îl înconjura.
Se obişnuise cu felul lui de a mesteca fiecare îmbucătură. Eu mâncarea o beau, iar băutura o mănânc, îi spusese odată, şi ea asistase fascinată la prima gură de coniac mâncată pe îndelete. Fixa gâtul sticlei pe buzele strategic potrivite, la distanţă egală de rotunjimea perfectă prin care curgea într-un echilibru perfect o cantitate bine proporţionată de băutură. Proporţia depindea, adică, de timpul pe care şi-l oferea mestecării, de tăria băuturii sau, îi spusese cu un aer uşor superior, de conversaţia la care asista. Un subiect neinteresant îi dădea răgaz să adulmece mai întâi gura sticlei, să soarbă din sticlă după ce, mai întâi, realiza o expiraţie profundă, ca de manual. Mestecatul devenea, apoi, un proces de alene preumblare prin fiecare zonă a cavităţii bucale. -Ai încercat să urci pe acoperiş?, zise brusc şi întrebarea i se suci în gură printre molfăielile zgomotoase pe care le împrăştia în bucătărie fără nici o jenă. Nu ridică privirea, dar îl simţi cu adevărat interesat de acoperiş. -Nici tu nu ai dormit? -Nu. Te-am tot auzit zăngănind în bucătărie. -Da, aşa e mereu când plouă. Numai dimineţile de după nopţile ploioase erau altfel. Uneori se trezea obosită. Sau doar plină pe dinlăuntru, ca şi cum şi-ar strânge trupul acasă după călătorii haotice prin toate vieţile de până atunci. Alteori era uşoară, într-o subtilă imponderabilitate, dar vulnerabilă şi aplecată într-un fel de uşurătate a fiinţei. Erau dimineţile în care cobora cu teamă din pat. Nu se privea în oglindă, nu se pieptăna decât târziu, spre amiază. Trupul, astfel ignorat, refuza să îi mai dea semnale, iar ea rămânea ascunsă în propria fire, într-o tăcere încremenită şi stearpă. Încet-încet revenea în trup, intra sub epidermă şi se cocoloşea pe furiş, mai întâi în talpă, urca uşor spre coapse, străbătea pântecele şi se aburca tiptil spre umeri. Îşi potrivea privirile şi, abia aici, simţea că revine în lume. Lumea trupească, învelişul de om pe care uneori nu îl mai suporta. Din privire aduna primele semnale, tot pe acolo primea informaţii despre afara trupului. *** S-a rostogolit pe partea cealaltă a patului. Dimineaţa acolo vine mai încet, ai timp să respiri visul, să îl descompui pe fiecare fereastră. O auzea cum pregăteşte ceaiul, în fiecare dimineaţă aceeaşi rutină, în papuci de casă dezlânaţi şi plictisitori. Cu prima ocazie îi va cumpăra alţii, va găsi el vreun prilej. Gandul că îi pregătea ceaiul purtând aceiaşi papuci pe care îi târşâia prin casă de cinci ani îl făcu să tresară brusc, să împrăştie visul şi să grăbeasă dimineaţa. Mirosul de iasomie îl mai îmbună niţel, dar nu destul. De fapt, se plictisise de dimineţi, de ceaiuri, de papucii mereu aceiaşi, de trezitul în fiecare dimineaţă. Uneori avea chef să doarmă pe care parte a patului are chef, să se trezească pe seară, să bea ceaiul înfundat în ghete. Partea cu aceeaşi femeie nu intra în discuţie, pentru că de asta se ocupase îndeaproape în ultimii ani. Se ştie, bărbaţii iubesc o singură femeie. Atunci când se află în prezenţa acelei femei. Sorbea din apa cu miros de iasomie, dar se gândea la următorul ceai, cel pe care avea să îl soarbă peste câteva ore. Bineînţeles, altă aromă, altă femeie. Fără papuci. Aşa ajungea să bea, zilnic, patru-cinci ceaiuri, cu arome diferite, în încălţări diferite. Numai dimineţile păreau grele, din cauza rutinei. Poate pentru că era singurul moment al zilei în care era nevoit să asiste la preparatul ceaiului. Ceaiul îi ordona şi femeile. Dependenţa de aromă îi asigura zilnic cel puţin patru femei. Dacă era atent la dozele admise, reuşea să nu facă abuz şi, astfel, să se trezească în fiecare dimineaţă în acelaşi pat. Era singurul moft la care ţinea. Mara era începutul de zi, de viață, de gând. Începu să fredoneze ușor, apoi din ce în ce mai apăsat, niște acorduri din Paganini. Se oprea cam la 10 secunde și citea cu voce tare versuri dintr-o carte cu poeme de Pavese. “Străina aceea necunoscută care înota nopţile/ Singură şi goală, în întuneric atunci când luna se-ascunde,/ A dispărut într-o noapte şi de-atunci nu se mai arată”… 





ANDREI CIOPEC: "Sunt două căi principale de despietrire a inimii: suferinţa şi rugăciunea"

Andrei Ciopec a devenit, de un timp, ceea ce se cheamă (admiţând că ar exista o asemenea tipologie!) un actor creştin. Care nu se sfieşte să rostească rugăciunea pentru aproapele, care nu îşi piteşte bucuriile duhovniceşti. Dar mai mult decât orice impresionează la actorul născut în Botoşani curajul mărturisirii, şi nu vorbim despre acel curaj războinic, provocator, ci despre asumarea luptei cu sine, despre îndrăzneala de a fi ceea ce eşti, nu ceea ce ţi se cere să fii.
Îmi spune că simte că e timpul unei noi călătorii, cea spre sine însuşi. Da, iubeşte actoria şi actorii mai mult decât orice pe lume, dar prea îl macină dorul de dincolo de lume. Crede că i se trage de la cele 8 luni de lucru la piesa Fraţii Karamazov, dramatizată într-un spirit creştin după un roman scris în duh creştin de F.M. Dostoievski. Trecuse prin  yoga, se risipise prin reiki, muşcase şi din meditaţia transcendentală. Şi totuşi, izvorul nesecat l-a potopit târziu şi abia atunci a înţeles că drumul lui nici măcar nu începuse. Doar ocolul fusese covârşitor!
Sporovăiala capătă rost, cuvintele se liniştesc şi parcă privirea uită de povara sprâncenelor. Nu rezist tentaţiei de a înregistra ceea ce vorbim. "Ar folosi cuiva oare?", întreabă cu glas încet şi face semn că putem înregistra.

-Actoria a avut nevoie de tine, Andrei, sau mai degrabă tu de ea?
-Am citit biografiile unor mari actori şi am găsit oameni care au plecat în viaţă cu mari suferinţe sufleteşti. De Niro, Al Pacino, Brando, citind biografiile lor sesizezi puncte comune: copilărie plină de traume. Înţeleg că actoria a fost un mijloc de exprimare, o modalitate de valorificare a unor idealuri prin care să obţină o creditare, o validare a oamenilor din jur, să umple nişte goluri. Mulţi dintre aceşti oameni, atunci când au umplut aceste goluri, caută modalităţi de a lucra în folosul oamenilor. Fac lucruri dăruind din suflet, pentru oameni...
-A fost actoria şi o terapie?
-Şi terapie, şi mijloc de exprimare. Pentru că, la urma urmei, viaţa înseamnă şi energie foarte multă pe care uneori nu ştii, nu ai unde, nu poţi să o canalizezi. Iar actoria este un loc unde poţi folosi foarte bine energia. Ne aflăm astăzi într-un duh în care se pierde din scopul de bază al artei, acela de a ridica întrebări la fileu. Simţi că pedalezi în gol. Termin actoria, ajung actor la un teatru independent, apoi la Teatrul Naţional, de la Teatrul Naţional fac un film, am figuraţie, apoi figuraţie specială, rol secundar, rol principal, de acolo la Berlin, la Hollywood... E un target. Dar când ai terminat toate aceste etape ce faci? Te gândeşti că faci meseria asta ca să dăruieşti, ca să schimbi ceva şi să aduci bucurie oamenilor. Şi nu bucurie temporară, la modul că faci o şuşă, râde omul o jumătate de oră, i-ai dat ceva fals, l-ai îmbătat jumătate de oră, apoi pleacă acasă cu aceleaşi probleme. Care este aportul tău, prin care reuşeşti să schimbi o situaţie? Suntem mult luaţi de duhul acesta al banului, al consumerismului, al materialismului şi uităm de noi înşine.
-...al notorietăţii, al recunoaşterii?
-Exact.
-Şi e rău? Nu toată lumea vrea asta?
-Dar cu ce scop? Şi depinde cât din mintea ta ţi se umple astfel. Cel mai de preţ lucru pe lumea asta este sufletul omului, nu? Dar dacă tu ajungi să îl neglijezi pe celălalt... Eu nu am înţeles niciodată ce ne spuneau profesorii noştri: Eu, ca actor, joc cu mama moartă pe masă. Nu contează!. Eu nu aş putea să fac asta. Când eu neglijez un suflet pentru un act artistic, înseamnă că actul artistic ia o altă întorsătură. Nu spun că e rău, dar depinde în ce măsură îţi invadează mintea...
-Vorbind în spirit ortodox, cum putem aşeza această discuţie?
-Pe latură creştin-ortodoxă, păcatul capital este mândria. Mândria, da, este singurul păcat care se alimentează doar din calităţi. Orice păcat se alimentează din defecte: fumat, băutură, vicii care fac rău. Iată, mândria este singurul păcat care se alimentează din virtuţi. Eşti frumos, eşti mândru! Ai voce, eşti mândru! Ai talent, eşti mândru! Te distrugi cu propriile calităţi dacă nu ştii să le gestionezi.
-Nu pot să fiu mândru şi dacă sunt bun, dacă sunt generos? Nu ne raportăm prea mult la ceilalţi, la cum ne văd ceilalţi?
-Sunt şi oameni cu foarte multe calităţi, dar nu le acordă mare importanţă. Eu nu am ajuns la echilibrul acela în care să fac ceva fără să îmi gâdile deloc orgoliul. E o zonă foarte fină. Nu ştiu pe ce treaptă duhovnicească ar trebui să te situezi ca să ştii să jonglezi cu lucrurile astea fără să îţi facă rău. Apoi faima, orgoliul, faima care alimentează orgoliul şi notorietatea, care cu adevărat îţi dau o satisfacţie, indiferent că este într-un sens rău sau într-un sens bun, au o anumită implicaţie asupra ta. Ascultam o conferinţă în care se spunea că bucuriile repetate nu pot să facă decât rău. Adică premiul cutare, piesa cutare cu un mare succes. Îţi menţin creierul la un nivel de fericire atât de mare încât atunci când ţi se iau toate lucrurile acestea, pe cât de mare a fost succesul, pe atât de mare este prăpastia în care poţi să cazi.
-Cum potrivim balanţa?
-Ar trebui păstrat un echilibru. Faima nu trebuie să fie o ţintă, ci eventual o consecinţă. Iar în momentul în care devine consecinţă, trebuie să ştii foarte bine ce faci cu ea. Pentru că poţi să îndobitoceşti oameni, poţi să vinzi lucruri care să facă rău societăţii sau, dimpotrivă, poţi aduce în faţă lucruri menite să schimbe oamenii. Dar din păcate, ca artişti, în ziua de azi, suntem traşi în noroiul acesta, este foarte greu să supravieţuieşti fără compromisuri.
-Ce înseamnă compromis în actorie?
-Poţi să faci ce nu îţi place. Mergi într-o piesă şi faci doar ce spune regizorul. Eu mă simt un executant. Ca actor cred că trebuie să am aportul meu creativ, nu doar de execuţie. Altfel mă făceam tâmplar, dar şi acolo, în tâmplărie, există actul creaţiei. În momentul în care piesa ia o anumită direcţie pe care o impune regizorul, o direcţie cu care eu nu sunt de acord, dar trebuie să joc, pentru că am o chirie de plătit şi trebuie să mă întreţin, apare un compromis. În momentul în care eşti sunat la un casting pentru un film, pentru o scenă mică, dai proba, iei proba, filmezi o secvenţă în acel film. Foarte bine, poate e un regizor bun, poate e un producător bun, poate cu o sumă bună de bani. Dar tu ai făcut acel lucru, ai plasat o piesă într-un puzzle, într-un întreg al cărui conţinut integral nu îl ştii, un film despre care nu ştii ce promovează. Eşti înt-un film despre care nu ştii ce vrea să spună oamenilor. Dacă eşti şi la început de drum, o să întrebi: Domnule regizor, ce vreţi să spuneţi prin filmul acesta? Şi el va răspunde: Prin acest film vreau să spun că mai sunt foarte mulţi actori, exact pe tipologia ta, care aşteaptă să intre în acest film. La astfel de compromisuri mă refer, or mai fi şi altele mai grave cu care, mulţumesc lui Dumnezeu, nu m-am întâlnit.
-Se poate trăi, având în vedere condiţia actorului în societatea actuală, în afara acestor compromisuri? Care ar fi repecusiunile asupra sa şi asupra actului artistic?
-Suntem nevoiţi să facem asemenea lucruri. Actorul în ziua de azi trebuie să se implice în foarte multe proiecte. Unu la mână, faima şi notorietatea au pus uşor stăpânire pe el şi vrea să fie văzut, să îşi demonstreze calităţile, şi doi la mână, că trebuie să existe financiar. Făcând atât de multe proiecte, evident mintea lui s-a risipit, evident calitatea actului artistic scade. A avea 3-4 repetiţii pe zi şi 3-4 spectacole, două pe seară, cum sunt foarte mulţi actori (felicitări şi bravo lor că pot să facă!), din punctul meu de vedere scade enorm calitatea actului artistic. Iar împrăştierea minţii nu generează atenţie, nici acea unitatea într-o echipă de lucru. Foarte mulţi regizori acordau – ca la o sarcină –timp de lucru la o piesă nouă luni, ca să se aşeze lucrurile. Nu mai putem trăi vremurile acelea! Am fost în proiecte de televiziune în care proiectele se făceau pe burtă. Am dat un text şi gata. Uneori nici nu îţi cunoşti partenerul. Ce se încheagă în câteva minute, aia e! Imaginea aceea şi-o creează spectatorul despre tine şi te asociază cu acel lucru. Dincolo de imaginea pe care şi-o creează publicul e impactul pe care îl ai tu asupra oamenilor. O responsabilitate enormă!
-Te simţi responsabil pentru mesajul pe care îl transmiţi?
-Ca să fii principial, cu coloană vertebrală, să nu faci compromisuri, înseamnă să fii doar în proiecte care să hrănească sufletul. Aici intervine altă responsabilitate. Tu, ca actor care vii doar cu proiecte care să hrănească sufletul, nu mai poţi să ai ruptură între personajul pe care îl interpretezi şi omul care eşti. În ce sens? Ai făcut un film creştin-ortodox în care promovezi iubirea aproapelui, promovezi toate virtuţile. Dacă ai făcut acel film dar pe stradă te baţi, te droghezi, cel care te vede îşi pune întrebarea: Păi omul care promova un mesaj are o asemenea viaţă? Nu mai cred în ce face el. Asta nu înseamnă nici că dacă joci un bătăuş trebuie să te baţi pe stradă, ca să creadă omul ce joci. Dar responsabilitatea este mult mai mare atunci când promovezi lucruri bune, pentru că viaţa ta trebuie să coincidă cu ceea ce faci.
-Cum vezi ieşirea din acest cerc? Nu ar fi oare o fugă, un abandon în timpul unei curse cu obstacole?
-Da, sunt oarecum pe punctul de a ieşi din meseria asta. Mi-am anunţat ultimele spectacole pe teatru, mai onorez proiectele pe care le am, uşor-uşor voi ieşi. Dar spunând acest lucru unor prieteni mi-au spus: Bine, dar nu iroseşti un talant? Talentul nefolosit e furt, cum spunea Iorga, sau chiar pilda talanţilor din Biblie. Am spus nu, nu e o irosire, pentru că talentul meu nu îl consider a fi actoria. Ca să fii actor trebuie să ai în primul rând o capacitate de a înţelege natura umană. Apoi, capacitatea de a trece prin filtrul propriu şi de a reda acea realitate pe care o vezi. Ai înţeles natura umană, ai trecut-o prin filtrul tău şi apoi o redai. Cum? Prin mijloacele de care dispui. Voce, carismă, expresivitate, mobilitate, mişcare... Care sunt alte daruri. Deci darul de bază este înţelegerea naturii umane. Forma de manifestare este actoria! Pentru că acolo am înţeles să îmi manifest acest dar. Însă nu este acesta unicul mod în care îmi pot manifesta acest dar.
-Să identificăm alte modalităţi...
-Poţi fi un bun învăţător, educator, un psiholog bun, un psihiatru bun, teolog, un duhovnic bun, un preot...
-Concret: ce poate fi Andrei Ciopec?
-Sunt în căutări şi toată viaţa am fost în căutări. Mă gândesc să mă îndrept şi spre muzică, e o formă de exprimare, poate şi o facultate de teologie. Dar vreau să identific şi să îmi fie mie foarte clare idealurile pe care le am, să le adun şi să le folosesc într-o singură direcţie, şi anume în a-mi distruge egoul şi a ajuta oamenii. Să mă fac eu cât de mic pot – s-ar putea să îmi ia o viaţă întreagă şi s-ar putea să nu reuşesc – dar importantă e lupta, nu izbânda, şi sper ca prin ceea ce fac să pot ajuta oamenii. Vreau să scot o carte de poezie, să scriu un roman, să scot un album folk...
-Foarte des auzim spunându-se: vreau să ajut oamenii. În societatea în care trăim, în cercul tău chiar, ce fel de ajutor poţi oferi? Şi care crezi că este genul de ajutor de care societatea are astăzi nevoie? Pentru mulţi dintre noi, a ajuta oamenii înseamnă a le da bani.
-Sub nicio formă!
-Ce poţi tu oferi, Andrei Ciopec?
-Eu am făcut spectacolul "O seară alfel" (chiar i-am anunţat ultima reprezentaţie) şi prima reprezentaţie din Bucureşti am făcut-o caritabilă. Apoi am urmărit ca la fiecare 10 reprezentaţii una să fie caritabilă, apoi una din cinci. Asta a generat un lanţ de acţiuni pentru câteva familii din Bucureşti cărora li s-au renovat casele, li s-a dus mâncare, am dus medicamente, s-au cumpărat lemne pe iarnă. Nu cu ajutorul meu, a fost doar un factor declanşator, de partea materială s-au ocupat alte persoane. Prin artă aşa poţi ajuta, redirecţionând o parte din venituri sau încurajând astfel de activităţi, ca să se propage cât mai mult în rândul oamenilor şi să ia amploare. Dar eu, personal, cum pot ajuta...
-Am fost până acum în latura materială, a lipsurilor...
-Aşa este... Şi aici putem intra în foarte multe discuţii, dacă ar fi să disecăm. Sunt situaţii în care ajuţi omul dar nu faci decât să îl situezi într-o zonă de confort şi el nu înţelege decât că tot timpul trebuie ajutat. L-ai pierdut mai mult decât l-ai ajutat. Toată lumea sesizează că este nevoie de schimbare, însă absolut nimeni nu hotărăşte să se schimbe pe el. Să se uite în oglindă şi să spună: Ok, ce vreau eu să schimb la omul acela voi schimba întâi la mine. Ca ajutor grabnic pentru situaţia în care ne aflăm nu există decât propria schimbare. Din clipa în care m-am schimbat, eu voi genera schimbare în jurul meu. Categoric! Iar singurul mod în care poţi ajuta un om este să îl oferi atunci când îţi cere ajutorul, şi în al doilea rând să o faci cu nobleţe, să nu intri cu cizma rusească în sufletul omului. Ajutor adevărat nu poţi face decât cu dragoste. Modelul christic este cel demn de urmat, deşi atât de greu. Ajutorul cel mai grabnic rămâne schimbarea personală, ajutorul personal. Vorba însoţită de fapte... Duhovnicul meu spunea altfel, când eu îi ziceam: Părinte, când voi mai vedea pe cineva că greşeşte o să fac, o să îi atrag atenia... El spunea: Măi Andrei, Soarele nu vorbeşte despre lumină, Soarele dă lumina! Ia şi dă lumină, curăţă-te, mergi în societate şi lumea îşi va pune întrebări. Va vedea că tu eşti acolo şi că te-ai schimbat. Başcă dacă tu eşti vai de capul tău! Adică să fii un om cu o viaţă plină de tenebre, cu drumuri alunecoase sau care nu au fost nici prea ortodoxe, dar omul acum să zică: Măi, ăsta s-a schimbat! Asta e important, să fii tu dragoste şi exemplu personal. Iar eu asta chiar cred: a arunca în oameni cu pietre nu faci decât să îi sălbăticeşti şi să îi înrăieşti. Tot lucrul personal este baza.
-Să ne întoarcem la actorie...
-Deşi sunt supărat de ceea ce se întâmplă în domeniul artistic, eu iubesc foarte mult actoria, am rupt bucăţi din mine şi am pus acolo, şi asta nu e o metaforă. Iubesc foarte mult oamenii din acest domeniu, indiferent cum ar fi ei, excentrici sau cum or fi. Nu pot să îi judec, privind în urmă şi ştiind că şi ei au fost copii. Indiferent că vine să îşi acopere nişte traume, indiferent că vine să dăruiască ceva, acel om vine cu deschidere şi îşi pune sufletul pe tavă. Eu sunt supărat că ne lăsăm cu toţii duşi de valul zilelor noastre şi ne îndepărtăm de la scopul artei şi ajungem ca, din cei ce oglindim societatea, să ne şi confundăm cu ea şi să fim chiar mai murdari decât ea. Păi dacă nu păstrăm noi, artiştii, valorile morale, acea integritate, căci suntem o voce publică, într-o mai mare sau mică sferă de influenţă... Trebuie noi să ne scuturăm bine, să nu mai acceptăm să facem chiar orice, noi să fim un filtru mai curat şi ceea ce ajunge la public să fie un altfel de mesaj.
-Cineva ar spune: Andrei, vii acum să ne vorbeşti despre duhul creştin, despre faptul că nu mai poţi să faci compromisuri, după ani în care ai avut toate experienţele umane posibile... De ce acum? De ce nu ai simţit de la început asta? Ce s-a întâmplat pe parcurs? Ce anume s-a întâmplat pentru a ajunge într-un moment în care să spui: locul meu nu-i aici? Ce personaje, întâmplări, cuvinte te-au schimbat?
-Cu adevărat. Aş putea fi considerat un moralist. Actoria în viaţa mea a avut un rol extraordinar şi îl are în continuare, atâta timp cât voi mai face meseria asta, cu sau fără compromisuri. Eu nu mă dau la o parte, nu împroşc cu noroi, trag doar nişte semnale de alarmă. Nu pot ieşi deodată, însă în ultima perioadă am refuzat câteva proiecte. Nu pot să spun că fac toate lucrurile acestea despre care vorbesc, aş fi un ipocrit şi cu adevărat pot fi considerat lupul moralist. Dar m-a adus până aici cumulul de evenimente prin care am trecut, preponderent suferinţa. Dacă stau şi mă gândesc, chiar şi suferinţa fizică... Suferinţa fizică, chiar azi în predică ascultam, este vindecare sufletească. Şi discutăm într-un duh pe care amândoi îl cunoaştem...,  creştinismul promovează suferinţa asumată, conştientă. Am suferit, am avut experienţe în America, în Spania, o groază de poveşti, întâmplări care au fost departe de a fi în duh creştin, însă toate au stârnit în mine foarte multe întrebări. De mic am fost în căutarea adevărului, a unui adevăr uman, de aici poate s-a tras şi actoria. Nu mă simţeam la locul meu nicăieri. Eram agitat, energic. În fiecare mediu identificam un tip comportamental al liderului acelui grup şi îmi spuneam aşa trebuie să fiu, acesta este adevărul, ajungeam să experimentez acel lucru. Conştiinţa îmi spunea că nu acolo e adevărul...
-Poate pentru că la finalul acelei experienţe descopereai adevărul tău şi nu pe cel aşteptat?
-Şi asta! Umblând aşa dintr-un loc în altul am ajuns să înmagazinez în mine o groază de tipuri comportamentale, de medii, de tot felul de concepte de viaţă şi de moduri de a fi, de a exista. Şi la o mică apăsare am putut să le scot în cadrul acesta artistic, să le folosesc d.p.d.v. actoricesc. Dar mergând şi mai departe, ajungeam din nou într-un punct în care lucrurile lumeşti se limitau. Şi spuneam din nou: Am înţeles despre ce e vorba, trebuie să merg mai departe. Şi aşa am fost şi cred că sunt într-o permanentă călătorie spirituală. Fiind şi o persoană care judecă foarte mult oamenii, fiind în atâtea medii şi judecând atâţia oameni, am fost pus în situaţii să înţeleg acei oameni şi astfel mă trezeam la realitate. Cotitura s-a produs pentru că era încărcătura mult prea puternică. Lupt zilnic să fiu mai bun, aşa cum pot. Lumeşte vorbind, nu cred că există ceva care să mă satisfacă mai mult decât actoria. Nu există altă meserie către care m-aş putea îndrepta. Dar în afara sferei lumeşti există cea duhovnicească...
-Ce se zăreşte acolo, în sfera duhovnicească?
-O atenţie mai mare spre interiorizare, spre căutarea unei linişti, a acorda  mai mult timp lucrului cu mine ca om, a acorda mai mult timp rugăciunii.
-Ar spune cineva că mergi spre o cale mai uşoară?
-Nu e deloc uşoară! Dacă spune cineva care e diferenţa dintre un om care trăieşte în lume şi unul care s-a călugărit... În lume diavolul te luptă ca un mieluşel, dar în pustie te luptă ca un leu. Când decizi să te schimbi, lucrurile sunt mult mai dureroase. Ca un om bogat căruia îi iei maşina, funcţia... Deja sunt oameni care s-au supărat pe mine la vestea că mă voi lăsa de actorie, sunt oameni care nu sunt de acord cu mine. Dar eu le spun: De ce mă asociezi cu un actor? De ce spui Andrei-actorul? De ce pui întâi valoarea mea socială şi nu valoarea mea umană?
-Nu-i o cale uşoară, spui...
-Deloc! Pentru că şi lupta este cu atât mai mare. Cineva care fumează să încerce să nu mai fumeze până seara. Dar cineva care judecă oamenii... să încerci să nu mai judeci! Îţi apar în faţă numai oameni care te enervează. Şi nu doar că nu mai trebuie să îi judeci, trebuie să îi iubeşti! E un exerciţiu, un antrenament spiritual. Mă ajută şi lectura... Părintele Paisie, Părintele Cleopa, Filocaliile, Sfântul Ioan Scărarul, Proloagele. Încerc să merg pe multe căi bătătorite de oameni bogaţi în duh... Am cunoscut şi oameni care mi-au marcat existenţa prin cuvintele lor. În căutările mele legate de actorie am ajuns şi la nepotul părintelui Galeriu, care mi-a spus că părintele Galeriu a avut chiar o trupă de teatru, că avea foarte mulţi prieteni actori, Toma Caragiu, de pildă. Şi că părintele Galeriu a spus că actorii trăiesc viaţa unui personaj. Dar cum trăieşti viaţa celuilalt la modul suprem? Doar iubind cu adevărat. Atunci tu, ca actor, trebuie să înţelegi omul în asemenea măsură încât să devii celălalt prin iubire, dar atenţie!, trăind viaţa celuilalt fără păcatele lui. Adică să ridici arta la un alt nivel.
-Cum poţi face asta acum, astăzi?
-Una dintre rugăciunile mele preferate:  Ajută-mă, Doamne, să văd care este voia Ta. De multe ori mă rugam: Doamne, facă-se voia Ta, dar... totuşi ajută-mă să iau castingul acela! Era o renunţare parţială, dar e foarte greu să renunţi la voia ta.
Sunt două căi principale de despietrire a inimii: suferinţa şi rugăciunea. Suferinţa este greu să ţi-o asumi şi să o înţelegi...

Botoşani, mai 2016

Evgheni Vodolazkin - LAUR. "Calea ta e grea, căci istoria dragostei tale abia începe"

"Laur" poate fi deopotrivă cartea vindecătorilor și a celor vindecați. "Laur" poate fi, asemenea, cartea inițierii. Î...