Partidul te vrea tuns, roacare!

Partidul e-n toate, e-n cele ce sunt si-n cele ce maine vor rade la soare! Cati dintre noi isi mai amintesc poezioara inflacaratului comunism?

De la doctrina comunista invatata de soimi, pionieri, utecisti si comunisti pe altarul cincinalelor, am devenit o societate de-buna-voie-si-nesilita-de-nimeni obedienta, vedem viata in culori, dupa interese si conjuncturi meschine, trecem cameleonic de la rosu la galben si de la galben la portocaliu. Comunismul a ajuns la apogeu! Fara durere si constrangeri, suntem controlati zi de zi, ceas de ceas, intr-un mental colectiv menit sa ne tina treaza nevoia disperata de a fi bagati in seama. Obedienta fata de partid a capatat o noua orientare: slugarnicia si ascultarea nu mai inseamna sa lauzi si sa preaslavesti, ci sa ataci agresiv, sustinut si pana la capat adversarul. Indiferent ca el, potentialul adversar, da dovada de capacitati intelectuale, artistice sau de oricare alta natura! Niciodata nu am fost atat de importanti!

Daca doctrina comunista ne facea partasi la minunea nemaintalnita a societatii multilateral dezvoltate, PNLPDLPSDUDMRPRM-riada ne incolteste, ne starneste unul impotriva celuilalt, ne stapaneste.

Partidul te vrea tuns, roacare!, spuneau comunistii odinioara. Astazi, partidul te vrea pur si simplu! Fara preludiu sau declaratii demodate…

Exista un termen aparent pretentios – ENANTIODROMIA, care inseamna transformarea unui fenomen in opusul sau, pentru ca sub noua forma sa supravietuiasca nestingherit.

20 de ani i-au trebuit comunismului sa ne re-aduca la aceleasi disperari. Uriasa datorie internationala, pentru care romanii au stat in intuneric si au mancat pe cartela, a imbracat acum hainele unei crize economice in numele careia ne rationalizam singuri mancarea, intr-o auto-disciplina la care nici macar comunistii nu au sperat.

In rest, si astazi, ca odinioara: Partidul e-n toate, e-n cele ce sunt si-n cele ce maine vor rade la soare!

Si de 20 de ani tot ramanem cu ochii in soare!

Timpul intiatic al Iubirii

Exista o imperceptibila granita intre lumi, de parca am trece dintr-o parte in alta fara sa ne fie cu stiinta. Se intampla lucruri, se precipita evenimente, se cultiva ganduri care altadata nu aveau drum prin canalele noastre de "distributie".
E de ajuns sa acceptam, sa traim firescul intamplarilor ca si cum lumile se prefac in una singura, cu raul si cu binele din noi. Rareori, prea rareori ne gandim ca nu mai avem timp.
Sa uitam de ei, cate putin in fiecare zi. Rautatea lor, coruptia, marlania, pacatosenia lor nu ne privesc pe noi. Ei cu ei, noi cu cei ce vor veni! Au existat dintotdeauna lichele, de ce acum ar fi altfel?E adevarat ca acum lupta e mai dura, pe fata, fara ocolisuri. Dar si dragostea e la vedere. Poate ca acesta este timpul in care iubirea trebuie sa triumfe. Nu avem nevoie de recunoastere, de acceptul lor, de aplauze sau de rasplata.
Spune taranul asa frumos: lasati-i in plata Domnului!
Dumnezeu ne cere doar sa iubim. Sa ne recunoastem pe noi insine, sa nu ne dezicem de aproapele nostru, sa nu ne alungam unii pe altii de la masa saraca si din ce in ce mai rara.
Stiu doar ca timpul, pamantul, rasetele, plansul, durerea, visul, diminetile, pustiurile, intunericul, lumina, drumul si poteca, ploaia... toate se inmiresmeaza cu iubire.

E de ajuns sa ne trezim in zori constienti de importanta zilei, sa ne asumam timpul precum un concret al fiecarei zile.
Este un alt timp, o alta vibratie, pe care vom invata sa o strabatem, pentru ca numai astfel vom cunoaste lumea. Inainte de a cuceri pamantul, trebuie sa ne escaladam pe noi insine, pana la nivelul acelei constiinte uitata in fiecare dintre noi.
Nu e drum lung, ci innoitor si initiatic...