"Şi cine este aproapele meu?" Titlul-întrebare stârneşte curiozitate şi instantaneu întrebarea "Dar aproapele meu cine este?". Înainte de a afla răspunsurile analizăm coperta, "cartea de vizită" ilustrată, care prin intermediul unui cod vizual sugerează ipoteze de conţinut: ar putea fi povestea unei feţe mănăstireşti trecută în lumea îngerilor (crucea), de unde călăuzeşte şi veghează (lumina galben-portocalie) mereu (fundalul verde) fiinţe dragi: părinţi, copii (cele două spice de grâu).
Alături de portretele martirilor şi ale torţionarilor acestora, echilibrând atmosfera de suferinţă, durere, cruzime, întâlnim povestea emoţionantă, frumos integrată, a unei tinere şi a celor care i-au fost, vremelnic, aproape.
Acţiunea romanului se desfăşoară sub semnul triadei suferinţă-iertare-iubire, etape prin care trece fiecare personaj, pe Calea spre Adevăr, spre Viată, spre a fi alături de Dumnezeu. Toţi vor experimenta suferinţa, vor ierta şi vor iubi cu intensităţi diferite.
Ceea ce lipseşte acestei triade afective este uitarea, element esenţial, aflat în interdependenţă cu fiecare dintre celelalte şi care influenţează comportamentul personajelor.
Nu putem ierta, pentru că nu putem uita!
Poate pentru că nu putem uita, iertăm nuanţat: cu patimă, orgoliu, înverşunare, împotrivire, superioritate, cu voinţă de răsplată, a lehamite, cu supuşenie, rareori conştient aşa cum scrie Maria în jurnalul ei.
În crucea pe care o facem, aceeaşi Maria ne spune care e locul iertării, semeţiei, orgoliului, iubirii. Dar unde ar aşeza ea uitarea?
Vasile Manu nu îşi doreşte să uite : Să îmi dea Dumnezeu puterea să îmi iert călăii. Nu să îi uit.
Suferim pentru că vălul uitării nu poate fi îndepărtat.
Uitarea ne ţine încorsetaţi în suferinţă, iar suferinţa ne e cauzată de cel care odinioară a fost aproapele nostru, dar care devine, în timp, aproapele altuia şi nu mă mai recunoaşte. Pare paradoxal, însă fiinţa umană e versatilă circumstanţial, niciodată nemotivat. Călugărul Paisie afirmă cu tărie că nu am evoluat deloc în 2000 de ani, adăugăm că spiritual am involuat, redevenind nişte troglodiţi.
Suferinţa e însă o cale de a ajunge la Dumnezeu, pe care omul a stabilit-o. Întotdeauna spunem "Doamne, ajută-mi!" De ce doar suferinţa? Rareori sau niciodată în momentele de bucurie, fericire, nu rostim: "Mulţumescu-ţi, Doamne!"
Nu putem iubi, pentru că nu putem uita!
Iubirea e răspunsul la toate întrebările, dezamăgirile şi deznădejdile lumii. Da, atunci cînd e reciprocă. Cînd nu e împărtăşită, o identificăm cu suferinţa. Maria iubeşte platonic, dar suferă. Amintirile o împiedică să facă pasul decisiv.
Iubeşte-ţi Aproapele ca pe tine însuţi! spune învăţătura creştină, dar aproapele poate fi gardianul care m-a torturat. Asta nu se uita, de aceea doar iertarea e posibilă, nu şi iubirea.
E surprinzător cum funcţionează mintea omenească: uităm lucruri lipsite de importanţă, lucruri materiale, dar nu putem şterge din memorie trăirile intense, zbuciumul sufletesc, extazul, spaimele, fricile, dramele provocate de oamenii neîmbunătăţiţi.
Revenind la titlul romanului: cine e aproapele?
Poate fi semenul, colegul, torţionarul, gardianul, prietenul, fiecare persoană care vremelnic s-a aflat lângă noi. Pentru că aşa ne-a numit Iisus: Aproape. Însă Aproapele nu aparţine cuiva pentru totdeauna, el trece de la un om la altul conform unor interese circumstanţiale.
Poate fi spaţiul care oferă siguranţă: închisoarea din care călugărul Paisie nu dorea să plece, mănăstirea unde Aneta, sora acestuia, se refugiază pentru a-şi trăi durerea, camera unde Maria pictează cu amintirile florale ale iubitului, natura unde Maria se lasă vegheată de stele sau mîngâiată de picăturile de ploaie.
Poate fi caietul cu file albe din biroul Mariei, prietenul imaginar care îi găzduieşte gândul-aforism ajutând-o să elibereze din tensiunea care îi stăpâneşte trupul.
Poate fi artă-poezie şi pictură- care îi oferă Mariei pacea interioară de care are nevoie.
E Dumnezeu, mereu cu noi, în sufletul fiecăruia, gata să ne asculte, să ne călăuzească, fie ca suntem, sau nu, conştienţi de prezenţa sa invizibilă.
Lectura romanului a oferit iarecum un răspuns la cele două întrebări, dar a născut o altă serie:
Unde este Aproapele?
De ce nu putem avea fiecare propriul Aproape?
De ce unii oameni nu au parte de iubire, deşi o dăruiesc necondiţionat şi cu generozitate?
Poţi fi fericit doar iubind? Iubirea nu ar trebui să fie reciprocă?
Ce înseamnă iubim păgân?
E singurătatea o soluţie a unei existenţe lipsită de probleme sufleteşti?
Răspunsurile vor fi poate cărţi care ne vor îmbunătăţi, care vor umple rafturile sufletelor noastre.
Două sunt motivele pentru care vă scriu: din respect, pentru că eu cred că vă interesează impactul asupra cititorului, chiar dacă e diferit de cel scontat. Toate părerile adunate ar putea fi o sursă de inspiraţie pentru viitoarele scrieri. Dacă aş fi participat la o lansare şi aş fi citit romanul, cu siguranţă aş fi adresat întrebări. Nu pentru a-mi satisface curiozităţi sau a face impresie, ci pentru că mie îmi oferă soluţii pe care le caut de mult timp. Jurnalul Mariei, de exemplu, l-aş discuta frază cu frază pentru că există idei pe care nu le-am înţeles. Îmi lipseşte iniţierea în problematica pe care o prezintă Maria.
din nevoia restabilirii echilibrului sufletesc, acea eliberare din tensiuni despre care aminteşte Maria.
Şi dacă îmi îngăduiţi o parere: comparaţia durerii cu macul din lanul de grâu ar fi putut lipsi din acel context.
(H.C.)
