CĂLĂTORII - Mănăstirea Guranda și povestea impresionantă a unei măicuțe

Mănăstirea "Sfânta Treime" Guranda este situată la 40 km de oraşul Botoşani, pe drumul naţional 29D. A fost înfiinţată în anul 1945, prin eforturile maicii Teodora Voloşincu. În anul 1960, autorităţile comuniste au închis mănăstirea şi au dărâmat biserica. Mănăstirea a fost redeschisă la începutul anului 1990, tot de maica Teodora Voloşincu. Din anul 2007, maicile şi surorile de la Mănăstirea Guranda sunt păstorite de stavrofora Gabriela Turiceanu.
Maica Teodora Voloșincu s-a născut în al doilea deceniu al secolului XX, purtându-şi copilăria în vremurile cumplite de după Primul Război Mondial. Tinereţea avea să îi fie amestecată cu alte griji, nevoi, foamete, sărăcie, apoi al Doilea Război Mondial... S-a călugărit din chemare, nu pentru că lumea nu-şi descoperise frumuseţea şi pentru ea, ci pentru că Dumnezeu îi pregătise un drum mult mai greu şi jertfelnic.
Maica Teodora Voloşincu, atât de puţin cunoscută botoşănenilor astăzi, a fost o adevarată muceniţă, o stavilă împotriva comunismului, o fiinţă puternică, veselă, iubitoare de oameni.
Se pitise în pădurile Gurandei. Pe şoseaua Ştefăneştilor, ramificatia Durnesti, acolo unde drumul coteşte brusc, parcă voit se desprinde de realul omenesc şi urcă spre padure, uşor şi aproape fără voie.
La terminarea războiului, maica a răsuflat adânc şi a înălţat o cruce cât tot sufletul ei. Pleacă de la Mănăstirea Buciumeni, unde se afla sub ascultare, şi revine aproape de pământul străbunilor. Era anul 1945.
Cu binecuvântarea mitropolitului de atunci al Moldovei, Irineu Mihălcescu, maica Teodora trece peste suferinţe şi lipsuri, peste răni şi sărăcie cruntă, şi iniţiază o colectă publică, sprijinită în special de  militari şi ofiţeri ai Armatei Române care mai rămăseseră în viaţă.
Cumpără teren de la moştenitorii unei familii boiereşti din zonă şi, cu mijloace extrem de modeste, ridică o biserică închinată cinstirii eroilor căzuţi pe frontul de luptă. Adaugă şi câteva chilii de lemn şi pământ. În câţiva ani, 30 de maici ajuseseseră să nevoiască în micuţa mănăstire.
Liniştea nu avea să dureze prea mult. În anul 1959 este promulgat Decretul 410, prin care mănăstirile se desfiinţau, iar monahii şi monahiile erau alungaţi în lumea cea mare. Rând pe rând, comunismul pustia mănăstirile...
Doar că, dacă sinistrul Decret alunga de la Agafton toată suflarea, dar lăsa în picioare biserica, la Guranda se petrecea un episod cutremurător! Comunismul se manifesta violent, cu rânjetul fiarei care se pregăteşte să stăpânească pentru multe zeci de ani: buldozerele sfârtecă fără nici o remuscare fiecare cărămidă aşezată cu truda maicilor, toate clădirile şi biserica!
Lacrimi, rugăciuni, suferinţe... Maica stavroforă Teodora a făcut hârtii peste hârtii, până la Ceauşescu. Toate au fost în zadar: din biserica închinată eroilor căzuţi pentru patrie mai rămăsese o cruce, în mijlocul pădurii!
Maica Teodora (foto dreapta) se întoarce în casa părintească, unde continuă să trăiască în pace duhovnicească şi multă rugăciune. Speranţele renasc imediat după decembrie 1989! Se întoarce acasă (la crucea din pădurea Gurandei) peste 30 de ani! Ca în urmă cu 45 de ani, primeşte din nou binecuvântare pentru a ridica mănăstirea de la firul ierbii. Iniţiază o altă coletă publică şi, ajutată de oameni inimoşi, ridică o biserică şi corpurile de chilii modeste, pe locul fostei mănăstiri. Noul lăcaş este sfinţit în 1991, cu hramul Sfânta Treime.
A trăit în mănăstirea ei dragă, ACASĂ, până în anul 2007. A plecat la Domnul în prima zi de Crăciun, împăcată că a făcut tot ce se putea pentru creştini: a ridicat de două ori mănăstire pe acelaşi loc, dar a ajutat şi la ctitorirea altor cinci biserici în satele din împrejurimi.
În luna septembrie 2012, Înalt Preasfinţitul Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, a binecuvântat începutul lucrărilor la noua biserică a Mănăstirii Guranda, biserică ce cinsteste, pe lângă hramul Sfintei Treimi, şi pe Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, născut pe meleagurile Botoşanilor, în satul Crăiniceni.
„Vechea biserică a mănăstirii, construită cu mijloacele foarte modeste pe care maicile le-au avut la dispoziţie, era măcinată de vreme şi nu mai rezista multă vreme. Am încercat iniţial să o consolidăm, dar costurile erau foarte mari şi nici nu aveam garanţia că structura pe care a fost făcută va rezista. De aceea, mai ales că maicile de aici şi-au dorit foarte mult construirea unui paraclis cu hramul Sfântului Ioan Iacob, am primit binecuvântarea să facem o biserică nouă, care să poarte şi acest al doilea hram“, spunea în urmă cu ceva ani maica stareţă Gabriela Turiceanu.

Maica de la Guranda, o pagină importantă a creştinismului românesc!

Maica Teodora Voloşincu rămâne o figură luminoasă a monahismului românesc și al celui botoșănean, o pagină importantă a creştinismului românesc.
Lipsa auzului, în anii din urmă, îi dădea o formă de libertate de care maica Teodora se folosea cum ştia ea mai bine: vorbea necontenit şi răspândea în jur o mireasmă de bucurie şi amintiri din care, pelerin sau călugăr, te înfruptai mai ceva ca în miercurile şi vinerile de harţi.
Am cunoscut-o în ultimii ani ai vieţii. Ne primea în chilia mică, din capătul unui corp de clădire a Mănăstirii Guranda. Aştepta în cerdac, îmbrăcată într-o cuminţenie de bunică şugubaţă. Maica Teodora Voloşincu era din creştet până în talpă bucurie duhovnicească.
Pentru că nu mai auzea, umplea taifasurile de duminică după-amiază cu poveşti de demult. Amintirile cele mai dragi îi erau cele din Mănăstirea Agapia, pe unde trecuse un timp şi unde lăsase prietenii frumoase, monahii de care îi era foarte dor. Veniţi din lumea mare şi amestecată cu năzdrăvănii de tot felul, era înduioşător pentru noi să ascultăm vinovăţiile copilăreşti ale maicilor, fuga de sub ascultare pentru a hălădui vreun ceas, două, prin păduri după ierburi şi flori, năstruşnice "aventuri" din viaţa de mănăstire.
Alături de noi, maica Teodora retrăia raiul pământesc pentru a pune stavilă durerilor pe care le ducea în suflet, de multe şi prea împovărate zeci de ani! S-a născut după un război, a trăit un altul, a reconstruit, precum Ana lui Manole, o biserică pusă la pământ de şenilele buldozerelor comuniste.
A trăit în discreţie, a trecut la Domnul împăcată. Să o pomenim pe buna noastră maică!

Manastirea Guranda  
Hram: Sfanta Treime
Acces: DN 29D Botosani-Trusesti (cca 32 km)-Guranda (7 km), apoi se face stanga, urmand indicatorul si se parcurg 2 km pana la manastire
Stareta: stavrofora Gabriela Turiceanu;
Adresa: sat Guranda, com. Durnesti, 717151, jud. Botosani

Vlad Ivanov, rol de excepţie în "Apusul" lui László Nemes

Vlad Ivanov este actorul botoşănean de 5 ori premiat cu Gopo, pe care publicul românesc îl identifică încă şi, poate dintr-o stranie complicitate cu vremurile dinainte de 1989, îi atribuie şi astăzi însuşirile personajului din "4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile" (filmul lui Cristian Mungiu care a câştigat un Palme d'Or şi a fost nominalizat la Globul de Aur). Cinefilii şi mai familiarizaţi cu marele ecran nu uită să aşeze în şirul filmelor de succes ale lui Ivanov şi pelicula "Poliţist, adjectiv" (premiul FIPRESCI şi premiul juriului la Cannes).
Vlad Ivanov a revenit în atenţia criticii de film cu "La Gomera", în regia lui Corneliu Porumboiu, dar şi cu un rol într-o distribuţie internaţională ("Apusul", în regia lui László Nemes, autor care a primit OSCAR pentru "Fiul lui Saul" la categoria cel mai bun film străin).
În filmul lui Nemes, Vlad Ivanov joacă rolul lui Oszkár Brill, proprietarul unui magazin de pălării care a aparţinut pe vremuri părinţilor lui Irisz Leiter (interpretată de Juli Jakab). Irisz vine în Budapesta şi aproape forţează angajarea la magazinul de pălării. O femeie elegantă, dar de o eleganţă tăioasă, fiica foştilor proprietari pare a fi prinsă între două lumi, uneori fiind cu totul al uneia sau al alteia. Trecerea se face prin jocuri de lumini şi umbre, prin străzi labirintice, focuri de artificii care miros a praf de puşcă, sărbători ce alunecă într-o promiscuitate mai mult ghicită decât explicită.
Magazinul de pălării capătă alte dimensiuni, camera de filmat o urmăreşte pe Irisz şi odată cu ea spectatorul este conectat la un fir al istoriei care se scrie odată cu acţiunea filmului. Mai mult decât povestea dramatică a lui Irisz, publicul este interesat de personajul lui Vlad Ivanov. Brill se lasă cu greu dezvăluit şi nici măcar pe deplin, finalul filmului negăsindu-l în viaţă. László Nemes ne aşază înainte o lume degradată şi degradantă, o lume fără ieşire şi fără nicio şansă de a se salva. De altfel, ultima imagine este una de război, iar regizorul creează - pentru un minut de peliculă - o scenă sugestivă de la care, fără îndoială, ar putea porni o altă poveste, un alt film.
Impresionant efortul actorului născut în Botoşani de a învăţa într-un timp record o limbă deloc simplă - maghiara, chiar dacă într-un final regizorul a ales ca vocea lui Ivanov să fie dublată. Opţiunea regizorului a fost motivată de micile accente şi inflexiuni pe care maghiara încă neexersată suficient a lui Ivanov le-ar fi adus pe ecran, de bună seamă o decizie foarte bună pentru reuşita filmului. Însă românii au fost lipsiţi de timbrul unic al lui Ivanov, de tonalităţile speciale cu care actorul nostru a reuşit să cucerească atâta premii de-a lungul anilor.
Dar, chiar dacă vocea lui Ivanov a fost dublată, spectatorul a fost mai mult decât convins: Vlad Ivanov a jucat în maghiară.
Brill este un personaj care intrigă. Pe care îl iubeşti şi îl urăşti deopotrivă. Vlad Ivanov a venit cu întreg arsenalul actoricesc de care dispune, dar a exteriorizat în doze foarte atent studiate, lăsând personajului libertate în gesturi, în priviri, în atitudine. O experienţă pe care actorul botoşănean a probat-o în ani şi ani de muncă artistică, la un nivel pe care şi l-a autoimpus.
Talentul actorului nu a rămas neobservat de către László Nemes, regizorul spunând despre Ivanov că este "unul dintre cei mai sofisticaţi, cei mai puternici actori din ziua de astăzi. Văzându-l în filme, cred că mi-a plăcut să am această latură profesională şi în filmul meu, şi, de asemenea, latura aceasta umană. Este figura centrală din film, figura paternă, dar, în acelaşi timp, nu-ţi poţi da seama dacă este de partea binelui ori a răului".  
"Apusul" este despre răsăritul unei lumi noi. Dar în care nu ne-am regăsit pe deplin. Şi nici nu i-am învăţat lecţiile. "Cred că trăim într-o lume care nu e foarte diferită de cea de dinaintea Marelui Război din 1914. O lume complet oarbă față de forțele de distrugere își începe decăderea din interior. Pentru noi, istoria e acum…", spune regizorul László Nemes.
Un rol cu care Vlad Ivanov nu va face neapărat istorie, dar pe care cinematografia internaţională îl va reţine drept unul de referinţă, într-un film care nu poate fi ignorat.

Sinopsis: 1913, Budapesta, în inima Europei. Tânăra Irisz Leiter ajunge în capitata Ungariei sperând să se angajeze în legendarul magazin de pălării care a aparținut răposaților ei părinți. Cu toate astea, este refuzată de Oszkár Brill, noul proprietar. Cât magazinul se pregătește de vizita unor oaspeți extrem de importanți, un domn o abordează pe Irisz căutând un anumit Kálmán Leiter. Tânăra refuză să plece din oraș și alege să meargă pe urmele lui Kálmán, unica ei legătură cu un trecut pierdut. Căutarea o poartă pe străzile întunecate ale Budapestei, unde singurul loc luminos din această perioadă care fierbe pe muchia unui război iminent, este magazinul de pălării Leiter.
Regia László Nemes
Cu Vlad Ivanov, Juli Jakab




CĂLĂTORII - Bisericuța din Brăești

Duminică în amiază. În cerdacul bisericuței din Brăești e pace. Câțiva creștini mai poposesc la o sporoavă după ce s-au cuminecat mai întâi cu sfânta anafură. Preotul Gabriel se înfruptă cu nesaț din umbra generoasă a cerdacului și se lasă bucuros prins în împreună-vorbirea molcomă a zilei.

Niște năzbâtii de fete se strecoară din biserică în cerdac, din cerdac în curte, vișinele din preajmă le fac pofticios cu ochiul. Creștinii fac popas sufletesc după ce au asistat cu evlavie la Sfânta Liturghie în bisericuța din lemn ce poartă hramul Adormirii Maicii Domnului. La biserica cea mare a satului se lucrează de zor. Lucrare nu doar costisitoare, ci și aducătoare de griji suplimentare ba din cauza materialelor, ba din pricina muncitorilor. Cu toate acestea, se vorbește cu căldură în arșița zilei, dar mai ales într-o veselie creștină care se îmbracă din când în când în frumusețea revederii.

Părintele Gabriel își împarte zilele între bucuria slujirii și durerea pierderii bunului său părinte, preotul Ioan. Se mai aprinde în vorbă cu bărbații din parohie când vine vorba despre problemele care apar zilnic la biserica cea nouă, dar își potolește repede năduful. Deodată, simte cum în păr i se cuibărește o pasăre sălbatică. Se întoarce brusc. O zgâtie de fată se joacă ciufulindu-l, într-un râs care se prelungește repede în bucuria părintească a preotului. Elisabeta, cea care a zburătăcit șotios prin părul părintelui, vrea să povestească și ea de ale ei. Cei mari parcă au vorbit destul. Trece în a treia, spune repede Elisabeta, după doi ani în care a fost premiantă. Și cu fiecare an a fost mai bună. În a doua am avut mai puțini de Bine decât în clasa I. Cred că în a treia voi avea și mai puțini, spune Elisabeta. Cât a durat Sfânta Liturghie, Elisabeta, Otilia și Ana Maria au desenat în cerdacul bisericii. Un întreg arsenal de foi, carioci, fluturași și floricele dintre cele mai ochioase. Fetele desenează ca să aibă ce să îi dea părintelui. La urmă iau o lumânare și desenul în mână, și îi dau părintelui, povestește Ana-Maria, fetița parcă ruptă din lumea lui Creangă. O roșcățică pistruiată, cu nasul colorat în praful adunat de pe lemnul vechi de sute de ani. Otilia e delicată ca o prințesă și ascultătoare cât să își asigure bucuria petrecerii în cerdac. Desenează flori, fluturi, sporovăiește de zor.

Bisericuța de lemn din Brăești este de o frumusețe cuceritoare. Construită în anul 1745 și ctitorită de Miron Gorovei, o construcție cu pronaos, naos și altar cu pridvor adăugat, Biserica Adormirea Maicii Domnului este situată la 20 de kilometri de orașul Botoșani, pe drumul ce face legătura dintre Botoșani și Dorohoi. Edificiul se află pe Lista monumentelor istorice, BT-II-m-01949. De dimensiuni mici, biserica este construită din bârne de stejar prinse în clești, fără turlă, având turnul clopotniței deasupra intrării, pe latura sudică.

Curtea îmbrăcată într-un verde curat, odihnitor, cu copaci bătrâni care veghează parcă asupra arborilor tineri, jucăuși în lumina soarelui de amiază. Scâncet de prunci, un lătrat obosit de câine, din când în când mai răzbate și se năpustește în biserică o boare de vânt mofturos.

Aflată în mijlocul lumii, oaza de liniște adună creștinii și-i ține împreună. Cu zgâtii de fete sau adolescenți serioși, cu săteni sporovăitori sau flori care-și aruncă îndrăzneț roșul viu pe marginile aleii, bisericuța bătrână de secole trăiește astăzi prin oamenii ei.























Evgheni Vodolazkin - LAUR. "Calea ta e grea, căci istoria dragostei tale abia începe"

"Laur" poate fi deopotrivă cartea vindecătorilor și a celor vindecați. "Laur" poate fi, asemenea, cartea inițierii. Î...