Ziua Sfantului Ioan Botezatorul

Mai mare dumnezeire decât Iertarea este Iubirea. Pot întoarce şi celălalt obraz şi să tac. Sufăr, îndur şi iert. Se întâmplă să iert cu patimă, orgoliu, înverşunare, împotrivire. Iert cu superioritate sau de-a valma. Uneori cu voinţă de răsplată. Alteori a lehamite. Iert cu supuşenie şi rareori conştient.

Iertarea îndumnezeită, atunci când binecuvântat se întâmplă, se numeşte Iubire. Sau mucenicie. Avem cărţi nemuritoare din care putem învăţa – Mircea Vulcănescu, Petre Ţuţea, Zoe Dumitrescu Buşulenga-Maica Benedicta, Părintele Calciu sau Părintele Lăcătuşu, dar avem şi cărţi vii – Părintele Iustin, Părintele Papacioc. Sunt şi multe pagini nescrise, se vor umple cu încetul.
Depinde cum vom primi toate întâmplările din viaţa noastră şi ce sens le vom da. Părintele Iustin a primit 12 ani de închisoare pentru că a dat de mâncare unui om considerat periculos de către comunişti. După 12 ani de temniţă grea a mai primit încă 4, pentru că pedeapsa nu îşi făcuse rostul. Adică nu îl schimbase pe Dumnezeu cu idealul comunist. –Părinte Iustin, de ce aţi mai avut nevoie de încă patru ani? Ce aţi mai învăţat? Să îi iertaţi? – Nu, măi!, a răspuns Părintele. Îi iertasem. În ceilalţi 4 ani am învăţat să-i iubesc.
Cât chin sufletesc se abate în mine dacă mă şubrezesc cu oameni care nu ştiu iubirea şi nici nu vor a o învăţa? Cum să mă opresc şi să îngenunchez dacă mintea şi umerii mă dezgenunchiază? E fantastic şi înspăimântător cum locul în care ar trebui să fixăm crucea devine culme a trufiei. În numele Tatălui ridic mâna spre cer. În numele Fiului cobor privirea spre Inimă. În numele Sfântului Duh îmi ating umerii… Sfântul Duh… Grea Cruce umărul care rămâne semeţ… Mai degrabă se dezgenunche ruga decât ar coborî umărul în pământ. În umeri, acolo stă iertarea, semeţia şi orgoliul care, odată coborâte În numele Fiului, spre inimă, se topesc în Iubire. Ohhhhh… Nu m-am gândit niciodată la povestea asta ca acum. Pentru că nu am iertat niciodată cu adevărat? Un văl ce se spulberă de pe umeri şi se face Iertare şi devine Iubire? Ar fi mai uşor să iubeşti de la început? Poate că toţi iubim de la început, iubim pământeşte şi păgân. Pe parcurs ne semeţim…

Grafica Poetului – Expozitie comemorativa CONSTANTIN DRACSIN, 7 ianuarie 2011

"M-am retras/ in devenirea subtila/ a veacului acesta grandios. /Intru toate cautati-ma", scria poetul Constantin Dracsin, unul dintre cei mai fascinanti oameni ai Botosanilor, parca prea putin cunoscut in viata, aproape uitat in moarte, omul care, cu creionul intre dinti, a scris mii de poeme si a realizat aproape 150 de lucrari de grafica.

In data de 7 ianuarie 2011, la ora 14.00, Muzeul Judetean de Istorie Botosani va gazdui expozitia comemorativa de grafica semnata de poetul si graficianul Constantin Dracsin.

Evenimentul este organizat de Societatea Culturala "Constantin Dracsin", prin grija si sustinerea lui Gheorghe Iavorenciuc. Cu aceasta ocazie vor fi proiectate imagini din filmul realizat de Sanda Visan, al carui protagonist este Constantin Dracsin. Sunt invitati si asteptati poetii, scriitorii, artistii plastici din Botosani, dar si cei care l-au cunoscut si iubit ca om.

Constantin Dracsin s-a nascut la 20 iulie 1940, in Băluşeni, judetul Botoşani, si a incetat din viata la 7 ianuarie 1999.

Din pricina unei necrutatoare boli, din copilarie nu si-a mai folosit mainile, scriind si desenand cu dintii. O lupta careia Constantin Dracsin i-a dat un sens, devenind unul dintre cei mai apreciaţi poeţi, dar si un foarte bun grafician. A avut numeroase expoziţii personale in Botosani (1985, 1987, 1988, 1989, 1992, 1999), Iasi (1988), Bucuresti (1991), Essen, Germania (1991) si Olanda (1993). Prezent in colectii particulare din tara si strainatate. A realizat 146 de lucrari de grafica.

A fost membru al Uniunii Scriitorilor din Romania si al Asociatiei Artistilor Plastici Amatori din Bucuresti. Despre opera sa au scris referinte critice: Ioan Alexandru, Virgil Mazilescu, Laurenţiu Ulici, Daniel Dumitriu, Traian T. Coşovei, Radu Negru, Constantin Pricop, Valentin Ciuca, Dumitru Tiganiuc, Emil Iordache, Gellu Dorian.

In aceasta imprejurare

… in aceasta imprejurare
numai sufletele au ceva de spus.

Prin tot ce fac
te repet;

am ratat si moartea
din cauza aceasta!

… langa radacini
mi-e sufletul.

(Ochii si omatul cerului, 1996)


* * *
Cuvintele înseamnă
altceva
la poeţi
decât o spun dicţionarele.

Pentru ei,
sunt timp vechi
şi nenumit.

Gândindu-mă câteodată,
de-abia reuşesc să învăţ
o adresă
în doi ani.

Altădată,
ştiu câţi kilometri are o noapte
şi ce parte
din nisipurile unei mări
intră în ea.

(Poezii si desene, 2001)

ALEXANDRU ZUB - Un portret

"În secolul al XIX-lea, autoritățile Bucovinei, supuse Austriei imperiale, îngăduiseră o manifestare ce le era ostilă (serbarea națională de la Putna - n.n.); în secolul XX, activiștii partidului comunist, credincioși Moscovei proletare - ruși de limba română, cum i-a numit filosoful Petre Țuțea, alt mare întemnițat al vremii -, i-au arestat pe studenții patrioți, i-au batjocorit în anchete și în procese trucate și i-au expediat în lagăre de exterminare.

Suferind de plămâni, Sandu Zub a făcut parte un timp din brigada de inapți. Bolnavii nu ieșeau la dig, însă de muncă nu erau scutiți. Cărau toată ziua cu spinarea lemne și cărămizi de la debarcader sau dezghiocau semințe de sorg, o treabă mai nesuferită ca toate (...).

Zub nu se plângea. Supunerea corpului față de minte părea totală, în cazul său. Nu-i era foame, nu-i era frig, oboseala nu-l dobora. Duhorile barăcii nu-l atingeau și lăsa impresia că tratează murdăria din jur ca pe un mediu aseptic. Putea fi suspectat că se bucura chiar de luxul de a i se fi luat totul și de a fi fost nevoit să umble îmbrăcat în zdrențe (...).

Când prietenii săi zăceau ca niște zdrențe abandonate, mortificați după ziua de muncă, Sandu Zub găsea energia necesară să le repare o haină ruptă sau să le încropească din te miri ce  pereche de mănuși. Avea mâna modelată de bibliotecă, prin contactul permanent cu foile de carte; degetele lungi și nervoase învârteau acul improvizat, de parcă ar fi ținut între ele nu o sârmă grosolană, ci pana de caligraf a unui copist din alte vremuri.

Modestia, simplitatea și bucuria copilăroasă a inimii se armonizau cu tăria de caracter. Pe măsură ce i se accentua slăbiciunea fizică, forța sa sufletească iradia. Trupul, unealta fragilă și străvezie, i se transformase într-un vehicul de unică folosință: aceea de a-i purta, asemenea unei monturi ieftine de inel, piatra prețioasă a intransigenței morale. Dacă Securitatea l-ar fi ocolit și l-ar fi lăsat liber, multi pușcăriași ar fi fost privați de un tipar de comportament impecabil.

În persoana discreta a lui Zub, moralitatea era singurul lucru lipsit de discreție".

(Florin Constantin Pavlovici, TORTURA PE ÎNȚELESUL TUTUTOR", Editura Cartier, 2001)