INTERVIU cu SANDA TOMA, istoria vie a sportului românesc: "Am dorit să concurez doar pentru Locul I. Obiectiv îndeplinit!"

Unul dintre momentele în care meseria de jurnalist capătă rost, profunzime, frumuseţe. Îi mulţumesc Doamnei Sanda Toma pentru disponibilitate, răbdare, încredere şi drag de cuvânt.  

Primul AUR OLIMPIC al României, la canotaj, a fost câştigat de o botoşăneancă! O sportivă care a făcut istorie în 1980, la Jocurile Olimpice de la Moscova. Astăzi, dintre cei tineri, prea puţini au auzit de ea. Oficialii din sport se sucesc mai mult în jurul campioanelor mai tinere. Cei mai în vârstă şi ţărăncile vrednice mai exclamă, între două respiraţii de surpriză: "Daaa, Saaaanda Toma! Cum să nu o ştiu, campioană pe apă...". De acasă, în urmă cu ceva ani a primit un telefon: "Doamna Sanda Toma, nu-i aşa că nu puteţi veni la Botoşani?!".

Dublă campioană mondială şi campioană olimpică! După trei succese impresionante (1979 - medalie de aur la Campionatele Mondiale de la Bled, 1980 - medalie de aur la Jocurile Olimpice de la Moscova, 1981 - medalie de aur la Campionatele Mondiale de la München) Sanda Toma s-a retras din competiţiile sportive. În glorie şi neînvinsă! În jurul ei s-au creat legende, s-au dus "războaie" de păreri jurnalistice, s-au căutat motivele "reale", nespuse, bănuite şi preascotocite acolo unde nu exista decât o explicaţie simplă: Sanda Toma îşi urma firescul drum al vieţii.

Au trecut 35 de ani de la Jocurile Olimpice de la Moscova. Născută pe 24 februarie 1956, la Ştefăneşti, în judeţul Botoşani, Sanda Toma este astăzi prof.  univ. dr., decan al Facultăţii de Educaţie fizică şi Sport, Universitatea Ecologică din Bucureşti. În decembrie 2014 a primit titlul de Doctor Honoris Causa, de la Universitatea de Stat de Educaţie fizică şi Sport, Chişinău, Republica Moldova, pentru contribuţii aduse sportului de performanţă şi ştiinţei domeniului. Este căsătorită cu atletul Adrian Urichianu, cadru didactic la Universitatea "Titu Maiorescu" Bucureşti.


Ştiri Botoşani: Doamnă Sanda Toma, se împlinesc, iată, 35 de ani de la momentul Moscova. Acolo, o sportivă de numai 24 de ani, din Ştefăneştii Botoşanilor, câştiga prima medalie de aur pentru România, la canotaj, învingând-o pe "supervedeta" ţării gazdă, Antonia Masina. Cum aţi trăit atunci acel moment şi cum îl percepeţi astăzi?

SANDA TOMA: Antonina Masina a fost o sportivă pe care am întâlnit-o prima dată la JO Moscova, principala mea adversară a fost sportiva din Marea Britanie, Berill Michel, care a ocupat locul III şi care a participat înscrisă individual, pentru că se ştie că ediţia JO Moscova 1980 a fost boicotată de ţările capitaliste, urmat de boicutul ţărilor socialiste din 1984.

Pentru mine orice competiţie era de cel mai important nivel, nu eram interesată de numele adversarelor, puteau fi ele oricine. Mă aşteptam să reeditez rezultatul din 1979, unde am câştigat cu mare avans. Desigur că un titlu olimpic este cel mai important trofeu pentru un sportiv, pentru acest lucru am renunţat la atletism, sperând că voi avea o altă şansă la un alt sport. Acel moment a fost puţin umbrit de "dedicaţia pentru ţară", cum ni se spunea la toţi sportivii, dar înţelegeam că era vorba de o ţară cu posibilităţi limitate pentru noi, tinerii.

Astăzi, ca toţi tinerii, există şi alte posibilităţi de afirmare şi mă simţeam în stare să abordez şi alte domenii. Desigur că nu regret, ar fi inutil, dar multe aspecte au perpetuat peste timpuri ca umbre. Iau doar ce a fost frumos, victoriile mele au fost fantastice, mi-am dorit să concurez la canotaj, doar pentru locul I.


Continuare www.stiri.botosani.ro. Un interviu în exclusivitate cu o mare campioană! Despre momentul Moscova, despre ce însemna să fii sportiv în vremea comunismului. Despre legende, "efectul de statuie" şi cum devine incomod sau "greu abordabil" un om care ştie să spună lucrurilor pe nume. 

Din "turnul de fildeş"…

Scotocind după nişte oameni frumoşi, despre care urmează să scriu, am dat peste aceste frânturi din anul 2013, despre care nu ştiam. La fel cum nu ştiam că semenii mei mă văd "discretă şi retrasă într-un soi de turn de fildeş"! Aş, de unde! Sunt printre voi mai mult decât credeţi! O prezentare a cărţilor mele, în revista Ţara de Sus:

"Şi cine este aproapele meu?", Ed. Junimea, Iaşi, 2013

"Despre suferinţa ce impinge marginile durerii, despre mucenicia unui suflet ce şi-a găsit drumul printre sute de trupuri chinuite şi se întoarce asupra lor cu iubire şi răbdare, despre umilinţe şi înjosiri dincolo de fire, din care temniţele de la Piteşti şi Aiud păstrează încă urme de sînge, despre toate acestea şi altele asemenea, ai zice că doar un trăitor direct poate scrie cu atîta adîncă înţelegere şi creştină iertare"– spune Simona Modreanu pe coperta a patra a cărţii Florentinei Toniţa – "Şi cine este aproapele meu?", editura Junimea, 2013, o carte de un tragism exprimat calm, detaşat, cu privire introspectivă într-un spaţiu concentraţionar pe care timpul nu-l poate uita, iar scriitorii, fie şi de eleganţa stilistică a Florentinei Toniţa, nu au cum să-l treacă cu vederea. Dispariţia unei astfel de lumi poate fi radiografiată cu fineţe şi înţelegere, cu suferinţă asumată şi dăruire, aşa cum face Florentina Toniţa în cartea ei de proză, ce frizează valenţele unui roman veritabil.

"Forma păsării", Ed. Axa, Botoşani, 2012

Spre finele anului trecut, poeta Florentina Toniţa, discretă şi retrasă într-un soi de turn de fildeş, publică o nouă carte de poeme – "Forma păsării", Editura Axa. Pasărea nu are numai forma arhicunoscută, ea este şi ideea ce duce la perfecţiune, la gingăşie: "precum o pasăre aripa pe uscat/ mers răscolit, dintr-un umăr în/ altul îngerescul suspin/ (am văzut astăzi cum gîndurile/ te pot sugruma/ cum devii într-o clipă un om cu/ zăbrele – dinlăuntru spre lume/ priveşti îndărăt/ doar mîna/ mîna precum pasărea/ şchioapătă-n gînduri)/ am văzut un orb cu aripi sub pleoape/ nu ştia numele păsării,/ rîdea şi exersa zborul în tălpi/ fără umblet/ eşti orb şi umbli gîngureau/ mergătorii de ocazie. trebuie să fii orb şi atît". Sensibilitatea Florentinei Toniţa este una remarcabilă, bine dozată în poeme ce nu par a fi poeme, ci sentinţe ale inimii către minte, reflecţii ale sufletului către trup, uneori spovedanii lirice pentru cei de aproape în faţa lui Dumnezeu, care sălăşluieşte mereu în locul în care tu te afli. Florentina Toniţa abordează teme bătătorite, pe care le împrospătează cu mirosul florilor pe care numai ea ştie de unde să le culeagă. Este şi regret şi bucurie în gesturile ei.

Foto din Ţara de Sus: