RADU GYR - Tacem din gura - VIDEO

Din tot, ne-a mai ramas aieve,
Acest zid grav, aceste dreve.
Crunt ferecati in piatra dura
Cu pumnii stransi, tacem din gura.

Tacem, parc'am tacea de veacuri
Ca niste funduri vechi de lacuri.
Si ferecat in bezna sura,
De mii de ani, tacem din gura.

Ei: ziduri, lanturi, temnicerii,
noi, numai cremenea tacerii.
Ei, biciuri cu batai si ura,
noi, urias inghet pe gura.

Deasupra vremii si genunii,
Tacem ca spinii si taciunii.
Tacem ca lama de custura,
Tacem mereu, tacem din gura.

Ne linge frigul pe ciolane,
Ei, foame, cuie si ciocane
Si orice zi e-o muscatura.
Scrasnind din dinti, tacem din gura.

Tacem ca lacatul pe use,
Tacem ca focul sub cenuse,
Tacem... dar noaptea sub celule,
Vuiesc torente nesatule.

Un zgomot bubuie departe,
Se darma parca ziduri sparte
Si parca lanturi cad in zgura.
Noi asteptam, tacem din gura.

Radu Gyr

Preotul Toma Chiricuţă, de la Botoşani la Bucureşti

"La Zlătari - Bucureşti era un preot foarte bun, Toma Chiricuţă, de la Iaşi, botoşănean, care predica foarte frumos. Predica numai pentru intelectuali. Eu nu am auzit în viaţa mea un predicator mai desăvârşit decât părintele Toma Chiricuţă. Toată întelectualitatea era acolo. Duminica se oprea circulaţia pe Calea Victoriei". (Dimitrie Bejan, "Bucuriile suferinţei")

Părintele Toma Chiricuţă s-a născut pe 6 iunie 1887, într-un sat din Vaslui. A urmat Facultatea de Litere şi Filosofie şi apoi Teologia, fiind trimis şi la Universitatea Leipzig, unde va studia filosofia.

Revine în ţară şi se stabileşte la Botoşani, unde va activa ca profesor de limba germană. Tot aici se căsătoreşte, fiind hirotonit preot pentru Biserica Adormirea Maicii Domnului (Uspenia). În această perioadă înfiinţează împreună cu poetul George Tutoveanu şi cu scriitorul Tudor Pamfil Academia din Bîrlad, care va avea o intensă activitate în perioada interbelică. Devine, între timp, şi profesor de religie la Şcoala Primară din Botoşani.

A fost duhovnicul principesei Ileana a României, precum şi al reginei Elena a României.

Chemat la Bucureşti, este paroh al Bisericii Sf. Ciprian (Zlătari). Conduce revistele Ortodoxia şi Floarea Darurilor.

Fiind "cu putere multă" şi cu influenţă în fata credincioşilor, Părintele Toma Chiricuţă este arestat şi băgat la închisoare, deşi avea 75 de ani.

Moare în anul 1971, la vârsta de 85 de ani, fiind înmormântat la Cimitirul Bellu din Bucureşti.

Dintr-un film despre viaţă, iubire, suferinţă şi adevăr. Nu rămâne decât Dumnezeu.

Viata e foarte scurtă, dar destul de lungă dacă o trăieşti din inimă!
Deci, sfărâmaţi lanţurile.
Iertaţi repede!
Sărutaţi încet!
Iubiţi sincer!
Râdeţi din tot sufletul...
...şi nu regretaţi niciodată ceva ce v-a făcut să zâmbiţi!

(dintr-un film. Poate fi şi filmul meu. Începând de acum, din clipa asta fără lanţuri!)

Scrisoare către Michi

Să îți spun LA MULȚI ANI astăzi? Să sărbătorim astăzi ce?!

Nu contest necesitatea unei astfel de zile, înțeleg cât de benefic este – demonstrat statistic – faptul că pe 3 decembrie privirile tuturor se îndreaptă către persoanele cu dizabilități. Nu contest nici nevoia voastră de a vi se întinde o mână și de a vi se dedica programe, activități, emisiuni, articole în această zi de 3 decembrie, Ziua Internațională a Persoanelor cu dizabilități...

Doar că nu pot să îți urez La mulți ani astăzi. Pentru că, de o vreme, nu mai știu care sunt persoanele cu dizabilități… Oamenii întregi la trup care își mutilează sufletul? Oamenii cu mintea întreagă chinuiți de angoase, de ură, încrâncenați până și împotriva propriilor părinți? Cine, draga mea prietenă, poate pune prețul corect într-o lume contabilizată doar la capitolul A AVEA? Cine, prietena mea dragă, mai învață de la ține ce înseamnă A FI?   

În urmă cu peste 40 de ani, la Maternitatea din Dorohoi, în ziua în care te-ai născut, medicii erau plecați la Iași, la nunta unui coleg. Te-ai născut cu asfixie, creierul nu a mai fost oxigenat și, până să primești un ajutor, organismul a fost afectat. Diagnosticul: sindrom extrapiramidal. O viață în fotoliul cu rotile. Scoți cu greu sunetele, vocea distorsionată lungește vocalele, mâinile se chinuiesc spasmodic să își găsească rostul...

Cu toate acestea, ai luptat, ai învățat, ai o minte fantastică și, mai ales, ai un suflet extraordinar și un simț al prieteniei divin! Ai înființat o asociație ortodoxă, IHTIS, care sprijină persoanele aflate în aceeași situație, visul cel mai mare fiind acela de a construi la Dumeni, în județul Botoșani, un Centru de Viață Independentă. Unde să vă purtați singuri de grijă, să vă bucurați de compania semenilor voștri, să nu mai fiți în grijă statului, care oricum nu vă mai poartă de mult de grijă. Nu înțeleg de ce o asemenea idee nu a fost îmbrățișată de autorități.

Ne-am întrebat vreodată de ce există printre noi "persoanele cu dizabilități"? Întrebați un părinte de câtă iubire este capabil copilul lui cu Sindrom Down. Urmăriți la biserică băiatul care știe pe de rost toată slujba și câtă frumusețe este în glasul sau chinuit, aruncat printre oameni... Câtă sfințenie în felul în care se roagă în față icoanelor... Câtă frumusețe în ochii lor...

Dragă Michi, ne-am obișnuit să facem din a vă sărbători un titlu de glorie, propria tolerantă față de persoanele cu dizabilități ne crește stima de sine, cădem deseori în păcatul mândriei, al gândului că suntem buni pentru că vă acceptăm...

Să ne ierți! Nu m-am gândit cât de greu este pentru voi să ne acceptați, să ne tolerați mândria, superioritatea, gesturile nătânge... Astăzi nu pot să îți urez LA MULȚI ANI! Pentru că, astăzi, mă sperie gândul că și la nașterea mea medicul ar fi putut să fie plecat la o nuntă... Astăzi te rog doar să ne ierți, să ne accepți și să ne iubești! 

Patriotismul real este aproape sinonim cu acceptarea martirajului

Cred că pentru români patriotismul, patriotismul real este aproape sinonim cu acceptarea martirajului. Pentru că nu există mare patriot român sau bun patriot român care să nu fi sfîrşit rău în ţara asta. În ţara asta trăiesc bine vînzătorii de ţară, cei care nu dau doi bani pe ţara asta, cei care-o terfelesc, care-şi bat joc de ea şi fac afaceri pe seama ei şi nu le pasă de nimic.
Cei care iubesc cu adevărat această ţară sînt în marginea martirajului sau aproape martirizaţi. Deci n-o iubeşti pentru că ţi-ar întoarce această iubire sau ţi-ar arăta recunoştinţă sau te-ai complini prin valorile ei, ci pe undeva împotriva, dacă vrei, realităţilor.
Aşa trebuie iubită o ţară şi aşa o iubesc şi eu, adică sînt convins că ţara românescă este o ţară foarte frumoasă în Europa, întîi prin condiţiile ei fizice, geografice, o ţară de oameni foarte talentaţi, dar din nefericire lipsiţi completamente de caracter, de ţinută morală...
Cu toate acestea o iubesc, cum o voi iubi întotdeauna, indiferent în ce situaţie ar fi, bună sau rea.

Cezar Ivănescu, 1996


Sursa: In memoriam Cezar Ivanescu




.

DE 1 DECEMBRIE, LA MULTI ANI: Avem o tara!


AVEM O TARA, versuri RADU GYR
(interpreteaza corul Maicilor de la Diaconesti)
 
Avem o tara unde au stapanit odata

Vitejii daci, barbati nemuritori
Si unde stau de veacuri laolalta
Izvoare, vai si munti cu fruntea-n zari.

Avem troite sfinte, altare si icoane
Si candeli ard cu mii de palpairi.
Avem atatea lacrimi si prigoane
Ca ne e plin pamantul de martiri.

Avem la Putna, sfant si viu cu duhul,
Pe cel ce-a stat Ortodoxiei scut;
Si azi de-l vom chema sa-nfranga Apusul
Va rasturna cinci veacuri de pamant.

Avem pe Brancoveanu pilda tare,
Ca pruncii lui sub sabie-au cazut
Ca sa pazeasca fara de schimbare
Credinta dreapta-n care s-au nascut.

Avem Ardealul sfant, pamantul rastignirii,
Cu tunuri sfartecat de cel viclean;
Avem Ierarhii sfinti, pe Iancu si martirii,
Pe Horea tras pe roata pentru neam.

Azi iarasi te-au suit vrajmasii tai pe cruce,
Ardeal cu trei culori impodobit,
Scriind deasupra vina ta cu sange:
Aceea ca Ortodoxia ai iubit.

Avem un rai de sfinti in temniti dati la moarte
Si aruncati in groapa nestiuti;
Dar astazi, dand pamantul la o parte,
Ies moaste sfinte-n zeghe grea de detinuti.

E jertfa lor de veacuri marturia
Ce striga din morminte pan’ la noi
Sa aparam cu ravna Ortodoxia
Si-acest pamant de Sfinti si de Eroi

Asta ma impresioneaza in aceasta seara!

Recitesc Dimitrie Bejan, "Bucuriile suferintei", si nu ma pot abtine sa nu dau mai departe cate ceva. De fiecare data ma impresioneaza foarte tare cartea asta. Parca as parcurge un film, iar gandul ca totul a fost real si ca nimeni, probabil, nu ar putea face un astfel de film, ma emotioneaza si mai tare:

"M-am eliberat in preajma zilei de 23 august 1964, in urma unui decret de amnistie generala pentru politici. Mai aveam de executat inca 18 ani de detentie! Am iesit intre ultimii 5 detinuti. M-am uitat in urma la poarta puscariei si am inceput a plange! As fi voit sa mor acolo! Mecanicul de tren s-a uitat la mine cu oarecare rusine ca aveam vreo 33 de petice la pantaloni si haine murdare. "De unde vii?", m-a intrebat. "Vin din rai!, i-am raspuns. Nu vezi ca stralucesc?". Eram asa de fericit! Eu chiar veneam din rai! Tare-mi parea rau ca ies si din gara priveam spre inchisoarea din Aiud, si cu lacrimi ziceam: "Mai, ce frumos a fost!". Mai omule, nu pricepi ca acolo am fost puri? Ne rugam si rabdam cu nadejde in Dumnezeu! Anii de inchisoare (1942-1964) au fost cei mai fericiti ani din viata mea.

Tata avea 90 de ani, sora mea era batrana. Mama era plecata la Dumnezeu. Tata nu m-a recunoscut cand am ajuns acasa. Eu i-am zis: "Eu sunt, tata, feciorul matale!": El desfaca niste graunte pentru moara. Venisem de la Aiud. Eu am umplut o galeata cu apa, am incalzit-o, am pus intr-un lighean si m-am spalat. Ce sa fac? Venisem de la puscarie! Tata tot se uita la mine si intreba: "Ce strain esti?". Eu i-am zis ca sunt feciorul lui. "Nu, nu. Feciorul meu ii mort". Am vazut ca nu ma recunoaste, am tacut, m-am spalat frumos, m-am imbracat, mi-am taiat unghiile. El a zis: "Esti strain. Uite, am fasole". Era intr-o vineri. "Mananci fasole?". Si am mancat amandoi. A facut el o mamaliga. Credea ca sunt un strain pe care il primeste la masa. Am mancat fasole cu dansul, am discutat o gramada de lucruri. Tot se uita intrebator la mine. Si a venit sora mea de la Iasi si ea m-a recunoscut. Si s-a convins tata ca sunt eu. Si asa m-a bocit tata!".

Pr. Dimitrie Bejan, "Bucuriile suferintei"

Strict autentic (si incredibil!!): Directiva NKVD, din 1947

40. Atentie ca reprezentantii opozitiei politice sa fie inchisi. Sa se prelucreze acei opozanti care se bucura de stima populatiei bastinase. Inainte ca ei sa se intipareasca in constiinta maselor, trebuie lichidati prin asa-numite "intamplari neprevazute" sau inchisi sub acuzatie de crima de drept comun.

41. Trebuie impiedicata reabilitarea celor condamnati in procese politice. Daca aceasta reabilitare devine inevitabila, se admite doar cu conditia ca acel caz sa fie considerat o greseala judecatoreasca; nu va avea loc reluarea procesului, respectiv pricinuitorii judecatii gresite nu vor fi convocati.
42. Acei conducator numiti de catre partid care prin activitatea lor au produs pierderi sau au trezit nemultumirea angajatilor sa nu fie chemati in judecata. In cazuri drastice se recheama din functie, fiind numiti in pozitii similare sau superioare. La sfarsit trebuie pusi in functii de conducere si tinuti in evidenta ca si cadre de rezerva pentru perioada schimbarilor ulterioare.
43. Se aduc la cunostinta publicului procesele acelor persoane cu pozitie de conducere (in primul rand din cadrul armatei, ministerelor, serviciilor importante, cadrelor didactice) care sint invinuite de atitudine impotriva poporului, socialismului, industrializarii. E o actiune ce atrage atentia maselor populare
44. Cei care lucreaza in diferite functii trebuie sa fie schimbati si inlocuiti cu muncitori cu cea mai mica pregatire profesionala, necalificati.
45. Trebuie ca la facultati sa ajunga cu prioritate cei ce provin din cele mai joase categorii sociale, cei care nu sint interesati sa se perfectioneze la nivel inalt, ci doar sa obtina o diploma.

Este un extras din Directiva NKVD-ului pentru tarile din orbita sovietica. Documentul, strict autentic, elaborat de NKVD la 2 iunie 1947, a fost descoperit în biroul lui Boleslaw Bierut, preşedinte al Poloniei (1945-1952) şi publicat pentru prima dată în ziarul polonez "Novi Dzienic", în 1981. Acelaşi document a mai fost descoperit şi în Cehoslovacia, Germania, Bulgaria. În mod sigur a fost aplicat şi în România, deşi SRI nu a confirmat existenţa lui în arhivele Securităţii. (romania-rusi.info)

"Românii nu au vocaţie revoluţionară. E defectul lor cel mare"

Eram un prost. La vârsta când Eminescu scria "Luceafărul", eu jucam ţurca marxistă. Eram atât de năuc încât visam să dărâm Bucureştiul din temelii şi să construiesc altul în loc, mai măreţ şi mai durabil decât Piramidele. Şi asta în numele luptei revoluţionare între "nou şi vechi". Spune, om zdravăn eram eu? Noroc că, dând în mintea copiilor, boală de care suferă orice revoluţionar, m-a salvat la timp Nae Ionescu. El mi-a spus într-o zi, în timp ce se uita afară pe geam şi zâmbea, probabil îl amuza entuziasmul meu revoluţionar: "Revoluţia e o treabă serioasă. Dar nu-i de nasul nostru să ne ocupăm de ea. Românii nu au vocaţie revoluţionară. E defectul lor cel mare. Ei au făcut două revoluţii mari şi late. De revoluţia burgheză din secolul trecut s-a ales praful. Au făcut din ea o caricatură. Revoluţia ţărănească din secolul nostru n-a avut o soartă mai bună. A avortat. S-a născut moartă. A treia revoluţie proletară, dacă va avea loc, nu va aparţine românilor. Ea va fi impusă din afară de triburile euro-asiatice. Ca român ce eşti, roagă-te lui Dumnezeu să nu apuci acea zi".


PETRE ŢUŢEA, "Mărturisiri autocratice"
 
(Petre Ţuţea s-a născut pe 6 octombrie 1902 şi a murit pe 3 decembrie 1991. Nae Ionescu s-a născut pe 16 iunie 1890 şi a murit pe 15 martie 1940)

"Prostia e periculoasă când devine obraznică"

"Există, la noi, o "teorie" a autenticităţii care, pân-acum, a justificat "trăirea" tuturor mediocrităţilor şi povestirea pe larg a fleacurilor; care a permis orice facilitate, a anulat orice efort de desăvârşire; o neglijenţă, în expresie, scuzată de "forţele vitale", de "stângăcia vieţii". Când cineva încearcă să scrie clar, corect sau chiar frumos, este desconsiderat. De la o extremă deplorabilă am ajuns la alta, tot aşa de deplorabilă: de la superstiţia scrisului frumos, la cultul scrisului prost. Sunt câţiva inşi – infirmi sufleteşte, căci a nu avea sentimentul frumosului şi sentimentul ridiculului este o infirmitate – care au spus: nu e nevoie să ştim să scriem. A şti să scrii e un semn de mediocritate.

(...) Prostia e periculoasă când devine obraznică. Şi cred că nici o ţară din lume nu permite scriitorilor să nu ştie să scrie. Să nu le permitem nici noi. Să-i lăsăm să se creadă geniali şi să creadă că neroziile lor sunt subtilităţi".

(Eugen Ionescu, în anul 1936)

Mikhaíl Baryshnikov, artistul care sfideaza gravitatia


Mikhaíl Baryshnikov este un dansator, coregraf şi actor american de origine rusă. Este adesea recunoscut ca fiind cel mai bun dansator de balet din lume. S-a născut la Riga, în Republica Sovietică Socialistă Letonă (URSS), din părinţi rusi. Tatăl său a fost inginer, iar mama sa croitoreasă. La vârsta de doisprezece ani, mama lui sa sinucis, Mihail a fost crescut de tatăl sau şi de bunica. Mama sa a fost o mare admiratoare a baletului . La unsprezece a înaintat cererea de admitere la Scoala de Balet a Operei din Riga, unde a fost acceptat un an mai târziu, în 1960, şi unde si-a continuat studiile academice. În acest timp, Baryshnikov a învăţat să vorbeasca franceza şi aspira sa fie un pianist celebru. Între timp, s- a îndrăgostit de balet, surclasand afectiunea sa pentru pian şi, ca urmare a decis să urmeze o carieră ca balerin.
În 1963, în timpul unei vizite la Leningrad, el a aplicat pentru a celebra Scoala de balet Vaganova. După terminarea studiilor, în 1966, el sa alăturat trupei Baletului Kirov din Leningrad. În ciuda tradiţiei, Baryshnikov nu a început ca ucenic în corpul de balet, ci si-a făcut debutul ca solist în Giselle. In acelasi an a castigat medalia de aur la concursul internaţional de balet la Varna, in Bulgaria. La întoarcerea sa la Leningrad, el a continuat cu acelaşi succes.
După întâlnirea cu coregraful francez Roland Petit la Leningrad, acesta din urma l-a invitat pe Baryshnikov să participe la un turneu in Canada. În 1974, în timpul acestui turneu, dansatorul a cerut azil politic în Toronto.
Intre anii 1974 - 1979, a fost primbalerin al Teatrului de balet al Americii (ABT), unde a fost partenerul lui Gelsey Kirkland. El a lucrat de asemenea in New York la City Ballet, si a facut turnee in lumea intreaga timp de 15 luni . El s-a întors la ABT în 1980 ca balerin si director artistic, o poziţie pe care a deţinut-o timp de un deceniu. La data de 3 iulie 1986, el a devenit cetăţean naturalizat al Statelor Unite.
Schimbarea cea mai importantă în viaţa sa profesională, a fost cand a luat decizia de a ieşi din baletul clasic si de a se dedica dansului modern, infiintand White Oak Dance Project, impreuna cu Mark Morris şi a unde a fost director artistic din 1990 până în anul 2002 .
În decembrie 2000, Misha a câştigat premiul John F. Kennedy Center, pe care l-a impartit cu tenorul spaniol Plácido Domingo şi actriţa Angela Lansbury. În 2004 a deschis Centrul pentru Arta din New York.
În 1980 a cunoscut-o pe actrita Jessica Lange, cu care s-a căsătorit. Impreuna au o fiica: Alexandra Baryshnikova. În 1982 s-a încheiat relatia lui cu Lange. Baryshnikov a avut timp de mai mulţi ani o relaţie cu balerina Lisa Rinehart, impreuna au trei copii: Sofia, Anna şi Pet. (CinemaRx)

MUC CEL MIC la Teatrul Vasilache, regia Marius Rogojinschi: 30 octombrie, orele 11.00 si 12.30

Eveniment teatral marca Marius Rogojinschi, cu Mihaela Stempel in rol principal! "Copiii sunt invitaţi să parcurgă împreuna cu Micul Muc aventurile prin care acesta este nevoit să le treacă. Binele şi răul se împletesc în calea Micului Muc, dar cu inteligenţă şi noroc va învinge răul, iar Micul Muc va trage multe învăţăminte din întâmplările prin care trece. Personajul poveştii lui Wilhelm Hauff vă invită aşadar în lumea aventurilor, duminică, 30 octombrie 2011, la orele 11 şi 12,30, când va avea loc premiera spectacolului Muc cel mic", transmite regizorul Marius Rogojinschi.

Din distribuţie fac parte actorii Aurica Dobrescu, Ibica Leonte, Mihaela Ştempel, Anamaria Chelaru, Marius Rusu, Florin Iftode, Claudiu Gălăţeanu.
Regia artistica - Marius Rogojinschi;
Scenografia - Marius Rogojinschi şi Mihai Pastramagiu;
Costume şi păpuşi - Mihai Pastramagiu.

DAVID ESRIG la Profesionistii, cu Eugenia Voda: 29 octombrie, TVR1, la miezul noptii

David Esrig s-a născut, în 1935, în Haifa. A absolvit IATC Bucureşti, secţia Regie-Teatru, în 1957. Printre spectacolele care l-au consacrat în ţară se numără „Vicleniile lui Scapin“, de Moliere, 1957, Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, „Umbra“, de Evgheni Schwartz, 1963, Teatrul de Comedie, „Troilus şi Cressida“, de Shakespeare, 1965, Teatrul de Comedie, „Capul de răţoi“, de Gheorghe Ciprian, 1966, Teatrul de Comedie şi „Nepotul lui Rameau“, de Denis Diderot, 1968, Teatrul Bulandra. După câteva vizionări, montările „Aşteptându-l pe Godot“ şi „Furtuna“ i-au fost interzise de cenzura comunistă. Simţind că nu se mai poate exprima în ţară, în 1973 a părăsit România stabilindu-se în Germania.

ganduri de spectator

O seara de controverse, cu ratari si minusuri adaugate fraudulos la un plus ce ar fi trebuit sa se autodenunte si sa determine spectatorul la autoanaliza, daca nu chiar la re/considerari ale vechilor mentalitati impuse de un sistem trecut, prin excelenta amoral.
In primul rand, alegerea piesei. Foarte scurta pentru un spectacol complet. O alegere care s-ar fi justificat in alte conjuncturi. Nu aici. O asteptare de nu stiu cati ani pentru un spectacol GD a creat, probabil, si o suma de asteptari. Care nu s-au implinit astfel. Un sentiment perfid, un zambet in coltul gurii scapat de regizorul care a ales drumul scurt pentru ca cel inalt e... prea inalt.
Un spectacol "umplut" cu multa si neinspirata forma bruta. Strategia cu asasinate celebre a fost neprofesionist prezentata, periculos aleasa si, in final, manipulatoare, o strategie-capcana, singura care si-a atins scopul. Primul aspect este cel al strategiei insasi: nu se justifica decat pentru a da o falsa directie si a minimaliza conflictul piesei, piesa care nu era despre un asasinat, ci despre disperarea anonimului care isi construieste propria celebritate folosindu-se de un personaj ce ar putea sa ii confere aceasta sansa ultima si unica. Mi-a placut subiectul, mi-a displacut tonalitatea joasa a intregii reprezentatii, blocarea in spatiul fizic si derizoriul previzibil care intrerupea fiecare episod al reconstituirii.
Fixarea piesei in tema impusa de regizor: asasini si asasinate celebre - m-a enervat la culme, la fel cum m-am simtit manipulata grosolan de imaginile macabre de afara, cu topoare si arme insangerate atarnate pe pereti, imagini continuate apoi cu intrebari de genul "tu pe cine ai asasina", "pe cine invidiezi"... Un gen de interactivitate care, din nou, a coborat de fiecare data vibratia spectacolului.
Che Guevara - erou sau martir, Nicolae Iorga asasinat de legionari, Papa Ioan Paul al II-lea si un asasin ratat... Este inadmisibil sa propui o dezbatere si sa creezi confuzii pe care le transferi apoi in mintea spectatorului de teatru. Nu pe probleme atat de importante si, de cele mai multe ori, periculoase.

Impresia mea a fost ca regizorul a ratat cu buna stiinta nasterea unui dramaturg jucat, ca sa folosesc o expresie cu care isi gratula cineva prietenul.
Dramaturg care nu stiu cum ar fi aratat cu o alta piesa, dar intuiesc ce ar fi fost cu o alta interpretare a acesteia. Astept totusi "Catavencii"...

"Cu limba de moarte", de Gellu Dorian, regia Ion Sapdaru

Poezia care m-a insotit in ultimii 20 de ani

Deasupra a tot ceea ce esti exista!
Îmblânzeste-ti orgoliul
învinge clipa când nu-ti poti apartine si te izbesti de zid ca pasarile oarbe!
Educa-ti vointa! Coboara în suburbiile gândului
neschimbata e lupta dintre bine si rau
nu renunta niciodata la tine
orice om îsi este propria sarbatoare!
nu te-ndeparta de tine o clipa
nu saruta frânghia pe care ti-o întind scamatorii de vorbe
si nu zornai cuvintele adevarului
precum tradatorii argintii! Asteapta: nu poti stapâni ceea ce nu ai înca
si nu te poti darui altora daca nu te daruiesti la nesfârsit tie!
Deasupra a tot ceea ce esti exista!
Nu renunta niciodata la tine. Indiferenta apropie de moarte
asa cum dorinta te-apropie de pacat
vei întinde mâinile dupa vise si îti vor arunca monede
vei traversa clipe cumplite ca drumurile spre marile abatoare
nu dispera!
Poti fi înfrânt de propria libertate
nu dispera!
stiu ca porti cuvinte niciodata rostite si ceva în tine nu poate sa taca
Slaveste clipa ca înainte si dupa tine doamne cât întuneric!

(Daniel Corbu, Alte sfaturi de amagit întunericul)

Zicea Petre Ţuţea...

Se spune că intelectul e dat omului ca să cunoască adevărul. Intelectul e dat omului, după părerea mea, nu ca să cunoască adevărul, ci să primească adevărul.


O babă murdară pe picioare, care stă în fata icoanei Maicii Domnului în biserică, fată de un laureat al premiului Nobel ateu - baba e om, iar laureatul premiului Nobel e dihor. Iar ca ateu, ăsta moare asa, dihor.

Eu nu detest burghezia. Eu m-am lămurit că un om care vrea să fie bogat nu este un păcătos. Spunea odată un preot bătrîn: Circulă o zicală că banul e ochiul dracului. Eu nu-l concep ca ochiul dracului, eu îl concep ca pe o scară dublă. Dacă-l posezi, indiferent în ce cantităti, si te misti în sus binefăcător pe scară, nu mai e ochiul dracului. Iar dacă cobori, atunci te duci cu el în infern, prin vicii, prin lăcomie si prin toate imperfectiile legate de orgoliu si de pofta de stăpîn.

Nu pot evita neplăcerile bătrînetii si nu mă pot supăra pe Dumnezeu că m-a tinut pînă aproape la nouăzeci de ani. Însă bătrînii au o supapă foarte înteleaptă: au dreptul la nerusinare. O nerusinare nelimitată. Cînd mă gîndesc la suferintele bătrînetii, îmi dau seama că în natura asta oarbă cel mai mare geniu este geniul mortii. Faptul că murim, de cele mai multe ori la timp, este un semn al dragostei lui Dumnezeu pentru noi.

În afară de cărti nu trăiesc decît dobitoacele si sfintii: unele pentru că n-au ratiune, ceilalti pentru că o au într-o prea mare măsură ca să mai aibă nevoie de mijloace auxiliare de constiintă.

De creat doar zeul crează, iar omul imită. Eu cînd citesc cuvîntul creatie - literară, muzicală, filozofică - lesin de rîs. Omul nu face altceva decît să reflecte în litere, în muzică sau în filozofie petece de transcendentă.

Inteligenta, oricît de mare nu e suficientă pentru a te curăta de prejudecăti. Cu cît inteligenta e mai mare, cu atît prejudecata e mai voinică, pentru că ai aparat s-o justifici.

Am dorit dintotdeauna să fac o teză de doctorat cu tema Aflarea în treabă ca metodă de lucru la români.

Am făcut o mărturisire într-o curte cu sase sute de insi, în închisoarea de la Aiud. Fratilor, am zis, dacă murim toti aici, în haine vărgate si în lanturi, nu noi facem cinste poporului român că murim pentru el, ci el ne face onoarea să murim pentru el!

Eu cred că războiul nu e făcut de oameni; e mult prea serios. Îl face Dumezeu. Cum ne dă si cutremure, ne dă si război.

M-a întrebat odată Nae Ionescu ce cred despre evreul acesta, despre Pavel. Stii ce i-am spus? - ăsta nu-i om, domnule, este toată Mediterana.

Trei ore am vorbit atunci în curtea închisorii, de Platon si despre Hristos. Zice colonelul: Vă rog să scrieti ce-ati vorbit, ca nu cumva ministrul de interne Drăghici să spună că sînt solidar cu dumneavoastră. - Domnule colonel, cum să fim noi solidari? Eu tocmai d-aia am venit aici, că nu sîntem solidari unii cu altii...

A fost întrebat un tăran, în închisoare: ce întelegi din tot ce spune Petre Tutea! Zice: nu înteleg nimic, dar e o grozăvie!

Treisprezece ani de închisoare... Aveam doar o hăinută de puscărias. Ne dădeau o zeamă chioară si mămăligă friptă. M-au bătut... M-au arestat acasă. Nici nu tin minte anul... Cînd m-au anchetat am lesinat din bătaie. Iacătă că n-am murit! Am stat la Interne trei ani. Am fost după aceea la Jilava, la Ocnele Mari si pe urmă la Aiud. Eu mă mir cum mai sînt aici. De multe ori îmi doream să mor. Am avut mereu lasitatea de-a nu avea curajul să mă sinucid. Din motive religioase... Treisprezece ani! Nu pot să povestesc tot ce-am suferit pentru că nu pot să ofensez poporul român spunîndu-i că în mijlocul lui s-au petrecut asemenea monstruozităti.

M-a întrebat un anchetator: De ce ai vorbit împotriva noastră, dom  le? - N-am vorbit, dom le. - Cum n-ai vorbit? - Păi împotriva voastră vorbeste tot poporul român. Ce să mai adaug eu? Si mi-au dat 20 de ani muncă silnică făra motive. Mi s-a prezentat sentinta de condamnare ca să fac recurs. La cine să fac recurs, la Dumnezeu?

Am fost solicitat, în închisoare, să scriu pentru revista Glasul patriei, ca si Nichifor Crainic. Mi s-a părut ciudat să fii arestat si să scrii, să meditezi. Adică să spui: vă multumesc că m-ati arestat! Asta era o porcărie nemaipomenită, să obligi un detinut să scrie. El poate să-si scrie memoriile, dar nu pentru tine, ăla care-l persecuti...

Eu n-adun nimic. Îmi spunea un popă, zice, păi dumneavoastră vă risipiti asa, vă poate fura oricine... Zic: uite, părinte, eu, zic, am adoptat conceptia regelui Frantei în materie de risipire a ideilor mele. Conceptia lui despre cartof. Cînd au venit cartofii din America, tăranii nu-i cultivau. ''Să mîncăm noi buruiana asta din pămînt...'' Ce a zis regele Frantei? ''Mă, seamănă, mă, cartofi pe mosia mea si, cînd or vedea tăranii că îi păzesc, or să-si dea seama că-s lucru bun. Lăsati-i să fure, că asa se răspîndesc cartofii în tară.''

AZI, 6 octombrie, SE IMPLINESC 109 ANI DE LA NASTEREA LUI PETRE TUTEA.

Cine face pasul inapoi?

Obsedanta povestea cu focul in biserica. Povestita de CTP in emisiunea Profesionistii. Pe scurt: izbucneste un incendiu in altar, biserica plina de oameni. Disperati sa se salveze, toti se reped spre iesire. Usile se deschid spre interior asa ca, in imbulzeala si disperare, puhoiul de lume nu face decat sa blocheze iesirea. Pentru a se putea deschide usile, trebuie ca toti sa faca un pas inapoi. Pas pe care nimeni nu vrea sa il faca primul.


Imaginile m-au urmarit intreaga zi. Pentru ca cei care sunt foarte aproape de usa ce i-ar salva depind de cei din spate. Daca cei din spate nu vor face pasul inapoi, oricat de aproape de lumina s-ar afla, vor fi striviti. Si, chiar daca au solutia, daca vor sa faca pasul inapoi, nu pot din cauza presiunii imense a celor din spate.

Cei din spate nu vor face pasul pentru ca sunt prea aproape de flacari si prea departe de iesire. Cred mai mult flacarilor decat celui care, in fata fiind, ii promite ca daca va face un pas inapoi va fi salvat. Si nu va face pasul!

Nu poti sa ii judeci pe niciunii. Cei din fata se gandesc, desigur, la salvarea lor. Daca vor putea deschide usile vor fi primii salvati. Cei aflati in spate traiesc si apasarea flacarilor si asteapta ca cei din fata sa se descurce singuri. Probabil. Apar alte si alte imagini, alte si mereu alte ganduri. De asta, spun, ma obsedeaza povestea...
 
Si cel mai frumos lucru din toata povestea: usile se deschid DOAR spre interior! Dar daca se vor deschide, ne vom salva si noi si ei...

Cristian Tudor Popescu la Profesionistii. Despre Dogville si renuntarea la a mai salva lumea!

Aseara a debutat o noua serie a emisiunii Profesionistii. Invitat: Cristian Tudor Popescu. Un personaj care pare superexpus, ultramediatizat si pe alocuri consumat. Am decis, totusi, sa urmaresc emisiunea, din placerea de a o urmari pe Eugenia Voda. A fost o emisiune spectacol. Cristian Tudor Popescu se schimba, se transforma. Emisiunea a fost conturata pe marginea Chestionarului lui Proust, o provocare atat pentru invitat cat si pentru realizator de a-si dezvalui fara pudoare dedesubturile sufletesti. CTP a fost sincer, nestapanit, vulnerabil si corect cu sine insusi.

Finalul a fost neasteptat. Intrebat ce s-ar intampla daca oamenii care mai au ceva de spus s-ar retrage pe rand in gradinile lor, CTP a marturisit ca cel mai important lucru in acest timp nu mai este sa salvezi lumea, sa incerci sa schimbi masele. Ci sa incerci sa faci bine unui om. Macar unui singur om. Sa privesti in jur si sa vezi un om mai greu incercat decat tine. Si sa nu incerci sa il schimbi, ci sa il intelegi, sa ii faci un bine cat de mic. Asa, om cu om, picatura cu picatura...

CTP mi-a mai amintit aseara de ceva. Intrebat care este personajul feminin preferat, a raspuns: "Nicole Kidman in Dogville. M-a obsedat saptamani la rand acest personaj".

Da, este un personaj obsedant, din pacate prea putin oferit publicului. A fost difuzat o data, in urma cu cativa ani, pe la miezul noptii.

Dogville (2003)
Regizor Lars von Trier
Scenarist Lars von Trier
Cu Nicole Kidman in rol principal

Filmul este turnat in intregime in platou, toata actiunea desfasurandu-se ca intr-o piesa de teatru. Un film nu numai tulburator, ci si bulversant, situat la limita parabolei crestine, dar smuls parca din acest gen de arta cinematografica prin sfarsitul extrem de dur, neasteptat.

Titlul este unul definitoriu, al carui inteles se dezvaluie abia spre final. Grace (interpretata magistral de Nicole Kidman) este o tanara din lumea buna americana ( a se citi o familie de mafioti), fugita din casa tatalui sau si adapostita un timp intr-un sat aparent linistit, aparent limitat, ai carui locuitori invata pe parcurs toate regulile santajului si ale micimii sufletesti.

Filmul este, in sine, un simbol. De la regie la scenografie si text, totul este bulversant si paradoxal. Un film care trebuie vazut pentru ca tu, ca spectator, sa te identifici pe rand cu fiecare personaj in parte - de la binefacator la tradator, iar in final sa iti inveti lectia. Daca ai curaj, bineinteles!

http://www.youtube.com/watch?v=ChOEN08xjRs&feature=related

INTERVIURILE MELE

INTERVIU CU CLARA ARUSTEI, FIICA POETULUI CEZAR IVANESCU

INTERVIU CU SCRIITORUL VARUJAN VOSGANIAN

INTERVIU CU ACTORUL DAN PURIC

INTERVIU CU POETUL MARIUS IANUS

INTERVIU CU SCRIITORUL GELLU DORIAN

INTERVIU CU POETUL ADRIAN POPESCU

INTERVIU CU DIRIJORUL ITALIAN GIUSEPPE CARANNANTE SI PIANISTA RITA DELLA RAGIONE

INTERVIU CU VIOLONISTA MARIETA BACIU

Programul Zilelor "George Enescu", Botosani, 30 septembrie - 2 octombrie

30 septembrie, ora 18.30: CONCERT SIMFONIC
Dirijor: MIHAIL SECIKIN
Solist: DANIEL GOIŢI, pian

În program:
George Enescu: Suita pentru orchestră nr. 1, în do major, op. 9
Fr. Liszt: Concertul pentru pian şi orchestră nr. 1, în mi bemol major
Fr. Liszt: Preludiile, poem simfonic

1 octombrie 2011, ora 18,30: RECITAL CAMERAL
Solişti:
CRISTINA ANGHELESCU, vioară
DANIEL GOIŢI, pian

În program:
George Enescu: Suita pentru vioară şi pian Impresii din copilărie, op. 28 (fragment)
Lăutar
George Enescu: Suita pentru pian, op. 10 (fragment)
Sarabanda
Gabriel Fauré: Sonata pentru vioară şi pian nr. 1, în la major, op. 13
Claude Debussy: Sonata pentru vioară şi pian în sol minor
César Franck: Simfonia a IV-a, în fa minor, op. 36

2 octombrie 2011, ora 18,30: CONCERT SIMFONIC
Închiderea Zilelor George Enescu
Dirijor: MIHAIL SECIKIN
Solist: PETREA GÎSCĂ, corn

În program:
George Enescu: Rapsodia română nr. 2, în re major, op. 11 nr. 2
Reinhold Glier: Concertul pentru corn şi orchestră în si bemol major, op. 91
P. I. Ceaikovski: Simfonia a IV-a, în fa minor, op. 36

Pret bilet: 15 lei (10 lei pentru elevi, studenti si pensionari)

Parintele Adrian Fageteanu s-a mutat la Domnul

“Pe vremuri, oamenii aveau cruce de lemn si inima de aur. Acum, au cruce de aur si inima de lemn”, spunea Parintele Adrian Fageteanu.



(…) De sapte ori a trecut parintele pe langa moarte. De sapte ori i-a simtit rasuflarea grea, urata, de necuprins in cuvinte. O data, a murit la modul cel mai concret cu putinta. Avea cinci ani si era in timpul refugiului din Bucovina. Suit intr-o caruta impreuna cu parintii si tot avutul lor de tarani mijlocasi, se purta de parca ar fi plecat la targ, intr-o excursie. Copil si fara minte, nu intelegea ce se intampla, ce tragedie traiau familia si oamenii din satele invecinate. Avea chef de joaca si, atras de zgomotul prundisului peste care calcau caii, s-a aplecat mai mult peste coviltirul carutei. O clipa de neatentie si nenorocirea s-a produs: “Fara sa-mi dau seama ce se intampla, roata carului mi-a trecut peste burta“, povesteste parintele. “Am murit pe loc. Spre groaza parintilor, nu mai suflam. Aveam abdomenul spart si mi se vedeau intestinele risipite pe prundis. Mama, saraca, era disperata. Plangea tanguindu-se de durere, in timp ce ceilalti refugiati, oprind carutele in dreptul nostru, o acuzau ca totul se petrecuse din vina ei, ca nu avusese grija de mine. Tot ei au sfatuit-o sa nu mai poarte cadavrul cu ea, ci sa ma inmormanteze in primul sat. Satul se numea Hlinita. Asa a facut. Ravasita de durere, a oprit in dreptul bisericii, dar pentru ca preotul paroh de acolo era plecat, m-a lasat in seama unui diacon si a platit o baba sa ma spele, sa faca toate cele necesare pentru inmormantare, ea plecand mai departe, de teama sa nu piarda convoiul refugiatilor. Intr-adevar, batrana s-a apucat de treaba dupa datina. M-a spalat, m-a imbracat in straie curate, m-a asezat pe masa, mi-a pus lumanarea sub forma de colac pe piept si a inceput sa-mi citeasca din Psaltire. Trecuse deja o zi, noaptea se instapanea peste incapere si, cum batrana continua sa citeasca rugaciunile pentru mort, cineva a zis: “Babo, inchide fereastra”. Femeia s-a mirat. Fereastra era inchisa, usa, la fel. “Atunci de ce clipoceste lumanarea pe pieptul mortului?”, a mai intrebat omul care priveghea in incapere. Apropiindu-se de mine, a vazut ca respiram. Nu stiu daca a fost cu adevarat o minune sau ca baba, frecandu-ma apasat, mi-a pus inima in miscare. Stiu doar ca oamenii au trimis vorba prin alti refugiati sa o gaseasca pe mama si sa-i transmita ca baiatul ei a inviat. Sa nu va spun ce bucurie au trait parintii mei. Pentru ca nu puteau intoarce caruta din cauza puhoiului ce venea din spate, s-au intors in Hlinita pe jos, m-au dus la Suceava si, la spital, un medic m-a cusut, spunand ca in viata lui nu mai vazuse asa ceva.”

*
O alta moarte clinica avea sa-l astepte pe parintele multi ani mai tarziu, la Stalingrad. Plecase voluntar pe front si, plin de elanuri tineresti, dorea recastigarea Basarabiei. Tot voluntar s-a prezentat la generalul Dragalina, oferindu-se pentru o actiune plina de primejdii. Nu a mai revenit la unitate. Din nou, viata lui a ramas suspendata de un iluzoriu fir. Explozia unui srapnel l-a ranit grav. Era plin de sange si toata falca de jos abia se mai tinea intr-un rest de cartilaj. Era desfigurat si cu greu mai respira din cauza hemoragiei. Medicii ii dadeau doua-trei ore de supravietuire. Nu aveau cum sa-l ajute. Nu aveau cu ce. Singura sansa erau un spital si un chirurg priceput. Acolo, in camp deschis, nu se putea face nimic. Atunci, s-a petrecut minunea. In aer s-a auzit un zgomot intrerupt, de motor cu probleme si, cateva secunde mai tarziu, un avion nemtesc de vanatoare a aterizat, oprind chiar langa parintele. Avionul nu mai putea zbura. Avea o defectiune la rezervorul de benzina. Nu era ceva grav, caci neamtul a surubarit o vreme pe sub burta avionului si motorul a pornit. Vazand ca vrea sa plece, un ofiter roman, Ciurea (maramuresean), l-a rugat pe pilot sa ia ranitul, sa-l duca la un spital. Neamtul a refuzat. Nici un regulament din lume – nici omenesc, nici militar – nu-l putea obliga sa transporte un ranit. Era un avion de doua locuri (pentru pilot si observator) si orice kilogram in plus reprezenta o catastrofa. Atunci, fara sa mai stea pe ganduri, ofiterul Ciurea a scos pistolul si l-a pus la tampla aviatorului. Ori il lua si pe parintele, ori il impusca. Situatia era pe muchie de cutit. Cei doi nemti s-au tras deoparte si s-au sfatuit. Voiau sa suie ranitul in cabina, sa ruleze cateva sute de metri si apoi sa-l arunce din mers. Intr-adevar, ranitul a fost urcat cu chiu cu vai in carlinga, observatorul s-a chircit (numai el stie cum) pe scaunul din dreapta si avionul a pornit. Dupa cateva minute, parintele l-a auzit pe observator spunandu-i pilotului sa nu-l mai abandoneze pe camp. Avionul isi recastigase stabilitatea si motorul functiona bine. Zborul a decurs fara probleme. In doua ore, avionul a parcurs 600 de kilometri, dupa care ranitul a fost dus repede la un spital, unde astepta deja pregatita sala de operatie si toate cele necesare. “In tot acest timp, m-am gandit la multe“, isi aminteste parintele. “Mi-am revazut viata, mi-am pus intrebari. Nu era vorba de frica mortii, de durere fizica sau altceva. Era vorba de Dumnezeu. Mi-am dat seama ca si daca as fi fost imparat sau celebru sef de stat, nimeni nu m-ar fi putut salva in pustietatea campiei ruse. Aceasta intamplare mi-a schimbat viata din temelii. Dupa ce am iesit din spital, in concediu fiind, primul meu drum a fost la Putna, unde in fata altarului mi-am inchinat viata lui Dumnezeu, salvatorul meu.”

(Din Formula AS)

Prea tarziu...

"Prea târziu te-am iubit, frumuseţe străveche şi mereu nouă, prea târziu te-am iubit. Tu erai înlăuntrul meu, iar eu în afară trăind fără tine şi aruncându-mă asupra acelor frumuseţi pe care tu le-ai plăsmuit şi care fără tine nu ar fi putut exista. Tu erai mereu cu mine, dar eu nu te-am găsit. "




(Sfântul Augustin)

"LA NISTORICĂ": ATELIER DE ARTĂ PENTRU COPII!

Tablouri pe sticla, pictura pe vase de sticla, cristal sau lut, vitralii cu culori speciale de sticla, elemente decorative si de design interior!

De la ikebana la motive egiptene, de la cultura educatiei la educatia culturii, cuvintele au nevoie de suflet. Si cel mai frumos inteles al Artei este sufletul.

Din septembrie s-a redeschis ATELIERUL DE ARTA la Tratoria Center, demisol (in spatiul LA NISTORICĂ)


In fiecare Marti, orele 15-16 si 16-17.

IMPORTANT: Se recomanda ca sedintele sa fie frecventate consecutiv, pentru a beneficia de intregul modul (primele sedinte fiind cele de baza pentru lucrul din partea a doua a modulului).



O imagine tulburatoare: Eminescu si Focul cel mare din Botosani!

În 3 iunie 1887 Botoşanii au fost cuprinşi de unul dintre cele mai mari incendii care s-au petrecut vreodată în Moldova. Focul a ars aproape 3 zile, fără întrerupere. Eminescu venise prin primăvară la Botoşani, atras de insistenţele Harietei, care ţinea să îl îngrijească pe Mihai după tratamentul suportat în bolniţa de la Neamţ.

Iată o imagine tulburătoare a lui Eminescu, cu doi ani înainte de moartea acestuia, după cum reiese din scrisoarea surorii sale, Harieta:

"... focul grozav ce-a fost în oraş şi de care groază nu am fost scutită nici eu. Cea mai mare nenorocire; totul scosesem din casă, numai patul nenorocitului meu frate rămăsese, la care pierdusem tot curajul; ce puteam face cu el, care este într-o slăbiciune de nu se poate ridica singur?

Repegiunea pompierilor şi a vecinilor m-a scăpat de cel mai mare pericol, care s-ar fi desfăşurat tot mai mult asupra lui bietul Mihai, pe care l-ar fi calicit fizic din nou, scoţându-l afară. Era un vânt rece ca toamna, cura lui nu-i permitea cea mai mică răceală".

Grozăvenia în Botoşani a fost mare: 1.500 de familii afectate, peste 6.000 de suflete au ramas pe strazi. 456 de case numerotate au fost cuprinse de flacari si 608 "atenansuri". 28 dintre cei afectati de incendiu erau crestini (romani, lipoveni si armeni), restul fiind evrei.
Foto: Ultima fotografie a lui Eminescu, datata 1887, la atelierul fotografului Jean Bieling, din Botoşani

EVOLUŢIA care îndepărtează. O privire în gol...

Trebuie să recunosc, chiar cu oarece îngrijorare, detaşarea în care plutesc de ceva vreme. Nu mai fac planuri, nu mai cred în schimbări sociale, politice sau de orice fel. Cred ca a trecut vremea. E târziu. Ritmul s-a accelerat vizibil şi avem impresia că tăvălugul e prea mare. Şi nu, nu e prea mare, ci atoatecuprinzător. Adică din toate părţile deodată. Partea bună în tot acest tăvălug este că, din cauza precipitării vremurilor, toate se întâmplă la vedere. Ca într-un tablou renascentist, cu trup aruncat jilav pe eşarfe siropoase, conţinut biftec, languros şi vulgar, cu guri schimonosite de poftă şi instinct. Nimic subtil, nimic de descoperit, fără surprize inutile. Un trup gol, plin şi roşu de plăcere. Totul se petrece pe loc, aspru şi nepotolit.


Mă gândeam astă-seară că omenirea, de 2000 de ani, a evoluat cu adevărat! Cinic şi ireversibil! După 300 de ani de jerfă şi martiraj, Constantin cel Mare a instituit creştinismul drept religie de stat, ajungându-se astfel la o creştinare în masă a populaţiei. Creştinismul fără jertfă a devenit trăire comodă, tolerată de conducători, o religie care s-a diluat imediat în societatea tot mai împăcată cu ea însăşi.
Omul devine propriul său centru de spiritualitate, începe să se exploreze tot mai concentrat, comparaţia şi năzuinţa nu mai tinde către Dumnezeu, ci pe orizontala imediată. Diferenţele nasc conflicte, conflictele opun la randul lor doctrine şi legi. Creştinismul se divide şi se împarte la doi: Om şi aproapele său, ortodox şi catolic.
Autoexplorarea omului de către om conduce, evolutiv, către noi perspective asupra lumii desacralizate. Umanismul zeifica omul şi creaţia sa, imperfecţiunea devine libertate personală. Carnalul se opune chipului spiritualizat, credinţa se pulverizează în misticism.
Tot mai liber şi încrezător în forţele proprii, omul îşi continuă evoluţia din revoluţie în revoluţie, amalgamul de orgolii şi trăiri mistice ia chip de anarhism şi nihilism. Masele se lasă uşor stăpânite, burghezia impune alte legi, ştiinţa devine religie, interesul economic singurul care guvernează popoarele. Slabă şi tot mai inofensivă, creştinătatea se pierde în neutralitate. Şi dacă Revoluţia franceză marginalizează creştinismul, Revoluţia bolşevică îl anihilează aproape complet. Comunismul instalat cu o prea mare uşurinţă nu este decât un pas către plutocraţie, un fenomen pe care cred că îl străbatem astăzi. Cred, dar probabil că lucrurile sunt mult mai grave...

În seara asta am avut această percepţie a EVOLUŢIEI. Un cuvânt care, printre înţelesurile sale lingvistice, cuprinde unul pe care l-am ignorat până acum. Conform DEX, "evoluţie" are şi sensul de mişcare circulară, folosit în special în cazul navelor şi avioanelor, o mişcare de ansamblu. De aici am văzut cu ochii minţii, de sus şi parcă din adâncuri, mişcarea circulară a omului faţă de punctul central - Dumnezeu. O mişcare evolutivă, continuă, care depărtează de centru. Tot mai departe, tot mai departe....

Evoluţie, deci?!

CUCUTENI, istoria in pas si piatra



Flori realiste intr-un tablou suprarealist. Cu gand la Oscar Dominguez

Pentru români, dar şi pentru o sumedenie de artişti din toată lumea, spaniolul suprarealist Oscar Dominguez (1906- 1957) rămâne în istoria artei drept pictorul care i-a scos ochiul românului Victor Brauner, pictor născut la Piatra Neamţ. Şi pentru ca întâmplarea să capete conotaţii ezoterice, ce l-au impresionat profund pe Ernesto Sábato, trebuie ştiut că românul pictase cu mulţi ani înainte un autoportret în care se reprezentase
cu un ochi scos, lucrarea fiind denumită chiar "Autoportret cu ochiul scos" (1931). În anul 1938, aflat la Paris, Victor Brauner încearcă să aplaneze o ceartă dintre pictorii Oscar Dominguez şi Esteban Frances, românul fiind lovit de către Oscar cu un pahar în ochiul stâng, incident în urma căruia Victor Brauner rămâne mutilat pe viaţă.
Cunoscut drept un tip coleric, Oscar suferea de acromegalie, boală care determină creşterea extremităţilor, printre care şi mâinile, fapt care i-a accentuat de-a lungul vieţii spaima de a nu mai putea picta. Contemporan cu Picasso, influenţat de aerul suprarealist dar conştient de propria-i valoare, Oscar Dominguez nu a reuşit să îşi stăpânească îndeajuns viaţa, astfel că, pentru un timp, a fost chiar internat într-un ospiciu, de unde însă se pare că a fost alungat, pe motiv că acolo sunt doar "nebuni normali".

Este impresionantă scrierea lui Ernesto Sábato, care foloseşte episodul de la Paris în una dintre cărţile sale: "Orbirea m-a fascinat mereu şi sinistru. Îţi aminteşti istoria lui Victor Brauner? Ei bine, pictorul român a trăit preocupat de clarviziune, premoniţie şi ochi. A fost prieten cu Brâncuşi şi Tanguy, care l-au pus în legătură cu Breton. Mulţi ani de zile a pictat tablouri cu tema ochilor, dar cel mai uimitor e că în 1931 şi-a făcut un autoportret care i-a prefigurat tragedia: ochiul drept îi apare gol, străbătut de o săgeată de care atârnă litera D. În 1938 s-a întors la Paris, pentru a-şi împlini destinul. Într-o noapte, în atelierul unui pictor a început o ceartă. Dominguez, pe jumătate beat, a aruncat într-unul din cei de faţă cu un pahar, care i-a scos ochiul drept lui Brauner. Uimitoarea întâmplare a fost analizată de cercul suprarealist şi îmi amintesc eseul scris de Pierre Mabille într-unul din ultimele numere din Minotaure, revista lui Breton. În urma acestui incident, Dominguez a fost radiat o vreme din cercul suprarealist şi tocmai atunci am intrat în relaţii cu el, în bătrâna Dôme, cafeneaua din Montparnasse, unde îşi dădeau artiştii întâlnire pe atunci".
 
Textul este prezentat într-un amplu articol din România Literară, unde Emil Nicolae sesizează şi micile erori ale scriitorului citat: "Dincolo de micile erori strecurate în text (e vorba despre ochiul stâng al pictorului şi despre tabloul "Paysage méditerranéen" din 1932 - unde apare litera D atârnată de o sabie care intră în ochiul unui personaj –, confundat cu "Autoportretul" cu ochi enucleat din 1931), trebuie reţinut interesul lui Ernesto Sábato faţă de păţania lui Victor Brauner, învestită cu o valoare simbolică mai profundă decât accidentul fizic propriu-zis", scrie Emil Nicolae. 
 
M-a impresionat povestea pictorului spaniol, dar şi acel mister nedesluşit care face ca oamenii să devină instrumente ale destinului, în conjuncturi pe care - într-un plan superior - cineva le proiectează cu o precizie fantastică.
 
Cu gandul la Oscar am pictat azi tabloul acesta, fără suprarealism sau premoniţii inutile. Sper!
 
 

ATELIER DE ARTA PENTRU COPII



ATELIER DE ARTA DECORATIVA
centrul de vacanta "LA NISTORICĂ" (TRATORIA, demisol)
MARTI si MIERCURI, intre orele 16-18.00. Tarif 10 lei de copil. 

Pictura pe sticla, ikebana, pictura decorativa etc, dar si jocuri de creatie si concentrare pentru copii.

(Lucrarile de mai sus sunt disponibile prin Floraria Hera, strada Marchian, vizavi de Banca Transilvania) 



ASPAZIA OTEL-PETRESCU: Suferinta trebuie transfigurata...

Doamna Aspazia Oţel-Petrescu este una din multele femei care au pătimit ani de zile în temniţele comuniste, având în suflet o necuprinsă dragoste de neam şi ţară. În cei 14 ani de detenţie, a trecut prin închisorile de la Mislea, Dumbrăveni, Miercurea-Ciuc, Jilava, Botoşani şi Arad. A răbdat chinurile la care a fost supusă cu vitejie şi credinţă în Dumnezeu, iar Domnul cel Atotmilostiv i-a purtat de grijă, a mângâiat-o şi i-a adus bucurii duhovniceşti, ajutând-o să depăşească momentele critice. Fie ca jertfa ei, precum şi cea a tuturor celor întemniţaţi pentru credinţa lor, vii sau mutaţi la Domnul, ar trebui să ne dea şi nouă curaj în lupta cu propriile păcate, cu patimile şi ispitele, îmbărbătându-ne pentru a duce lupta cea bună, păzindu-ne împotriva necredinţei ce caută să stăpânească astăzi lumea. (R.T.)



- Cum priviţi acum perioada detenţiei?
- O consider o onoare, aşa cum şi Petre Ţuţea o considera. Am un moment de emoţie (lăcrimează, n.red.)… toţi îl avem, când ne gândim ce mare onoare ne-a făcut Dumnezeu, că ne-a aşezat pe o linie care a fost deschisă cu atâţia ani în urmă de către Însuşi Hristos Mântuitorul. Noi am răspuns la o chemare, o chemare la o suferinţă care trebuia să fie izbăvitoare, care trebuia să absolve păcate ale neamului nostru şi să-l aşeze pe o linie ascendentă către mântuire. Căci ţelul final al unui neam, ca şi al unui individ nu este plăcerea, fericirea pământeană, puterea sau toate sclipirile lumii acesteia, ci este Învierea. Dumnezeu ne-a chemat să arătăm că suntem dispuşi să jertfim cei mai frumoşi şi cei mai curaţi ani ai vieţii noastre pentru Înviere.

- Sfântul Apostol Pavel spune că mai întâi de toate este dragostea. Cum se manifesta iubirea, acolo, în celulă?
- Iubirea dintre noi se manifesta prin gesturi mici. O păpădie pe care o furai din curte la plimbare şi pe care o duceai la cineva care îşi aniversa ziua însemna o grădină întreagă de flori, mai ales pentru că era luată cu mari sacrificii. Dacă vedeai pe cineva că tremură de frig, te duceai şi-l îmbrăţişai, şi-l încălzeai în braţele tale. Era un gest minimal, dar care nu se poate uita. Ziceam că prietenia dintre noi este indestructibilă tocmai pentru faptul acesta, că noi am ucenicit la ştiinţa prin care poţi să eviţi îndepărtarea, despărţirea, antipatia faţă de semenul tău şi să o înlocuieşti cu gingăşia, cu duioşia, cu dragostea – care se manifestă prin gesturi mici, dar enorme dacă le pui în balanţă cu indiferenţa, cu apatia. Nouă nu ne era indiferent ce se întâmplă cu noi. Trăirea uneia era şi trăirea celeilalte. Dacă una era pedepsită cu izolatorul, toate celelalte sufeream pentru ea. Ne gândeam: „Săraca, trebuie să-i fie din cale afară de frig sau din cale afară de foame…”

- Din literatura de detenţie, ştim că cele mai grele momente erau cele petrecute la izolator. Aţi cunoscut şi dumneavoastră izolatorul?
- De mai multe ori. În timpul unei anchete, înainte de a ajunge la izolator m-au pus în cătuşe, cu mâinile la spate. Erau nişte cătuşe zise „americane”, nişte brăţări nichelate foarte delicate, dar care aveau un mecanism care se strângea pe încheietură. Cătuşele bărbăteşti erau prea largi pentru încheieturile noastre mici, iar noi, femeile, le puteam scoate. Aceste cătuşe, dacă mişcai mâinile, se tot strângeau până când intrau în carne. Erau foarte greu de suportat, pentru că apăsau nervii care controlau tot sistemul circulator. Puteai chiar să-ţi pierzi mâinile, dacă te ţineau prea mult în situaţia asta. Aşa încătuşată m-au dus la izolator! Încăperea am văzut că era o pivniţă foarte mare, care aveau ca sistem de iluminare două lucarne, prin care venea o lumină slabă. Am mai văzut multe scări până jos. Eu eram în faţa uşii, pe o platformă. De la această platformă coborau scările. Acolo era umed, rece, iar eu eram doar într-o rochiţă şi nu puteam să fac nici o mişcare, pentru că se strângeau cătuşele. Am început să-mi spun rugăciunile. Tot rugându-mă sprijinită de uşa de lemn, am văzut pe jos, risipite, smocuri de paie. Uitându-mă mai atent, am văzut că aceste paie se mişcau. M-am îngrozit şi am zis: „Doamne, şobolani or fi?”. Un şobolan mi-a confirmat acest lucru. A început să urce spre mine, s-a oprit la jumătatea scării şi m-a privit lung. Luni de zile m-au bântuit acei groaznici ochi de jivină…

„Ce să fac, Doamne, ce să fac, că ăştia la noapte mă ronţăie?” Dacă n-aş fi avut cătuşele la spate cu mâinile, aş fi încercat să mă apăr de ei. Dar aşa, cu mâinile la spate şi neputându-le mişca, ce-am să fac? M-a cuprins disperarea şi mi-am zis: „Mă arunc cu putere până jos şi termin povestea! Până aici, Doamne, am putut să rabd, dar acum nu mai pot!” Imediat însă mi-am revenit. „Ce tâmpenie, cine îmi dă mie certitudinea că ajung moartă jos? Pot să ajung rănită şi e mai rău!” Şi atunci am strigat, efectiv am strigat, pentru că mi-am auzit vocea: „Doamne, nu mă lăsa!” Nu am putut să spun nici o altă rugăciune, nu am fost în stare. Tot ce a fost în mine putere, duh, s-a materializat în acel strigăt: „Doamne, nu mă lăsa!” În clipa în care s-a încheiat strigătul, totul în jurul meu a dispărut: lucarne, şobolani, pivniţă… Toate amănuntele pe care le înregistrasem până atunci s-au şters. Era doar o imensitate albă. Era ceva foarte luminos, dar nu lumina aceasta cu care suntem obişnuiţi. Ca să sugerez mai bine, pot spune că era ca o zăpadă proaspătă peste care a venit un soare strălucitor – şi atunci zăpada licăreşte în mii de luminiţe. Eu nu-mi mai dădeam seama ce este cu mine. Ştiam că am avut o problemă şi nu o mai am. Mă copleşise o bucurie imensă, o bucurie pe care probabil că o ai atunci când iubeşti foarte tare pe cineva şi afli că eşti iubit în aceeaşi măsură. Era ceva mistuitor, de o intensitate greu de suportat… Această stare a durat circa două zile, până când a venit procurorul de la Bucureşti şi m-a chemat la anchetă.

- Le-aţi povestit camaradelor ce s-a întâmplat la izolator?
- Nu. M-am temut că toate nopţile lor vor fi bântuite de gândul că şobolanii umblă peste ele. Erau câteva mai sensibile la somn şi simţeau că umblă cineva peste plăpumi. Eu le spuneam că este un vis urât. Dar, de fapt, erau şobolanii care mişunau în toată închisoarea. Şi, ca să nu li se facă frică, am suportat singură coşmarul pe care unul dintre şobolani mi l-a dat – pentru că mult timp m-au urmărit ochii lui. Am scăpat de această obsesie intrând în viaţa noastră duhovnicească de rugăciuni comune.

- Au fost momente în perioada detenţiei în care v-a fost greu să iertaţi?
- La închisoarea de la Botoşani am fost bătută din pricină că eram şefă de cameră, chipurile pentru că ar fi fost dezordine în celulă. Durerea a fost cumplită. Săptămâni întregi veneau gardiencele la baie să se minuneze de felul în care arăta spatele meu. Cel care mă lovea ridica cu ambele mâini o curea foarte lată şi lungă de 1 metru jumătate şi mă croia cu toată puterea lui. El vroia să arate prin asta directorilor închisorii cât este de ascultător. Le-a luat la bătaie chiar şi pe două prietene care mi-au luat apărarea: „De ce o bateţi pe ea? Doar că este şefă de cameră? Bateţi-le pe cele care au greşit, pe cele care au paturile dezordonate!” Erau dintre cele mai frumoase şi am simţit că acesta ar fi vrut să le distrugă frumuseţea. Eu, la lovituri foarte mari, nu urlam, nu plângeam. Aşa era firea mea. Acest lucru îi îndârjea pe bătăuşi, crezând că o fac din orgoliu. Eu simţeam durerea din plin, dar reacţionam prin tăcere, durerea mă amuţea. Odată, acest bătăuş foarte crunt s-a aplecat să vadă ce se întâmplă cu mine. Când mi-a văzut chipul schimonosit de durere, s-a luminat. Mulţumirea acesta pe care am citit-o pe chipul lui m-a făcut să-l urăsc. A fost singurul moment din viaţa mea când am simţit ură în sufletul meu. Şi m-am speriat aşa de tare, mi-am dat seama că ura este atât de distructivă, încât am ţinut patruzeci de zile post, am mâncat numai seara, ca să-l pot ierta…

- Şi aţi reuşit?
- Da, l-am iertat, dar numai după ce m-am rugat intens. Şi, văzând cât mă străduiesc, m-au ajutat şi camaradele. Nu am să uit gestul colegei Eugenia Fuică. Ca să mă facă să trec pragul acesta de ură şi să mă gândesc la frumuseţea iubirii creştine, m-a învăţat „Îngerul a strigat” într-o execuţie psaltică care îmi plăcea foarte mult. Acest lucru s-a întâmplat atunci când eram scoase la plimbare şi nu se auzea ce cântam…

- Aţi suferit foarte mult. Cum putem accepta suferinţa?
- Suferinţa trebuie transfigurată. Şi suferinţa se transfigurează prin acceptare. Trebuie să găseşti o motivaţie pentru suferinţă. În momentul în care găseşti mobilul suferinţei, eşti salvat, pentru că ai acceptat. Din momentul acela, suferinţa devine o bucurie, devine o onoare. Îţi dai seama că Iisus a luat o linguriţă din suferinţa Lui şi ţi-a dat-o ţie. Adică propria ta cruce. Să nu o mai care El în spinarea Lui, ci să o cari tu. Devii astfel fericit că eşti fiu al lui Dumnezeu.



(Raluca Tănăseanu, in familiaortodoxa.ro)


A murit Mircea Ivanescu, la 80 de ani


Dumnezeu sa ii lumineze calea!


Mircea Ivanescu - Iubire nedeslusita

sa te îndragostesti atunci, în cele din urma, de zapada,
adica sa stii bine ca e o iubire, în care se va sfarsi
peste câteva saptamâni prezenta ei, si aproape un an
dupa aceea are sa trebuiasca s-astepti, de-a lungul zilelor calde,
sau prin noptile reci, sau prin ceata, dar fara ca ea
niciodata sa-ti apara înainte, sub pasi, pe mâini, sau
pe fata, în toate zilele acestea.(ca în adolescenta,
când citisesi o data ca cea mai buna cale de a suporta
indiferenta ei e sa ti-o închipui plecata.doar ca acuma
nu ti-o închipui absenta - stii ca nimic - ca într-o moarte -
nu ti-o mai poate aduce acuma, aici, e ca o moarte).
si fara sa te gândesti la asta, stiind
ca s-ar putea ca pâna la iarna viitoare tu sa n-o mai iubesti,
zapada - si atunci? trebuie s-o iubesti în zilele astea marunte,
umede, si murdare, în care ceata - se spune asta - manânca zapada,
si zapada e ca o femeie bolnava - si tu o iubesti -
si sa stii - fara sa te mai gândesti - c-are sa se termine -

Mainile Parintelui Arsenie Papacioc

Sursa Foto: apologeticum.wordpress.com

Parintele Arsenie Papacioc a plecat la Domnul!

Parintele Arsenie Papacioc a murit marti, 19 iulie 2011, in jurul orei 13.00. Pe 15 august ar fi implinit 97 de ani.

Mi-era teama de ziua asta. Mi-era teama de ceea ce simt acum: un soi de singuratate, de parasire. Ramanem singuri, fara sprijin si invatatura. Mai trebuia, Doamne, un pic sa ne rabzi... un pic sa ma ingadui...

DUMNEZEU SA IL IERTE, DUMNEZEU SA NE AJUTE!

Civilizatia, un termen politic corect

Nu îmi doresc să devenim un popor civilizat, nu vreau să trăiesc într-o ordine socială strictă şi convenţională. În societate, convenţionalismul se manifestă condescendent. De aici se naşte complezenţa şi până la servilism mai e un pas. O societate formalistă şi formală conduce inevitabil către dictatura formelor de orice fel: politice, culturale, sociale. Închistarea în ideologii, doctrine, dogme provoacă însă fisuri comportamentale care mai devreme sau mai târziu produc reacţii dintre cele mai neaşteptate. Dintr-o claustrare în forme societatea întră astfel în anarhia formelor, prin neacceptarea niciunei reguli fie ea de natură politică, socială, culturală.

Un popor constrâns să se manifeste strict în interiorul unor reguli nu va atinge nivelul de civilitate (pe care însăşi civilizaţia i l-ar impune) care să îi confere statutul uman (şi definitoriu!) al speciei sale. Civilizaţia fără componenta ei umană, afectivă, fără un substrat educaţional bazat pe principii sănătoase de viaţă, nu este decât un exerciţiu de individualitate, o plasare corectă pe scara socială care în final duce la neutralism şi ambiguitate.

Am vorbit, cred, despre civilizaţie în termeni corecţi. Politic corect.
De asta pledez pentru dezvoltarea pe verticală, la început individual. De la talpă, genunchi, umeri, până la creştet. E uimitor câtă civilizaţie poate să cuprindă talpa, câtă ordine şi concreteţe socială stă în genunchi sau câtă demnitate umană degajă umerii fiecăruia dintre noi. De la suflet la creştet nu e nevoie decât de pace.
De aici, abia de aici întindem mâna şi începe dezvoltarea pe orizontală, dinspre civilitate către civilizaţie (nu invers!), mână de la mână…

Poezii si poeti (III) - Mihaela Arhip, (I)REVERSIBIL

Pe Mihaela Arhip o tin minte din anii studentiei, facea parte din grupul de filologi care scria la revista universitatii. Prin anii 92-93 de dupa Revolutie, a scrie poezie era aproape o pietate, un har...
Ne-am intalnit direct peste vreo 10 ani, cand Mihaela Arhip a lansat prima carte, "Sfarsitul inocentei", aparuta in urma unui premiu, la Editura Axa din Botosani, in 2002. Lansarea a fost mai degraba una de suflet, cu elevi, profesori, prieteni.
A doua lansare, "Libertatea unui condamnat la viata", tot la Editura Axa, in 2009, am ratat-o.
Acum am in mana a treia carte a Mihaelei Arhip, (I)REVERSIBIL, abia iesita de sub tipar la Editura Eikon. O carte pe care, iata, nu o ratez, o carte inca nelansata oficial, dar care a poposit la mine si despre care simt nevoia sa scriu acum.


Rareori, in anii din urma, mi se intampla sa pot citi cu voce tare poezie. Am scotocit zilele acestea cartea Mihaelei Arhip si m-am pierdut in starea de poezie.
Mihaela Arhip nu a cazut in capcana textualismului elitist si artificial ermetizat poetic, reusind sa pastreze sensul estetic al poeziei, acea interiorizare si intimitate a versului care devine refugiu al cuvantului trait. Si care face bine cititorului...


10 mai

Mai plouă, mai fulguie-n lumină funigei, mai alb,
tot mai alb e cireşul din faţa ferestrei
şi în tăcere,
ca o respiraţie, ca un fluture imaterial,
se strecoară prin perdea parfumul de floare albă şi de verde crud.


Mai asfinţeşte, mai rătăcesc deasupra păsări, mai departe,
tot mai departe sunt astăzi de tine
şi în fiecare clipă,
ca o floare albă cu miez de verde crud,
se scutură privirea ta de sub pleoapele mele închise a uitare.

LUMÂNĂRICĂ - SFÂNTUL IOAN DE LA TUTOVA

S-a făcut de bună voie cerşetor vieţuind în smerenie şi sărăcie. A miluit pe săraci şi bolnavi, a apărat pe orfan, văduvă şi nedreptăţit, a împodobit şi ctitorit biserici.
S-a născut în jurul anului 1782 într-o familie de ţărani din ţinutul Tutova. Orfan din pruncie este crescut de o ţărancă evlavioasă care-i transmite dragostea de Hristos şi de aproapele, îndemnându-l să împartă pe la biserici lumânări, lumina lui Hristos cel înviat. Pentru aceasta Ioan va fi cunoscut de concetăţenii săi sub numele de “Lumânărică”.
La vârsta de 20 de ani părăseşte locurile de baştină colindând satele şi oraşele Moldovei cerşind mila în folosul celor săraci şi împovăraţi de necazuri şi birurile vremii. Fără casă şi masă, acoperiş fiindu-i cerul, cu capul descoperit, desculţ, cu o camaşă de cânepă, încins cu o funie vara iar iarna cu suman, purta cu el o traistă în care aduna obolul creştinilor. Ajuta pe orfani, pe văduve, pe bolnavii creştini sau iudei, boteza sau înzestra fetele sărace de măritat. Oriunde era o nenorocire, oriunde era o sărăcie, Lumânărică sosea ca din cer, şi aducea pe ascuns milă, mângâiere şi ajutor.
Se spune că odată, la un schit sărac lipsea clopotul. Lumânărică îl luă din târg, se puse cu clopotul în mijlocul unei pieţe, îl trase, şi clopotul nu tăcu până ce nu-şi câştigă plata. Curând sunetele sfinte aveau să răsune în aer, chemând pe credincioşi la rugăciune.

A trăit sărac, a murit sărac, iubit şi regretat de tot poporul. Osemintele sale se află în gropniţa bisericii Talpalari din Iaşi, loc de pelerinaj şi de rugăciune tainice şi astăzi, pentru mulţi necăjiţi. Cu ajutorul lui Dumnezeu şi al Maicii Domnului Nostru Iisus Hristos poporul dreptmăritor creştin care-l admiră pe Lumânărică aşteaptă ca Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române să-l treacă în rândul sfinţilor săi. (George Samoilă)


Costache Negruzzi, Martie 1843:

Vă aduceţi aminte de un sărac pre care îl întâlneaţi-sunt acum doi ani- pe uliţi, prin pieţe, pre la biserici, cerşitorind mila creştinilor şi împărţind bogdaprostele în dreapta şi în stângă?
Lumânărică nu mai este! - Dar cine era el, şi care fu solia lui aice jos? singur nu o ştia. De îl întrebai de unde este? „Nu ştiu, răspundea; ştiu numai că mama când m-a făcut mi-a zis: Niţă, dragul meu! să cumperi lumânărele şi să le imparţi pe la bisericele. Atâta ştiu, atâta fac.“
Desculţ, cu capul gol, încins cu o funie şi cu traista în şold, Lumânărică până-n ziuă colinda toate bisericele, împărţind lumânări şi cerşitorind, nu pentru dânsul - lui nu-i trebuia nimica - ci pentru alţii.
La un schit sărac lipseşti clopotul; îndată Lumânărică îl ia din târg, se pune cu dânsul în mijlocul unei pieţe, îl trage, şi clopotul nu tace pună ce nu-şi câştigă plata. Curând aroma sfântă va răsuna în aer chemând pre credincioşi la rugăciune, şi va spune în graiul său cel misterios lăudata faptă a săracului cerşitor.
O biserică n-are vestminte; Lumânărică îi aduce stofe bogate, el care n-are decât o haină stremţoasă ce abia îi copere goliciunea trupului; căci în zadar voieşti să-l îmbraci. Dă-i o haină, o cămeşă; piste un ceas nu o mai are; a dat-o altuia, pre care îl socoate mai nevoieş decât dânsul.
Videţi această văduvă cu lipsa în faţă şi cu desnădejdea în inimă, încungiurată de şepte copii ce plâng de foame, îmbrâncită de la uşa bogatului, unde nu i se dete voie a împărţi nici fărmăturile cu cânii lui, ticăloşia o apasă sub greul ei genuchi. Lumânărică o vede, o mângăie, şi a doua zi îi aduce o vacă, care săturând cu laptele ei pre flămânzii copii, introduce iarăş bucuria în bietul bordei.
Dar unde suntem noi în stare a înşira toate bunele fapte a acestui sfânt om! Ajunge a şti că săracul acesta cerşitor, îndemnat de plecarea sa şi de o stăruinţă puternică, a zidit până şi biserici. Să judecăm din aceasta, oare câţi săraci am putea face fericiţi cu abonamentul unei loje la teatru, unde învăţăm a fi demoralizaţi, cu cheltuiala unui ospăţ ce ne îmbuibă pântecele şi ne strică sănătatea, cu o găteală de bal ce roade câte un colţ din moştenirea copiilor noştri?
Dacă Lumânărică ar fi strâns toţi banii câţi a împărţit mile şi a cheltuit cumpărând luminări, clopote, vaci, vestminte ş.a., negreşit ar fi fost bogat după starea sa; dar trăind sărac, el a murit sărac.
Întru o zi, trecând pe lângă o biserică am văzut norod strâns, şi am auzit cântând rugăciunile morţilor. în mijlocul bisericei sta un mort învălit cu giulgiu. Biserica era iluminată şi împodobită ca pentru un mort bogat, şi un arhiereu încungiurat de un numeros cler slujea prohodul. Nu se vedea nici o rudă, nici un prietin vărsând lacrimi minciunoase; numai o văduvă în haine negre sta la picioarele secriului; iar pe faţa tuturor săracilor ce alcătuiau cortegiul repausatului, se videa întipărită o întristare mută, o jale dureroasă.
In momentul acesta, arhiereul, apropiindu-se, dezvăli pre mort, şi însemnând pe faţa lui semnul crucei, zise cuvintele aceste: „Doamne! odihneşte sufletul robului tău Ioan în loc de pace, în loc cu verdeaţă, unde nu este întristare nici suspin, ci viaţă fără de sfâşit“.
Pătrunşi de mare puternicia morţei, am plecat capul, şi privind icoana Mântuitorului, ce sta pe peptul mortului, am zis: …Doamne! Doamne! Odihneşte după moarte şi sufletul nostru în locul unde ai odihnit sufletul lui Lumânărică.“ Poate voiţi a şti cine făcuse o aşa pompoasă înmormântare cerşitorului?
Într-o dimineaţă, o damă văduvă - a căriia nume îl vom tăcea, respectând frumoasa ei faptă - găsi la poarta casei sale trupul lui Lumânărică, şi văduva îngropă pre sărac!

C. Negruzzi, publicat în „CALENDAR pentru poporul românesc pe anul 1844 - “Almanah de învăţătură şi petrecere” - Iaşi, 1844 : (Tip. Institutul Albinei)


Alexandru Papadopul-Calimah:

Vladica Filaret Beldiman, era acum locţiitor Mitropoliei Moldovei. bătrânii spun că auzind clopotul, el simţi o adâncă mişcare, şi chemând pe Arhidiaconul, îl intrebă: Ce trage clopotul ? Preasfinţite, răspunde Arhidiaconul, după metania obişnuită, Lumânărică a trecut cătră Domnul, şi clopotul trage la Talpalari, unde urmează a să înmormâta. Vlădica Filaret să sculă în picioare , făcu semnul crucei, şopti tainic o rugăciune, şi zise Arhidiaconului : „să tragă clopotul cel mare al Mitropoliei ! Un om sfint au părăsit această lume !..” Când să auzi clopotul Mitropoliei, clopotele tuturor bisericilor din Iaşi îi respunseră îndată, umplând văzduhul cu glasul lor plângător. Aşa era obiceiu la biserica noastră: când trăgea clopotul Mitropoliei, îi răspundea pe acelaş ton, toate bisericile din oraş şi toate mânăstirile.
Trei zile ţinu glasul clopotelor!
Trei zile , Iaşii erau în jale !
Lumea cu mic cu mare, de prin oraş şi de prin mahalale, se indrepta şi să îndesa spre biserica Talpalari, după un sicriu purtat pe umeri de patru calici. Pe acele vremi nu era încă răspândit obiceiul la noi, ca un mort, fie boier, fie prost, sa fie dus la mormânt într-un car tras de dobitoace; pe mort îl duceau în năsele pe umere, patru rude, patru prieteni,- patru oameni-, ce se schimbau rânduri. Oamenii datoreau această de pe urmă slujbă, această cinstire: omului ce se ducea pentru veşnicie dintre ei!… şi mortul era cu faţa descoperită, în faţa oamenilor, în faţa ceriului,- ca lumea să privească veşnica sa plecare, şi să privească veşnicul său rămas bun,- ca lumea să privească în faţă mărirea morţi, şi să cugete… În urma secriului venea o damă din cele mai înalte trepte ale aristocraţiei din Iaşi, şi mulţi boieri şi mult norod. Secriul era de scânduri albe, fară căptuşeală, fără nici o podoabă, fără flori şi fără cununi,- căci flori şi cununi erau faptele cele bune ale mortului;- iar în secriu se vedea, descoperit, dupa vechiul obiceiu al creştinilor, o fiinţă slabă, uscată, galbenă ca ceara, îmbrăcată cu un suman, încinsă cu o funie, cu picioarele goale… Era un calic !….

Într-o dimineaţă, în zori de zi, o damă din înalta societate a Iaşilor, care făcea multe binefaceri şi pomene, alinând suferinţele săracilor, găsi la poartă curtei sale trupul acestui calic, şi ea făcu îngroparea cu cheltuiala sa.
Această damă, această femeie pioasă, era Vorniceasa Scarlat Miclescu, mama reposatului Mitropolit-Primat al României, Calinic Miclescu. Dar cine era acest calic pe care Iaşii îl petreceau cu cinstire la locuinţa cea de apoi? Acest calic după care sa auzeau suspinuri şi plânsete necurmate?… Acest mort pe care nu-l plângea nici o rudă,-caci el n-avea nici una!…acest mort pe urma căruia, nici agiea, nici vornicia de aprozi, nici candidatul judecătoriei, nu s-a mai osteneau să facă vreo catagrafie, să pue peceţi,- căci el n-avea altă avere decât sufletul său! Şi decât faptele sale cele bune, căci el n-avea altă casă decât acoperământul cerului şi gazdele celor milostivi!…
Acest calic era Lumânărică !…
Dar cine era el?
Era un ţăran din ţinutul Tutovei… atât se ştie. Numele lui era Niţă, adecă Ioan, Ioniţă,- însă lumea nu-i mai zicea de mult, decât Lumânărică. El n-a cunoscut pe părinţii săi, nimeni nu-i vorbise despre ei. O ţărancă, fără copii îl stânsese, şi-l crescuse,- şi Niţă să hrănea în sat pe la casele oamenilor. Cu 40 de ani mai înainte de data morţii sale, fiind în vrâstă ca de 20 de ani, Niţă ieşi într-o zi, din sat, fără să zică nimănui nimic. Îmbrăcat cu un suman, cu o cămeşă de cânepă, încins cu o funie, cu capul gol şi iarnă şi vară, cu picioarele desculţe, şi iarna numai cu imenii, fără altă încălţăminte, ţinând în mâinile sale un snop de lumânărele de ceară, ca să le tot deie pe la biserici din care cauză lumea îi zicea Lumânărică, cu o taşcă de pânză groasă, atârnată de gât, în care strângea elemosina (pomana) oamenilor,-aşa a cutreierat Lumânărică, oraşele şi satele Moldovei, în curs de 40 de ani cerând pomană şi punând tot ce strângea în traista ce-i atârna de git!…

Mulţi moldoveni îşi aduc aminte de el.
Lumânăraică era mic de stat, oacheş, blând la faţă, cu barba mica, cu părul des. Trecând pe uliţe şi pe drumuri, el cânta cu duioşie, uitindu-să la lumânarelele sale: Lumânărelele, dragele mele!

Alexandru Papadopul-Calimah, 1868, Mirceşti”


“MOARTEA LUI LUMÂNĂRICĂ”, pictură de Abgar Baltazar

“Moartea lui Lumânărică” ulei pe pânză de Abgar Baltazar, colecţia Muzeului Naţional de Artă.




Pânza “Moartea lui Lumânărică”, de dimensiuni mari, realizată de Apcar Baltazar în ultimii ani ai vieţii a fost inspirată de povestea lui Lumânărică (Scrisoarea XIII), scrisă de Costache Negruzzi şi publicată în 1844. Mort în Iaşi în 1842, Niţă, cunoscut ca Lumânărică a rămas în conştiinţa colectivă drept un cerşetor orfan, apropiat al Bisericii şi al oamenilor sărmani pe care îi ajuta. Lucrarea lui Baltazar este organizată pe orizontală, senzaţia de dramatism fiind obţinută prin folosirea diagonalelor ca axe compoziţionale. În prim plan se află Lumânărică mort, pe o stradă dispusă pe diagonală, lângă o poartă deschisă prin care se distinge o siluetă feminină. Personajul construit în racursi este viguros conturat şi parcă dominat de o profundă linişte interioară. În planul îndepărtat sunt reprezentate două case cu pridvor deschis între care se înalţă biserica. Paleta monocromă, în tonuri deschise de brun şi ocru, contribuie semnificativ la crearea atmosferei dramatice.

Evgheni Vodolazkin - LAUR. "Calea ta e grea, căci istoria dragostei tale abia începe"

"Laur" poate fi deopotrivă cartea vindecătorilor și a celor vindecați. "Laur" poate fi, asemenea, cartea inițierii. Î...