Civilizatia, un termen politic corect

Nu îmi doresc să devenim un popor civilizat, nu vreau să trăiesc într-o ordine socială strictă şi convenţională. În societate, convenţionalismul se manifestă condescendent. De aici se naşte complezenţa şi până la servilism mai e un pas. O societate formalistă şi formală conduce inevitabil către dictatura formelor de orice fel: politice, culturale, sociale. Închistarea în ideologii, doctrine, dogme provoacă însă fisuri comportamentale care mai devreme sau mai târziu produc reacţii dintre cele mai neaşteptate. Dintr-o claustrare în forme societatea întră astfel în anarhia formelor, prin neacceptarea niciunei reguli fie ea de natură politică, socială, culturală.

Un popor constrâns să se manifeste strict în interiorul unor reguli nu va atinge nivelul de civilitate (pe care însăşi civilizaţia i l-ar impune) care să îi confere statutul uman (şi definitoriu!) al speciei sale. Civilizaţia fără componenta ei umană, afectivă, fără un substrat educaţional bazat pe principii sănătoase de viaţă, nu este decât un exerciţiu de individualitate, o plasare corectă pe scara socială care în final duce la neutralism şi ambiguitate.

Am vorbit, cred, despre civilizaţie în termeni corecţi. Politic corect.
De asta pledez pentru dezvoltarea pe verticală, la început individual. De la talpă, genunchi, umeri, până la creştet. E uimitor câtă civilizaţie poate să cuprindă talpa, câtă ordine şi concreteţe socială stă în genunchi sau câtă demnitate umană degajă umerii fiecăruia dintre noi. De la suflet la creştet nu e nevoie decât de pace.
De aici, abia de aici întindem mâna şi începe dezvoltarea pe orizontală, dinspre civilitate către civilizaţie (nu invers!), mână de la mână…