Un pocnet uriaș și tăcerea din cameră, care se amestecă
brusc și agitat cu vocile vecinilor pe casa scării. Un cățel vesel și doi copii
tropăind pe cimentul de dincolo de ușă, ca o dovadă a existenței primare, ca o
sticlă cu mesaje aruncată într-o doară de un cineștieceșicum.
Pe măsură ce te umpli din nou, pe măsură ce venele prind să
palpite, tâmpla îți colectează fibră cu fibră fiecare gând, simți creierul cum
se recompune și redevine ”tu”. E secunda care trece și se repetă la infinit. Prima
secundă după ce ai trecut pe lângă moarte. Și știi să singurătatea e mai mult
decât a sta cu tine din complezență, și afli că iubirile trăiesc și dincolo de
tine, și înțelegi că niciodată nu pleci din lume până nu te-ai împăcat cu
ploile, cu furnicile, cu firul de iarbă și cu tine însuți.
