Un vis in dar!

Imi aminteam cum adormeam in noaptea de Inviere, cuibarita langa o lada mare, frumos imbracata in covoare de tot felul, intr-o absida a bisericii din satul copilariei. Preotul avea mai multi ani decat toti copiii la un loc, care dormeau prin biserica pe unde ii amagea somnul. In partea opusa locului unde amorteam de nemiscare si somn se afla strana. Era singura noapte din an cand ma minunam la nesfarsit de Tanti Safta, vecina mea din varful dealului. O femeie simpla, taranca la locul ei, dar stransa in ograda cu omul ei, intr-o discretie exemplara. Crescuse cu asprime vreo cinci copii si poate din cauza asta ne temeam nitel de ea. In noaptea de Inviere, insa, o ascultam fascinata cum canta la strana. Nu mai era Tanti Safta pe care o stiam si o pandeam, pana cand adormeam de tot, sa vad cand se transforma din Tanti Safta in inger cantator. Normal ca ratam in fiecare an minunea. Tanti Safta s-a ridicat la Domnul acum multi ani. A murit pur si simplu, pe tacute, asa cum a trait. Cred ca si acum canta la strana, pentru ca eu asa mi-o voi aminti pururi.

Imi aminteam toate acestea aseara, in Joia Mare. M-o fi simtit Tanti Safta? Cred ca da. In seara asta, de Vinerea Mare, mi s-a inaltat sufletul. Am fost intr-o biserica mica, intr-un sat. Am avut senzatia, chiar de la intrare, ca e plina de copii. De fapt, era plina de copii! Langa strana, pe partea dreapta, erau baietii, pe dreapta, fetele. Femeile, fetele mari si barbatii, in spate. Preotul in fata altarului, langa grupul de fete. Toti aveau carticele in maini si participau la slujba. Grupul baietilor, grupulul fetelor, apoi cei mari.
Uitasem cat de induisatori, sotiosi, frumosi sunt copiii adevarati de la tara. Chipul rotund, tunsi scurt, pistruiati, neastamparati. Si totusi, atat de seriosi in misiunea lor la biserica... O senzatie de Romanie veche, taraneasca, reala, nemuritoare. In biserica aceea totul a fost real, s-a petrecut atunci, acolo.

"Mergi la cer si Te aseaza lânga Tatal Creator. Tu ce lasi în lume pace, Iisuse Salvator!" se canta, cu lumanarile aprinse in maine, in timp ce oamenii, cu liota de copii alaturi, inconjurau biserica.
Un vis din copilarie, pe care aseara l-am simtit si azi l-am trait...

UN VIS...

Bătrânul privea înainte. Atât. Doar înainte şi doar privea. Nu cred că în mintea lui se întâmpla ceva. Un gol interior, îmbrăcat într-o aură jucăuşă, din când în când un gest al mâinilor, ca şi cum îndepărtează din sine alt trup.
Privirea bătrânului coborî brusc spre picioarele mele, pe care le lipisem de pământ până la genunchi. Fără să vreau mi-am aruncat mâinile înainte, de teamă să nu îi strivesc privirea sub picioarele mele. Zâmbeşte şi nu ştiu ce să fac cu mine. Închid ochii.
Simt fiori în palme şi tălpi. Bătrânul e tot acolo, îl simt, şi totuşi toată valea e plină de el. Eu sunt toată valea. Fiorii umblă bezmetici, până mi se cuibăresc în inima.

Deschid ochii şi privesc înainte. Atât. Doar înainte şi doar privesc...

dimineti si gandurideseara

nu mai încerc să număr zilele, oricum nu sunt ale mele. doar dimineţile se pot număra, cele de dinainte de trezire. atunci gândul stă singur la geam, fără tine fără durere fără dor. singur cu faţa spre tine.
gândul tău nu pleacă niciodată mai departe de sufletul tău, s-ar pierde în lume şi nu ar mai şti drumul înapoi.
ai văzut cum arată oamenii rătăciţi de gândurile lor? eu nu, dar ştiu cum arată gândurile rămase fără oameni... chinuitor şi năpăstuitor!

de asta nu mai număr zilele! oricum ies mereu în plus...