pasărea şi umbra ei răsturnate
acesta poate fi un poem în oraşul târziu
cu tablouri la fiecare colţ de stradă
cu femei purtate pe buze ieftine de bărbaţi chinuiţi de sete
nici o pasăre nu piere pe limba ta
oraşul e totuşi pustiu iar dragostea se pe-trece
uneori talpa devine înger apăsat sub trupul tău
dimineaţa simt rugăciunea cum mă cuprinde în palme
frământata inimii iubire
Lucrurile se întâmplă deseori la suprafaţă, tocmai pentru că profunzimea aparţine fiecăruia dintre noi. Şi, tot aşa, fiecare avem propria profunzime, care nici măcar nu e neapărat să coincidă cu cea a aproapelui nostru.
Suprafaţa scapă deseori de sub control. Şi, deşi pare doar o chestie de suprafaţă, neimportantă şi nesemnificativă, ajunge să tulbure şi să influenţeze - dureros chiar - profunzimea.
Suprafaţa apasă prin cuvinte, gesturi, neînţelesuri, întelesuri, devine esenţială tocmai pentru că nu mai ştim încotro să privim.
Undeva este un capăt. Nu îl văd, deci îmi lipseşte până şi reperul acestui capăt. Doar îl simt, mi se încolăceşte în urechi, de-a lungul spinării, până jos, la coapse, apoi pe mijlocul stătut, fracturat de lume.
Până în talpă puţin i-ar mai fi capătului, dar de talpă se teme.
