(I)
Atunci când disciplina sportivă se îmbină cu medicina, viața se rostuiește într-un miracol. Și ieși din nostalgiile prăpăstioase, din victimizările ciopârțite de atâta of, din praful de pușcă dincolo de care nimic nu mai înflorea.
Ce minune că ești, ce-ntâmplare că sunt, zice poetul și începi să te cauți în toate întâmplările zilei. La început te prefaci că te știi, te amăgești că te cunoști destul de bine încât rămâi fixat în călcâiele verii secetoase ca în așteptarea unei inevitabile sentințe. Dar simți și pământul surpându-se și cum pe umeri se înalță depozite de gânduri.
Cineva, cumva, trebuie să te învețe curajul, să te facă să înfrunți spaima, să te întoarcă într-o zi cu fața către tine.
Întâlnirea cu Sensei e răvășitoare sau nu e deloc. Nu este cale de mijloc, așa cum valul nu se oprește niciodată la jumătatea drumului către țărm. Dai peste Sensei și gândul te duce către altă ”civilizație”. Către acel tărâm al simplității dure, dar salvatoare. Înveți să trăiești cu tine fără patimă, fără duritățile și asperitățile inimii. Dar mai ales înveți despre tine. Știi acum că ziua se adaugă altei zile doar atunci când ți-ai onorat cu adevărat viața. Știi acum că nimeni nu te distruge mai mult decât tu însuți o poți face. Dar mai presus de toate știi acum că, chiar dacă ai în jur sute de tămăduitori, cel mai bun vindecător pentru tine însuți ești chiar tu.
Sensei. Când scrii despre el?, m-a întrebat o bună prietenă. Nu aș ști de unde să încep, am zis. E nedefinit și totuși atât de cuprinzător.
E Învățător, dar bate și cărările hazului nestăpânit. Și cel mai frumos e cum te ia de mână și te duce în fața lui Dumnezeu. Cum te împacă și de ”dezpacă” cu lumea. Și te desprinzi ușor-ușor de toate amăgirile, te dezlipești de toate atașamentele găunoase și iei viața de la capăt. Cu simplitate, cu adaos de pace, cu seninătate.
Și e modul cel mai natural în care lumea se desface în tot felul de înțelesuri.
(II)
O credință vine în întâmpinarea binelui. Când întâlnește altă credință, atunci binele se înfăptuiește.
”Eu nu știu cât sau până unde pot. Dar știu că pot”. Sensei crede și credința lui mută munții. Muntele ești tu. Cu necredința, cu spaimele, cu înverșunarea, cu durerea ta. Și într-o zi începi tu, munte peste munte până ieri de neclintit, să cobori povârniș cu povârniș, pantă cu pantă, îți iei adio de la piscurile de mândrie și scoți din obișnuință frâna de minte, de talpă, de dependență. ”Eu cred”, spune Sensei, ”dar fără tine nu pot să fac nimic”. Cum Iisus i-a spus femeii: ”Credința ta te-a mântuit, mergi în Pace!”
Nimic nu e disperare. Totul e timp. Aici și Acum. ”Misiunea mea este să învăț să spun DA”. Pe noi societatea ne învață să spunem NU, să ieșim din complicatul ”noi” și să îl așezăm pe piedestal pe ”eu”.
Sensei a învățat lecția lui DA. De la Maica Gavrilia, predată cu tot cu manualul suplimentar de inimă-bună. Binele se împarte pentru a se împlini. Altfel se gudură leneș în autonomia eului suprem și sfârșești într-o lamentabilă laudă-de-sine.
De la Sensei înveți rostul clipei. Din Aici și Acum se naște viața ta. Depinde doar de tine cum și unde o așezi.
Uiți durerea și începi să te descoperi. Nu bănuiai în tine atâta forță, determinare, credință.
E greu, e ușor? Eu spun că e frumos. Că e bine să răstorni carul în mijlocul drumului și să faci drumul mai departe la pas. Ușor, eliberat de balast și mai ales cu lecțiile învățate. Una dintre ele: Învață să spui DA!
(III)
”Din ziua ceea, părăsind grădina,/ Mi-am smuls din lutul reavăn rădăcina,/ M-am răsucit și am întors-o-n sus/ S-o-nfig adânc în boltă ca pe-un fus/ Și seva pentru rodul ce-l frământ/ S-o trag de sus din cer, nu din pământ”. Am asociat deseori imaginea asta din ”Nebunul”, excepționala poezie a lui Demostene Andronescu, poet creștin și supraviețuitor al temnițelor comuniste, cu oameni pe care i-am întâlnit pe cale. Oameni cu rădăcinile înfipte-n Cer!
Sunt oamenii care, chiar înconjurați de lume fiind, își trăiesc singurătățile într-o libertate absolută. Fără atașamente, iluzii, prăpăstii, patimi, trădări. Sunt din ce în ce mai puțini, sunt din ce în ce mai vizibili/recognoscibili atunci când viața ți-i scoate în cale.
Am învățat recunoștința și mi-am amintit că drumul nu e totuna cu călătoria. Drumul este și încremenire, și rătăcire. Călătoria înseamnă pasul, alergarea, popasul. Înseamnă a experimenta, a greși, a descoperi. Totul este să fii prezent în viața ta, să îți asumi riscul și să fii dispus la efort, la renunțări, la disciplină.
Nu știu de ce am început să scriu despre Sensei. La început din uimirea de a descoperi încă un om. Apoi pentru că omul a devenit poveste. Întâmplări fascinante cu copii care învață să trăiască după ce alții le-au spus că au murit deja. Și cât de frumoși sunt copiii întorși din disperările, din sfâșierile lor cumplite! Sensei le cântă și ei murmură a viață.
Boala, durerea, nesperanța, necredința. Toate se pitesc și își fac culcuș în trup, în inimă, în minte. Și uităm bucuria, recunoștința, dorul, dragostea. Câți dintre noi avem puterea de a ieși singuri la lumină?
Câți dintre noi avem curajul – cu zâmbetul pe buze – să izbim de pereți durerea și să tratăm trupul cu mâinile goale? E nebunie, e inconștiență, e curaj? Acum îi spun credință.
Cătălin Pamfil m-a întors cu fața către mine atunci când eu însămi nu mă mai recunoșteam. El este Sensei, om-cu-rădăcina-nfiptă-n-cer. Un cer al oamenilor liberi.
