Parca nu ne mai recunoastem...

Am putea fi mai curajosi, mai curati in sentimente, mai frumosi in viitor, mai limpezi in trecut. De noi depinde cum si ce traim, cand si de ce murim, pentru care scop...

Nu inteleg de ce devenim atat de artificiali, marionetisti fara ate, rataciti in cautarea unui actor cu diploma, care sa ne manuiasca. Riscul este mare! Marionetistul, chiar si cu diploma, ar putea fi lipsit de har, ca sa nu spun de suflet.

E adevarat ca am putea nimeri si unul cu har, dar aceluia nu i-ar fi de trebuinta atele. Ne-ar purta prin toate cerurile si am sti toate minunile.

Ma intreb deseori de cine ne este teama. Reguli, cutume, prejudecati, constrangeri sociale, materiale, religioase, de familie...

Ceva ne tine in chingi si, in mod sigur, acel ceva nu e al nostru. Nu am venit pe lume decat cu un divin simt al conservarii speciei.

Nu cred ca tatonarea in pustiu, falsitatea intre semeni, teama de noi intre noi ar face parte din acest sentiment al ego-ului tras de par ca nu cumva sa ajunga in talpa.

Si atunci?

De ce nu avem curaj sa ne simtim demni, sa ne pastram curati, sa ne ingerim continuu, intru dulcea impacare cu Dumnezeu?

Specia pe cale de aparitie!

E frustrant si deopotriva injositor sa judecam societatea dupa regulile impuse de specimenele politice cocotate in varful stogului cu fan, de unde acum ne flutura steagul victoriei propagandistice! E frustrant si aproape ca ni se face mila de noi insine.

Oameni fabricati din hartii reciclabile, in functie de doctrina de partid - rosie, galbena, portocalie, ne scot ochii cu legi aberante, folositoare intru apararea unor specii nu pe cale de disparitie, ci de aparitie de sine-statatoare.
Noi ramanem cu ochii scosi, iar ea, specia, se aseaza confortabil si creste, prin legile pe care le fundamenteaza si le sadeste adanc in structura unui popor si asa schingiuit de harababura administrativa, ea, specia, se transforma intr-o normalitate periculoasa, dar normalitate...

Nu se mai justifica nicicum bunul simt, decat in masura in care stii sa iti tii gura in fata lor.

Standardul de viata a devenit acum traiul ultra-decent - pentru ca decent in Romania inseamna sa ai in fiecare zi o bucata de paine, un cartof si sa nu dormi sub cerul liber.
Reclamele care supraliciteaza o viata de lux, publicitatea excesiva a vedetelor fitoase care dau impresia ca e de ajuns sa dai ochii peste cap pentru ca totul sa curga rauri-rauri, scormonirea excesiva in viata si in scandalurile saracilor cu duhul nu fac decat sa ne dezica de oamenii simpli, sa ne rusinam de noi insine daca nu luam cafeaua in living, sa nu recunoastem ca nu avem masina si ca dormim intr-o camera cu copilul...

Devenim ipocriti, intr-o ipocrizie care ne convine.