De la bun început, Maria se deschide spre învăţătura călugărului Teodosie: „Să ţineţi minte, dragii mei, comunismul nu a dat niciodată ceva fără să îţi ceară în schimb sufletul” (p. 56). Se apropie de „mucenici ai Domnului”, ca monahul Paisie, care deschide cartea. Biografia călugărului e leac în terapia intensivă a memoriei. Cuviosul, pe numele de mirean Petrică Scurtu, e un deţinut politic devenit, după eliberarea din ’70, duhovnicul închisorii. N-a plecat extra muros, nu s-a lăsat scos din temniţă şi, Dumnezeu ştie cum, i s-a permis să rămână sub zăvor, ca să facă din buruieni (criminali, tâlhari, hoţi de buzunare) spice roditoare. În fapt, n-a ieşit din viaţa Bisericii: spovedea şi împărtăşea acolo, în celulă. Multe biografeme a adunat Florentina Toniţă în acest portret: de la Grigore Caraza, puşcărizat 21 de ani, care n-a vrut să iasă din închisoare decât dacă vor fi eliberaţi toţi, absolut toţi deţinuţii politici. A luat ceva, poate, şi de la verticalul-inconcesiv Alecu Ghika (din os de martir), care nu s-a lăsat cu nici un chip „reeducat”. Închis ca şef al Poliţiei în perioada ’40-’41, condamnat la muncă silnică pe viaţă, a refuzat, la cererea lui Drăghici, să depună mărturie că Lucreţiu Pătrăşcanu, ministrul Justiţiei sub Groza (6 martie ’45 – 23 februarie ’48), ar fi fost informatorul Siguranţei. Marele refuznic i-a spus tăios: „Nu-ul meu este categoric şi onoarea mea nu-i de vânzare”. Mărturie falsă contra libertate? Nu. Sadoveanu n-a mişcat un deget ca să-l salveze pe fiul bunului „prietin” Dumitru D. Pătrăşcanu, deşi avea autoritatea politică s-o facă. Prinţul Ghika lua totdeauna bucata cea mai mică de pe tava (targa) cu pâine. Până şi gardienii erau impresionaţi: „Prinţul tot prinţ!”
Călugărul Paisie dovedeşte o incredibilă putere în a ţine post: bucata sa de pâine ajunge la câinele Blându, tovarăşul gardianului. Bea doar ceai rece de năpraznic, planta cu puteri magice, care vindecă răni trupeşti şi sufleteşti. Tânăra femeie a înţeles bine că nu trupul pământesc îl vizau torţionarii, ci duhul. Îi caută, să şi-i apropie, pe cei supuşi unei intensive persecuţii religioase, fără a se lepăda de Duhul lui Dumnezeu. Îi ascultă. „Creştinii nu se nasc, ci se fac”(Ioan Scărarul).
Academia de sub pământ a ţinut sănătoase minţile prin conferinţe şi dialoguri; murmurau versuri, fredonau cântece religioase... Celula, carcera se transformau în „abisul luminat”, cum îl numeşte N. Balotă. Supravieţuiau. Florentina Toniţă s-a documentat în amănunt privind cumplita lume carcerală. În călugărul Teodosie am aflat un biografem al Părintelui Calciu, mărturisindu-se: „am căzut şi am conştiinţa decăderii”. I-a răspuns Vasile Manu (este oare Vasile Manea, evocat de Cicerone Ioaniţoiu în Martiri şi mărturisitori ai Bisericii din România în perioada 1948-1989?): „Spovedania îmbunătăţeşte”. Manu a fost ridicat din gară şi condamnat 15 ani pentru activitate legionară. Flori nu se lasă informată de istoria oficializată, o ştie pe cea nerecunoscută oficial, aşa că Maria îl întreabă: „Reală?” şi primeşte răspuns : „Da, reală”. Citise, la o întrunire, poezii de Vasile Militaru, mort în închisoare. Cărţile poetului au fost arse în curtea casei, sub ochii soţiei; aşa cum i s-a întâmplat Anei Stere (sub privirea ei, un comando sovietic a ars, în ’45, arhiva Stere, în curtea conacului de la Bucov) sau Corneliei Pillat. Manu a fost dus la Suceava, unde erau încarceraţi cei mai mulţi studenţi, într-o celulă de 3-4 metri lungime şi 1 şi jumătate lăţime, proiectată să încapă 20, dar în care comuniştii făceau să intre 150 de inşi, ca să moară asfixiaţi. Celulele negre nu aveau geamuri. În ajun de Crăciun, câţiva aparţinători ai deţinuţilor sau simpli trecători le-au cântat, din stradă, colinde. Deţinuţii au fost pedepsiţi: cu bătaie metodică şi eficientă şi cu cântece revoluţionare ţâşnind din difuzoarele închisorii. „Crăciunul ne-a durut în carne vie”, oftează Manu.
A urmat iadul „reeducării” de la Piteşti (1949-1951). Eugen Ţurcanu îi privea „cu o ură nepământeană”: „Mori când vrem noi, mă! Noi suntem Dumnezeu!”, urla monstrul. Toma, student la Teologie (îi spuneau, cu o reverenţă, Misticul) a avut norocul să închidă ochii după lovituri cu ciomagul la rinichi. Le-a spus fraţilor de chin: „Unii mor, alţii îşi dau duhul”, se leapădă de el, în loc să-l încredinţeze lui Hristos.
Stăteai la marginea priciului, în şezut, cu mâinile atingând vârful picioarelor şi cu ochii ţintă la ele, de dimineaţă până-n seară. La sfârşit, erai zombi. Poziţia impusă urmărea distrugerea sistemului nervos, anihilarea voinţei. Somn? În poziţia mortului, pe spate, cu mâinile pe piept, la vedere. Manu s-a rugat 50 de ani la Dumnezeu să-i dea putere să-şi ierte călăii. Nu-i uşor să-ţi tămăduieşti sufletul prin iertare. Pe nevolnici i-a iertat, la ceilalţi, nereeducabilii, se gândeşte ca la sfinţi. Biserica se apără cu sfinţi şi cu martiri, am mai spus-o. Când Ţurcanu i-a ordonat să-l bată pe Petrică Scurtu, alias călugărul Paisie, i-a aruncat bâta la picioare. Genu cel groaznec a luat-o şi l-a lovit el, cu cruzime. „Nimic nu se compară, însă, cu fericirea pe care o trăise Petrică atunci când Vasile a refuzat să-l bată.”
Profesorul de istorie al Mariei seamănă bine cu Cristescu, profesorul meu de istorie din Liceul „B.P. Hasdeu”, care nu voia să rămânem orfani de istoria adevărată. Vasile Manu le povesteşte oaspeţilor lui cum peste Codreanu, nicadori şi decemviri, sugrumaţi din ordinul lui Carol II în noaptea Sf. Andrei, s-a aruncat un butoi de vitriol, apoi s-a turnat o placă de 30 de tone de beton; când a fost reîngropat creştineşte, după un şi jumătate (Manu a participat la înmormântare), Codreanu „era întreg”, nears de acid. Şi se vede că Vasile Manu n-ar ezita să-l sanctifice (orice credinţă trebuie respectată), pentru că poruncile sale sunt biblice: onoare, faptă, disciplină, muncă , sacrificiu, jertfă; ajută-ţi fratele de cruce.
Florentina Toniţă ar putea face parte din colectivul ICCMER, de investigare a crimelor comunismului, atât de bine le cunoaşte: Călugărul Teodosie a fost arestat în ’48. Era student la Medicină şi le vorbise colegilor despre Duhul Sfânt. Proful l-a raportat la Secu. Şi Manu completează: „Să ştiţi, dragii mei, că informatorii au fost cea mai teribilă armă, ei au menţinut comunismul în România.” Petrică Scurtu a fost arestat în vara care n-a fost vară a lui ’48. Avea 18 ani; acuzat de „înaltă trădare şi conspiraţie împotriva statului”. Elementul nesănătos citise cărţile unor periculoşi ca Eminescu şi Blaga. Le furase din maldărul pregătit pentru a fi trimise la topit şi le ascunsese sub scările liceului, apoi le dusese acasă şi le găsise loc în beci, sub butoiul de varză murată. Aşadar a făcut puşcărie pentru Eminescu şi Blaga. Dar gazetarul Eminescu nu-i şi acum etichetat conform ideologiei political correctness? Cât despre metafizica lui Blaga, s-a spus că ar ţine de „zodia fascistă”, aşa cum absurd acuza, în vremi proletcultiste, Beniuc. În ’49, Petrică era la Jilava. A urmat la Piteştiul, unde s-a sprijinit pe Psalmul 69.
La pagina 52 a docu-romanului, găsesc o superbă imagine a bibliotecii lui Dumnezeu. Cărţile înşirate pe rafturi de mâna divină sunt oamenii cu vieţile lor: cu bune, cu rele, cu căderi şi cu biruinţe asupra lor înşile; oameni fărâme sau oameni întregi. Unele au coperţi strălucitoare, învelind pagini rupte şi îngălbenite, pe care nu scrie nimic. Autor e Creatorul, dar co-autori sunt creaturile, cărora li se dă „libertatea de a făuri singuri conţinutul, de a umple pagină cu pagină, până la coperta ultimă”. Destinul e la voia Domnului, dar contează şi „atitudinea omului faţă de voia lui Dumnezeu”. „Şi, la fel ca dintr-o librărie, depinde de noi să alegem de pe raft doar cărţile care ne vor fi de folos, adică pe oamenii îmbunătăţiţi”. Asta şi face Maria: alege cărţi de învăţătură, ca aceea a lui Dumitru, alt „nereeducat” la Piteşti. În ’55, ajunsese la colonia de muncă Bicaz, care cuprindea chiaburi, rudele fugarilor din lagărul „democraţiei populare”, legionari, politicieni din partidele istorice, preoţi. Erau acolo şi trădători, demascau şi mâncau pe săturate. Pe Dumitru nevasta îl părăsise ca să construiască socialismul cu un activist. Copiii îi dăduse la orfelinat. Pe toţi patru. Urma să se distrugă biserica din satul lui, o bijuterie arhitectonică, în ciuda stăruinţelor preotului satului la autorităţi. Icoanele mari fuseseră arse. Dumitru a refuzat să ia parte la blasfemie: s-a aruncat în explozie şi a urcat pe scara cerului. Părintele a adus hârtie de la Bucureşti că biserica „poate rămâne”. Prea târziu. A acoperit-o apa barajului, cu cimitir cu tot.
Tripticul Mariei ? „Sufăr, îndur şi exist.” Ştie toate felurile de iertare: cu patimă, cu supuşenie ori cu împotrivire, cu superioritate sau cu smerenie, cu lehamite... „Dumnezeu îţi vorbeşte cu îngerii, dar nu îţi dă aripi.” La drum cu îngerii e titlul unei cărți de reportaje semnată Florentina Toniţă. Maria trece prin toate „dezamăgirile, durerile, deznădejdile şi neiubirile zilnice”. Apare Vlad: „Erau aproape iubiţi fără să fie.” Evită o încercare a lui de-a face dragoste cu ea şi (din orgoliu bărbătesc rănit?; ca scuză?) Vlad îi arată marea, pe care n-o văzuse până la 20 de ani. La 23 de ani, un viol. Bogdan, colegul de la pictură monumentală, fusese martorul care nu reuşise s-o scape de 3-4 atacatori. Se despart, ca să uite fiecare ce-i amintea celuilalt. Firesc. „Prima dragoste a Mariei a fost prima moarte adevărată”. Atât. Ce scenă ar fi scos Băieţică sau Bradea, prozatoare de linie fierbinte, din aşa ceva! Şi ce de premii literare ar fi adunat!
Maria devine femeie frumoasă (pălărie drôle, rochii până-n pământ), care aşteaptă şi aşteaptă. Nu e mulţumită de viaţa ei, dar nu se revoltă. Rana? Nevindecată. Violul o făcuse să-şi dea „demisia din acest trup”, cum spune pe poezeşte Aura Christi. Pictează, izolându-se. Foloseşte mult albastru, culoare rece, menită s-o purifice. Expune într-o mică galerie de artă, vinde rar, renunţă să mai vândă. Singurătatea o învinge.
Apare Costa. Bărbatul o agită, o nelinişteşte pe pictoriţa de cuiburi de îngeri, însă prezenţa lui e un fel de scut pe vechea rană. Îi umple casa cu flori de câmp, pare ameţit de făptura ei, dar rămâne marele necunoscut. Dispare, se întoarce însurat. Maria (străină de ea însăşi se numeşte starea asta) renunţă iarăşi la pictură şi la notaţiile în jurnal, unde scrisese despre o anume bucurie: „nu ne-a promis nimeni o lume perfectă, curată”, dar trebuie să căutăm şi să găsim Fr umosul. Mihai, cel întâlnit în biserica părintelui Antonie, începe uşor-uşor să devină semenul ei, dar Maria se distanţează şi de acest presupus aproape, care nu vrea loc în inimă. Ca s-o împace, Mihai îi prezintă „un om frumos”, pe Vasile Manu. Pe Costa, omul vieţii ei, îl cunoscuse la conferinţa călugărului Teodosie, prieten cu Manu.
„Cel mai tare doare aproapele tău care, în timp, devine aproapele altuia.” Maria pictează din nou, citeşte Murakami, purtând haina iubirii de Costa, mereu apăsată de starea dor de Costa. Şi Costa îi bate din nou la uşă. Vine „ca să nu fie târziu”. Şi nu, nu era târziu pentru că „iubirea răspunde la toate întrebările”: „Mi-eşti drag, om.”
În finalul cărţii, călugărul Paisie, alias Petrică Scurtu, e rejudecat pentru prozelitism, după 60 de ani de închisoare nevoită sau voită. Judecător nu-i altul decât securistul în care Manu recunoaşte pe cel care îl presa să devină informator. La primul proces, falsul avocat al apărării perorase: „Băgaţi-i la închisoare pentru a beneficia de reeducare!” Ca „bandiţii” tineri să nu ajungă cumva baza (şi suprastructura) societăţii socialiste. Postsocialist, învinuitul nu are apărare. Se apără singur: „În 1990 am refuzat să părăsesc închisoarea.” Motivul? Acelaşi ca în anii 70 : „ţara mea nu era liberă”. Procesul se amână, Justiţia nefiind numai oarbă, ci şi surdă.
Mâhnită de „neştiinţa şi indiferenţa ăstui timp”, cum îmi scrie într-un e-mail, Florentina Toniţă strigă acum. Poate se aude.
"Un docu-roman pro memoria traumei", cronică semnată de Magda Ursache, publicată în Acolada, nr. 11/2018
